Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. MIHAIL GH. CIBOTARU – 70

„Cred în destinul de mâine al Basarabiei...”

Alexandru BANTOŞ

Mihail Gh. CIBOTARU

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Mihail Gh. CIBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XIV, 2004

Pentru tipar

– Dragă domnule Mihail Gheorghe Cibotaru, în dreptul numelui Dvs. calendarul indică o cifră pe care nu o cred adevărată. Când, cum au trecut anii?
– O, anii se scurg, aş zice, ca apele de primăvară – cam tot atât de furtunos şi cam tot atât de tulburi. Bunica soţiei, odihneasc-o Domnul în pace, atunci când o întrebam câţi ani are, zicea că e dintr-un an cu Hruşciov. Nu ştiu de ce nu obişnuia să şi-i numere. Iar când i-am comunicat că Hruşciov a împlinit şaptezeci, a oftat cu un surâs nostalgic rostind îngândurată: „...oare când s-au dus? Când au trecut? Parcă mai ieri eram o fetişcană, şi, iată, acum am şaptezeci încheiaţi...”. Atunci, fiind încă tânăr de tot, am zâmbit în sinea mea: „Minte, desigur, bătrâna. Să depeni, zi cu zi, şapte decenii şi să ai impresia...”. Iată, dragă Alexandre, că am ajuns şi eu s-o am, impresia. Exact aşa. Când şi cum au trecut? Aş spune, dar zău că nu ştiu. Căci au trecut fulgerător de repede. Cum ziceam, ca acele ape de primăvară. Dar sunt adânc recunoscător Domnului că mi i-a dăruit cu atâta dărnicie, scuzată să-mi fie tautologia. Apele repezi şi tulburi se mai şi domolesc, se mai şi limpezesc. Mai trist e atunci când ele nu există. Sau când sunt prea puţine. Mă gândesc, atâţia colegi, buni prieteni n-au avut parte de aceste „ape zbuciumate”... Pe de altă parte, când arunc o privire îndărăt şi încerc să fac popas la umbra anumitor evenimente, trăiri, erori, ispite, înfrângeri, bucurii, regrete etc., îmi dau seama de dimensiunea drumului parcurs. Şi nu ştiu dacă ar putea încăpea într-o singură carte, fie şi foarte voluminoasă.
– Aţi început a înţelege lumea, viaţa, destinul nostru, al basarabenilor, în sat, la Vărvăreuca Floreştilor. Care sunt primele amintiri legate de viaţa satului? Ce detalii, ce întâmplări vă persistă şi acum în memorie?
– Atingi, dragă Alexandre, nişte strune care – vrem sau nu vrem – vibrează oarecum nostalgic la asemenea vârstă. Multe, foarte multe amintiri mi-au rămas din îndepărtata copilărie. Nu ştiu cum se face, dar anii copilăriei mi se păstrează în memorie şi-n suflet mai plini, mai integri, cu noianul de mărunţişuri vii şi mereu proaspete, spre deosebire de avalanşa celorlalţi ani, care, de fapt, au fost mult mai încărcaţi de evenimente. Probabil, e ceva firesc să fie aşa. Căci ne naştem cu memoria şi cu sufletul absolut pure, neînsămânţate încă, setoase de a îmbrăţişa, de a face loc pentru rădăcinile tuturor vlăstarilor pe care vânturile vieţii le abat spre plăpândul şi fertilul locaş. Cu anii, se vede, „terenul” se suprasatură şi nu mai poate „hrăni” chiar toate rădăcinile.
Primele amintiri legate de viaţa satului? Multe, căci, din păcate, mai toate sunt de domeniul trecutului, le aflu doar în sertarul memoriei. Ţin bine minte primele colinzi, primele hăituri, nucile şi colacii „câştigaţi”. Aveam şi nucile noastre, şi colacii noştri, pe care mama îi cocea poate mai puhavi, mai arătoşi, însă ceea ce „câştigam” avea un preţ deosebit şi un gust aparte. Îmi amintesc, desigur, de horele din sat la care părinţii, ducându-se „cu prăgitul”, mă luau de mânuţă. Nu uit petrecerile, de sărbători, în casa noastră, cu glume, veselie, cu dansuri (în compania patefonului) şi cu sămânţă de hlandan presurată pe podeaua de lut, care sămânţă, în timpul dansului, plesnea scurt şi provocator. Îmi mai amintesc şi faptul că nimeni niciodată nu se îmbăta la acele petreceri. Şi la horă, ferească sfântul, să se înfăţişeze vreun flăcău puţin ...afumat.
Pentru prima dată în viaţă am auzit strigăte comune de urale la finele lui iunie 1940. Răzbăteau în curtea noastră venind de peste Răut, din orăşelul Floreşti. Nu ştiam ce o fi însemnând acel „Ura-a-a!” colectiv, care s-a repetat câteva zile la rând, de dimineaţă şi până noaptea târziu. Consătenii mei, adunaţi pe la porţi, ascultau cu feţele pământii acele sunete pe cât de noi, pe atât şi de stranii. L-am întrebat pe tata, ce însemna acel nesfârşit „ura-a-a!”. Mi-a răspuns cu un surâs trist, pe care l-am descifrat mult mai târziu: „Pentru unii un început, pentru alţii – un sfârşit!”. Erau strigătele ilegaliştilor entuziasmaţi: se săvârşise ceea pentru ce luptaseră. De unde puteau să ştie că foarte curând majoritatea lor absolută vor înfunda sau gulagul sovietic, sau lagărele naziste?! Îmi mai amintesc – părinţii, plecând de acasă, adesea puneau în uşă mătura, n-o încuiau. Aşa procedau toţi. Şi, ferească sfântul, cineva să se fi încumetat s-o dea la o parte şi să intre în casa cu stăpânii lipsă. Ţin minte prima bătaie primită la şcoală (clasa întâia) de la domnul învăţător Ciornei, bătaie motivată şi care, desigur, m-a făcut să fiu mai disciplinat şi mai hărnicuţ la carte. Şi-mi mai amintesc cum, chiar din primăvara lui ’44, ostaşii sovietici, cantonaţi pe la casele vărvărenilor, îi învăţau pe flăcăi să beie rachiu (spirt rărit cu apă) cu paharul cel mare şi să nu le fie ruşine să iasă în sat chercheliţi. Ba să mai încingă şi câte o bătaie bună... Apucătură absolut străină nouă, dar care, din păcate, a prins uluitor de repede rădăcini adânci, încât acuma ni-i ca o molimă din care creşte o adevărată tragedie naţională.
Îmi mai amintesc şi unele întâmplări, situaţii de altă natură, pur personale, care nu numai că puneau la încercare rezistenţa noastră firavă, copilărească, ci ne şi căleau într-un fel, ne maturizau precoce. Mă voi referi doar la două dintre acestea. Într-o vară – să fi avut nouă, cel mult zece anişori – ne-a prins în câmp o ploaie cu grindină, anticipată de o furtună furioasă cu trăsnete cereşti cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată. Vântoaica risipea clăile, spulbera snopii, iar grindina era de mărimea prunelor coapte – când lovea în creştetul tuns chilug, răsărea imediat cucuiul. Dacă ar fi fost cu noi cineva mai în vârstă, aveam să alerg la dânsul, să caut adăpost. Dar aşa s-a întâmplat că eu eram cel „mai în vârstă” şi toţi ceilalţi au alergat la mine. Straniu lucru, dar frica parcă mi-o luase cineva cu mâna. În locul ei apăruse fără să-mi dau seama grija faţă de cei mai mici ca mine.
Iar altă dată – era în vara lui ’46, cu secetă şi lipsă de iarbă pentru vite – ne păşteam dobitoacele dincolo de Răut, „la floreşteni”. Între ei şi noi adesea se iscau „ostilităţi”. Ne porecleam reciproc, ne împroşcam cu bulgări, cu pietre – ei de pe malul lor de Răut, noi de pe malul nostru. Dar atunci eram „la ei”. Îndrăzneala lor sporea şi, desigur, ne insufla frică: eram nu numai în minoritate, dar şi pe „teritoriu străin”. Dar când am auzit ţipătul frăţiorului, de numai şase anişori, şi mai ales când i-am văzut capul însângerat, din frica aceea n-a rămas nici urmă. Când mi-am dat seama, loveam de acuma în ei cu măciuca de „disciplinat” dobitoacele. Loveam fără cruţare, căci în urechi îmi stăruia glasul speriat al frăţiorului, iar în ochi – chipu-i însângerat.
După atâta amar de vreme, amintindu-mi de acea copilărească întâmplare, mă întreb cu anumită nedumerire şi chiar strângere de inimă: de ce azi, strigătul „sângelui frăţesc” de cele mai multe ori trece pe lângă noi, fără să nască vreo reacţie? Nu mai este strigătul cel adevărat, al sângelui de frate? Sau urechea, adică sufletul, fiinţa noastră nu-l mai percepe? Sau noi înşine suntem cu totul alţii?!
– Satul a fost tema principală abordată de publicistica noastră de-a lungul anilor şi Dvs. în calitate de ziarist, de scriitor aţi văzut viaţa într-un anume fel şi aţi încercat să o oglindiţi în lucrările Dvs. Ce a fost şi a rămas neschimbat, neclintit în viaţa ţăranilor noştri? Ce au pierdut localităţile rurale în ultimele decenii?
– Când stau şi cuget – cum şi ce a fost satul nostru şi cum şi ce e în ziua de azi, mă cutremur. Uneori chiar parcă nici nu-mi vine a crede că a fost aşa precum a fost. Şi că a ajuns în halul în care se află. Sătenii noştri, o parte complet analfabeţi, altă parte doar cu câteva, maximum patru clase primare, toţi (doar în afară de doi-trei zişi „găinari”) erau oameni cu alese calităţi morale, cu principii umane ferme, nu culese de prin cărţi sau din emisiuni (pe atunci nu existau nici cărţi, nici emisiuni, decât doar manualele şcolare româneşti şi cărţile bisericeşti), ci transmise din moşi-strămoşi, deprinse în temei în cadrul familiei, apoi şi prin intermediul bisericii. Exista nu numai teama de păcat, ci şi ruşinea, sentiment, după părerea mea, definitoriu pentru moralitatea şi conduita omului. Azi, din păcate, din acel sentiment al săteanului nostru n-a rămas aproape nimic, doar unde şi unde câte o insuliţă, şi aceea firavă şi ameninţată de „modă” şi de „modernism”, ca să le zicem aşa. Biserica, în temei, a rămas numai cu numirea. Şi ea compromisă şi de către cei care până mai ieri şi-au bătut joc de această instituţie, iar azi îi trec pragul, desigur, fără credinţă. Biserica s-a politizat, iar majoritatea cadrelor sunt ocazionale şi, se pare, promovate, implantate special de către duşmanii adevăratei religii. Neschimbat s-a păstrat, probabil, doar zbuciumul bietului ţăran pentru o bucăţică de pâine şi pentru o viaţă mai acătării. Dar din cauza realităţilor ce-l înconjoară, omul nostru a început să-şi caute norocul prin alte ţări. Şi satul se pomeneşte cu tot mai mulţi copii orfani, rătăcind pe drumuri, printre luxoasele limuzine şi sătuii lor stăpâni, completând zi de zi acea masă a tineretului, care masă, devenind cândva critică, va exploda neapărat şi mă tem că această explozie va însemna distrugerea, nimicirea noastră ca neam.
– În ultimul timp se vorbeşte cu înfrigurare despre exodul conaţionalilor. Acest fenomen va influenţa oare echilibrul moral, etnic etc. al neamului? În ce mod va lăsa amprente acest exod în satele noastre?
– Se ştie prea bine adevărul: vid, loc gol nu există. Această lege, cred, e bine cunoscută atât nouă, băştinaşilor, în mâinile şi pe seama cărora şi-au lăsat ţara cu neclintită încredere predecesorii noştri, cât şi acelora care mereu râvnesc, în fel şi chip, ca noi să nu mai fim noi. Diferenţa constă doar în faptul că ei, cunoscând-o, se străduie să o utilizeze cât mai efectiv, metodic, fără pauze, în timp ce noi o neglijăm cu neîndurare, ca cei mai laşi trădători de neam. Din fericire, nu toţi. Din păcate, însă, foarte şi foarte mulţi. Astfel, tot mai activ se ruinează baştina veşniciei fiinţării noastre, veşnicie care, precum accentua marele Blaga, „s-a născut la sat”.
– Să revenim la meseria Dumneavoastră de jurnalist. Ce întâmplări mai deosebite aţi memorizat în legătură cu activitatea de publicist? Care dintre ele au stat la baza scrierilor literare?
– Pentru un publicist – aceasta e convingerea mea nestrămutată – nimic nu valorează atât de mult cât contactul direct cu omul. Vai, câte zăcăminte, câte comori se ascund în subteranele sufletului oricărui individ! Maxim Gorki (să nu ne ferim a-l cita şi chiar a-l citi: a fost şi va rămâne un mare scriitor al vremii sale nu mai puţin contradictorie decât a noastră) susţinea că despre fiece om, cunoscându-l în profunzime, se poate scrie un roman original, interesant. Activitatea de publicist m-a învăţat să ascult în mod obligatoriu ambele părţi. Asta, după ce am avut un caz... la Făleşti. Ne aflam cu Tudor Ţopa în delegaţie, urmând să verificăm o reclamaţie asupra unui conducător de gospodărie. „Împricinatul” ne-a primit cam fără patos, dar şi fără careva nelinişte pentru posibilele urmări. Am şi hotărât să scriem un foileton. A doua zi însă am revenit pentru a ne mai documenta. Tabloul din imaginaţia noastră s-a ruinat complet. Au urmat investigaţii, discuţii cu sătenii. În sfârşit despre posibilul (în decizia noastră iniţială) erou de foileton am scris o schiţă, iar despre autorul scrisorii cu pricina – un foileton. Romanul Semănătorii a pornit de la o deplasare întreprinsă în gospodăria unde activa consăteanul şi prietenul meu, regretatul Grigore Brumă. Scrisesem pentru Moldova socialistă un amplu articol despre un sat cu doar trei comunişti, tustrei alcoolici, însă având posturi de conducere. Încă nu eram membru de partid şi în conştiinţa mea a fi comunist însemna a fi exemplu în toate: hărnicie, comportament, poziţie civică, principialitate, calităţi morale... Aceasta era şi tema propriu-zisă a schiţei. N-a mers, fireşte. Una din pricini (false, desigur) era că, nefiind membru de partid, n-aveam dreptul nici moral, nici juridic să-i critic pe comunişti. Atunci mi-am zis: am s-o fac într-o povestire. Dar povestirea s-a dovedit a fi, până la urmă, roman în două volume.
– Ce atitudine avea critica literară faţă de scrisul Dumneavoastră?
– Critica literară, îndeosebi prietenul Ion Ciocanu care mi-a recenzat aproape toate cărţile, sublinia mereu că proza conţine multă publicistică. Ascultam obiecţiile, însă nu mi-a trecut niciodată prin gând să mă conformez. Eram şi sunt convins: realitatea adesea îţi pune la dispoziţie material mult mai adecvat decât „suptul din deget”. Aproape în totul ce am scris am pornit de la cazuri şi oameni concreţi. Ca publicist, am avut parte şi de alt soi de întâmplări: interviul cu Grigore Vieru, publicat în revista Moldova nr. 1 din 1985, în ajunul şi cu prilejul jubileului de 50 de ani al poetului, era cât pe ce să mă coste postul de redactor-şef. În cadrul aprigii discuţii la secţia de propagandă şi agitaţie a cece-ului, aşa mi s-a şi spus atunci când am încercat să-l întrerup pe vorbitor şi să afirm că sunt nedreptăţit: „A vî molcite i sluşaite cito vam govoreat. Tak kak mî vîzvali vas zdesi citobî opredelitsea – bîti vam dalşe redactorom jurnala ili net”. Această „ţistuială” nu m-a derutat. Dimpotrivă, ştiind că nu am ce pierde, m-am apărat simplu, cu argumente. Am fost, se pare, convingător, pentru că m-au lăsat în pace.
– Sunteţi unul dintre foarte puţinii scriitori de la noi care în perioada postsovietică nu a reuşit să tipărească nici o carte cu alfabet românesc. De ce? Cum de s-a întâmplat acest lucru?
– Am două cărţi în grafie latină, însă te-ai exprimat corect, în perioada postsovietică – nici una. Cauza (cel puţin una din cauze) o fi fiind că n-am deschis uşi, n-am intrat prin ferestre, nu i-am deranjat până la lehamite pe posibilii sponsori, aşa precum procedează o seamă de colegi. Cele două romane, Eclipsa, despre deportaţi, publicat în revista Basarabia din 1990, şi Vijelia, despre cinste, onoare, morală, carierism, apărut în aceeaşi revistă (1993) graţie atitudinii, dar şi îndrăznelii lui Dumitru Matcovschi (îi sunt profund recunoscător pentru acest gest!) ulterior, sub un titlu comun, au fost pregătite pentru tipar, în viziunea grafică a pictorului Simion Zamşa. Asta a fost încă în 1993. Nimeni n-a mai insistat. N-am insistat nici eu. Mi-i, oarecum, scârbă să mă umilesc. Există nişte promisiuni din partea dlui Cimpoi. Şi doar atât. Cred că în situaţia mea se află majoritatea absolută a scriitorilor noştri. Inclusiv şi cei de-şi mai editează din când în când câte o carte sau cărţulie. Tirajele sunt catastrofal de mizere, dar şi mai trist e faptul că tipăriturile nu ajung la cititor: cărţile, de regulă, zac, pe undeva. De când cu faimoasa noastră „democraţie naţională”, pare-se, nimeni (dar absolut nimeni!) n-are nevoie de nimic altceva decât de bani. Ei, aceşti balauri nesăţioşi, au să ne înghită definitiv cu tot cu imaginara noastră libertate şi tot atât de imaginara noastră democraţie.
– Aţi avansat, în munca de publicist, de la simplu corespondent la cea de redactor-şef al unei importante reviste – Moldova. Ce nume de scriitori, ziarişti v-au marcat cariera?
– Nu ştiu ce ai în vedere prin „marcarea carierei”. Dacă e vorba – cine m-a „aburcat” din „fotoliu în fotoliu”, apoi ţi-o spun cu mâna pe inimă: toată viaţa m-am temut de posturi înalte. Relativ înalte, să concretizez. Când mi s-a încredinţat prima şefie, cea de conducător al secţiei Literatură, Cultură, Artă, nici măcar n-am fost pus la curent în prealabil. Redactorul-şef lipsea, la „gospodărie” rămăsese adjunctul său, poetul Pavel Boţu, cu care eram buni prieteni, însă doar în afara redacţiei. Ştia că am să refuz şi a semnat ordinul, punându-mă în faţa faptului săvârşit. În timp ce colegii mă felicitau (ordinul era afişat pe perete), am intrat val-vârtej în cabinetul autorului lui. Cu hotărârea să mă revolt şi să refuz în mod categoric postul. Dar râsul blând, blajin, prietenesc al lui Boţu m-a domolit. Apoi mi-a zis cu ton cât se poate de serios: „Bătrâne, e timpul să înaintăm la sectoare importante cadre tinere. Aşa că, suflecă-ţi mânecile şi – la treabă!”. El însuşi era tânăr, doar cu un an mai în vârstă decât mine, dar ocupa postul de redactor-şef adjunct de acuma vreo doi ani şi ceva.
Aşa s-a întâmplat şi cu următoarele „avansări”. Şi de fiece dată mă urmărea aceeaşi umbră de teamă, de îngrijorare: voi fi, oare, în stare să mă descurc, să-mi îndeplinesc obligaţiile cum se cuvine? O spun iarăşi cu mâna pe inimă: la nici un post, oriunde m-am aflat, niciodată nu m-am străduit să lucrez aşa ca să fac impresie favorabilă şefului. Şi mi-a fost străin, ba chiar dezgustător linguşismul, poclonirea în faţa superiorilor. N-am acceptat un atare „tratament” nici din partea subalternilor. Dar să revin la întrebare: în calitate de îndrumători, de prieteni sau de buni sfătuitori i-am avut pe mai mulţi. Căci, în această privinţă, mă socot un om norocos: am avut parte de colegi oneşti, sinceri, de omenie. Printre aceştia au fost Ion Josu la Tinerimea, Anatol Gugel la Tinerimea, Moldova socialistă, apoi şi la revista Moldova, Pavel Boţu, din toamna lui ’59, când ne-am cunoscut în cadrul redacţiei M.S. şi până în acea zi fatală de 17 februarie 1987 care ne-a despărţit... Apoi, Petrea Darienco, Ion Constantin Ciobanu. Dar şi mulţi alţii cu care am conlucrat, cu care am fost în apropiate raporturi de activitate ziaristică sau scriitoricească.
– Apropo de Pavel Boţu. Ce cunoaşteţi despre cauzele care au determinat dispariţia prematură şi tragică a poetului?
– Ştiu că n-am să-mi înmulţesc prieteni spunând un adevăr sau cel puţin o parte a adevărului. Dar nici să mint şi să mă mint nu pot. Această parte de adevăr am cunoscut-o chiar din momentul acelei întâmplări tragice. L-au împins la acest păcat unii dintre prieteni. Pe care, de altfel, fiind în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, i-a mai ajutat, i-a mai şi sprijinit uneori. Nu, nu vreau să afirm, Doamne fereşte, că cineva dintre cei la care mă refer şi-a imaginat că poate să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. Un lucru e limpede: au lovit în el, direct şi indirect, ştiindu-l ager, fin şi uşor vulnerabil. Unii, simţindu-şi vina (repet, neintenţionată), s-au pocăit public sau în sine. Alţii mai continuă şi azi să inventeze fel de fel de motive stupide, pentru propria îndreptăţire. Oricum, poetul, o distinctă personalitate artistică şi naţională, nu mai este.
– În cadrul Anului Domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, la conferinţe, simpozioane, în presă se vorbeşte şi despre poemul regretatului nostru poet Liviu Damian Cavaleria de Lăpuşna. Pentru prima dată poemul a apărut în revista Moldova. Îmi imaginez că pe acele timpuri n-a fost simplu să se publice un asemenea poem. Vă mai amintiţi cum a fost? Aţi avut şi anumite complicaţii la publicare sau după?
– Da, îmi amintesc acea „epopee”. Cum aş putea s-o dau uitării? Cu Liviu Damian ne cunoşteam de pe timpul studenţiei. Apoi vreun an am lucrat împreună la ziarul Tinerimea Moldovei. Ne citeam, desigur, reciproc. La Moldova mai aducea câte un ciclu de versuri. Dar odată a intrat în biroul meu de la redacţie oarecum excitat. „Ce s-a întâmplat?” îl întreb. „Am scris un poem şi aş vrea să-l citeşti neapărat. Dar nu numai. Să-l citeşti, apoi şi să-l publici”, zice. L-am luat. L-am citit acasă o dată, de două ori. Şi am căzut pe gânduri. Dase şi peste mine acea nelinişte pe care o constatasem în ochii poetului atunci când intrase în birou. Poemul era, la sigur, o mare reuşită a poetului şi ar fi făcut cinste revistei noastre. Dar cum să-l publici, când ştii din timp că cenzura va pune oprelişti? A doua zi ne-am sfătuit cu Liviu cam ce s-ar putea întreprinde. I-am sugerat să se asigure cu o recenzie semnată de o persoană cu autoritate, văzută bine sus, articol care ar însoţi poemul în acelaşi număr al revistei. (Abia acum am aflat, prin intermediul Săptămânii, cum a fost dobândită recenzia academicianului Haralambie Corbu.) Dar şi această măsură de precauţie îmi părea puţin. Şi atunci am decis să facem o deplasare a echipei redacţionale la Lăpuşna, să scriem în paginile revistei despre prezentul localităţii, despre fruntaşii în producţie, despre participanţii la cel de-al doilea război mondial. În definitiv, am consacrat un întreg număr de revistă Lăpuşnei: trecut, prezent, viitor; economie, istorie, politică, literatură. Astfel i-am „durat” domnitorului un postament, încât nimeni n-a îndrăznit să-l „detroneze” din pagini. Ce-i drept, autorul a fost nevoit să mai retuşeze, să adauge nişte moto-uri la capitole. Ba, pare-mi-se, a mai adăugat şi nişte fragmente noi. Desigur, mai apoi, fiind invitat „sus”, mi s-a obiectat, chipurile, printre altele: era, oare, neapărată nevoie să publicăm poemul? Doar nu suntem o revistă pur literară! Dar „treaba” era de acum săvârşită. Vorbe şi obiecţii puteau fi multe. Principalul că revista ajunsese la cititori. Iar autorul şi-a văzut opera publicată...
– Revista Moldova a fost o tribună aproape liberă în perioada fostului regim. Aici lucra o echipă de scriitori şi publicişti care încercau – cu posibilităţile oferite de acel mediu – să sfideze realităţile, să propună cititorului o imagine mai puţin politizată, mai ferită de îndoctrinările ideologice şi, natural, mai aproape de esenţa a ceea ce se numeşte neam, spirit naţional, artă autentică. Am avut satisfacţia să lucrez şi eu câţiva ani la revista Moldova – erau nişte vremuri pline de frământ, dar şi de optimism – am venit la revistă când începea restructurarea gorbaciovistă şi Moldova avea la sfârşitul anilor ’80 mulţi, foarte mulţi cititori şi un tiraj de peste 100.000 de exemplare. Îmi amintesc cu nostalgie de acele timpuri, de bunii noştri colegi Mitrofan Vătavu, Alexandru Gromov, Anastasia Rusu, Anatol Ciocanu, Boris Marian, Larisa Turea, Constantin Bârcă, Andrei Mărgărint, Vlad Atanasiu, Ana Gondiu, Iulia Albu, Svetlana Maiorov şi nu în ultimul rând Victor Dumbrăveanu, căruia îi mulţumesc şi pe această cale pentru „drumul” pe care mi l-a deschis spre Moldova. Să vedem, domnule M. Gh. Cibotaru, ce ne lega, ce ne apropia pe noi, ziariştii de atunci (şi e vorba nu doar de revista Moldova), şi, să precizăm, ce ne dezbină astăzi. De ce trebuie să ne aflăm în două tabere adverse, când reduta pe care urmează să o cucerim este una singură: binele public, propăşirea vieţii concetăţenilor noştri, asanarea culturii noastre?
– Dragă Alexandre, ai atins o problemă poate dintre cele mai acute şi mai importante la ora actuală. Da, jurnaliştii sunt dăruiţi cu un mare drept, aş zice – cu un privilegiu de excepţie: să constituie Puterea a patra în stat, în societate. Dar lucrul acesta se poate întâmpla doar cu o condiţie: ca ei să fie solidari, să fie uniţi, să formeze un singur detaşament, chiar dacă se află, conform convingerilor politice, pe diferite platforme. Deoarece, vorba dumitale – „reduta pe care trebuie s-o cucerim este una singură”. De ce însă ne lipseşte această solidaritate? De ce nu suntem uniţi? De ce, în timpurile când pericolul ne păştea la fiece pas, aveam şi înţelepciune, dar şi curaj să ne susţinem şi să ne apărăm reciproc, să încercăm a fi o forţă comună şi acest lucru să-l demonstrăm conducerii de vârf? Îţi aminteşti de cazul redactorului-şef de la M.S.? Dimineaţa a fost eliberat din post pentru că publicase varianta de alternativă a proiectului de lege despre limbă propus de Institutul de Limbă şi Literatură al A.Ş.M., iar seara târziu, aproape de miezul nopţii, datorită protestului comun al ziariştilor de la ziare, reviste, radio, TV, edituri, al întregului colectiv al redacţiei M.S., cu susţinerea Uniunii Scriitorilor, a fost repus în post personal de primul secretar al cece-ului, adică de prima persoană a republicii. Altminteri a doua zi nu apărea nici un ziar, amuţea şi radioul, şi televiziunea, iar toţi jurnaliştii aveau să iasă – aşa era decizia comună – în stradă. Atunci, într-adevăr, am fost o forţă. Căci ne unise înţelepciunea, voinţa, scopul şi demnitatea noastră de reprezentanţi ai puterii a patra, deşi ne mai aflam într-un stat dictatorial. De ce azi jurnaliştii nu se înţeleg, se apucă de chică, se întrec la injurii şi insulte, în loc să militeze cu toţii pentru aceeaşi cauză? De ce? Din frică? Din laşitate? Din lipsa scopului comun? Din lipsa de demnitate? Dintre toate cele enumerate, probabil, pe primul plan trebuie să punem ultima: DEMNITATEA. Adică, lipsa ei. Ea fiind substituită de interesul mărunt, pur personal, de cele mai multe ori cel legat de carieră. Priveşte la unii colegi de breaslă cu câtă uşurinţă sar dintr-o luntre în alta, luntri care se mişcă în sensuri diametral opuse. Nu simţi că în aer pluteşte o duhneală greţoasă? Ai pomenit de colectivul de atunci al revistei Moldova şi mi-ai picurat astfel şi mie o doză de nostalgie în suflet. A fost, cu bună seamă, un colectiv unit, de buni specialişti, dar şi curajoşi, ambiţioşi în sensul cel mai bun al cuvântului, cu sinceră dragoste de plai, de neam.
– Un compartiment al programului editorial al Moldovei era rezervat problemelor de literatură, limbă, istorie, teme abordate în special în ’88-’89 şi după. Era nu doar o aliniere sau ataşare la tot ce însemna atunci renaştere naţională, ci o implicare afectivă a întregului colectiv la marile evenimente ale zilei, la tot ce se întâmpla în jur. Scriitorii, ziariştii erau uniţi la propriu şi la figurat. De ce s-a produs şi când s-a produs ruptura dintre şi între noi? Ce se întâmplă cu noi?
– Răsfoiesc uneori colecţiile revistei din acea vreme şi simt nu numai o satisfacţie, ci şi o mândrie constatând câţi autori de prestigiu – scriitori, savanţi, pedagogi, medici – avea revista. Îmi amintesc foarte bine şi de activitatea dumitale în acei ani de cotitură naţională. Erai parcă în clocot. Mereu fără astâmpăr, mereu propunând noi teme, abordate de noi autori, savanţi cu renume, mai cu seamă în domeniul limbii române. Revista, fără a face gălăgie goală, fără a face politică deşartă, îşi promova cu statornicie programul, participând la deşteptarea şi renaşterea naţională, implicându-se, într-adevăr, în toate evenimentele de proporţie ale zilei. Ruptura DINTRE şi ÎNTRE noi, pare-mi-se, s-a produs în clipa de triumf, când, orbiţi de cele obţinute (în adevăr, nu obţinusem, concret, aproape nimic, argument amar ne este realitatea de azi), cu strigăte „ura-a-a” am părăsit, mulţămiţi de sine, ba chiar cu anumită îngâmfare specifică, din păcate, nouă, linia întâi de luptă. Altfel zis, am cedat-o benevol altora. Care, bineînţeles, urmăreau şi alte scopuri. Iar noi, o parte dintre noi ne-am retras în propria găoace şi privim uluiţi, ba şi contrariaţi la ceea ce continuă să se întâmple. De parcă ar fi fost posibil să se întâmple cu totul altceva, aşa, de la sine. Fără participarea activă a fiecăruia din noi şi a tuturora de-a valma, într-un singur detaşament. Ce se întâmplă cu noi? Continuăm să aşteptăm. Milă de la Domnul. Şi înţelegere de la oponenţi...
– La Moldova sărbătoream ca într-o bună familie zilele de naştere ale tuturor colaboratorilor. Printre cei omagiaţi în luna lui cireşar era şi Izea Zemşman, fotoreporterul publicaţiei şi prietenul nostru, al tuturora. Pe 18 iunie colegul nostru, aflat acum cu traiul în Israel, împlineşte vârsta de 79 de ani. Să-l felicităm prin intermediul revistei Limba Română şi să-i transmitem cele mai bune urări din partea noastră, dar şi a tuturor colegilor noştri care nu-l uită...
– Mă alătur cu bucurie şi sinceritate la aceste cuvinte de felicitare. M-am convins nu numai o dată că omul se vede în deplina-i statură nu atât atunci când e alături, ci, mai ales, când e la distanţă, când nu mai face parte din colectiv, când nu-ţi mai este subaltern sau şef sau pur şi simplu coleg de serviciu. În viaţă am întâlnit oameni diferiţi. Cu unii am devenit prieteni pentru întreaga viaţă, cu alţii, distanţându-ne în spaţiu, ne-am distanţat şi sufleteşte. Probabil, e şi firesc să fie aşa. Izea Zemşman e un om aparte. E foarte onest, prietenos, cu suflet larg, oricând gata să-ţi întindă mâna la nevoie. Îi place să facă surprize prietenilor. Dacă îţi mai aminteşti, la ziua de naştere a fiecărui colaborator al redacţiei dânsul venea cu fotografii, cu colaje surprinzătoare prin inventivitate şi gust estetic. De mulţi ani e plecat, însă nu e sărbătoare sau zi de naştere ca să nu primesc de la el felicitări. Spre deosebire de mine, e foarte punctual: răspunde imediat la scrisoarea primită. Ca să vezi, deşi material o duce bine, medicii îi acordă o îngrijire deosebită (are nişte suferinţe la rinichi), copiii i-s bine aranjaţi, totuşi tânjeşte după Moldova. El considera că Patria omului e aceea unde s-a născut. Şi de fiece dată vorbeşte neapărat de colectivul de la Moldova, roagă să transmit tuturor salutări, lucru pe care ţin, cu bunăvoinţa dumitale, să-l fac şi pe această cale. Sărbătoream adesea împreună zilele de naştere (ne despart doar două zile). Veselia şi atmosfera sărbătorească o asigura cu pricepere şi, aş zice, chiar cu talent. Dar ce e mai de preţ într-un colectiv decât relaţiile sincere, pline de omenie, de respect reciproc, indiferent de fotoliul pe care şezi?!
– Revista Moldova, deşi a avut un tiraj record la care publicaţiile de azi pot doar „visa”, a sucombat totuşi. V-aţi gândit la motivele care au condus la dispariţia publicaţiei cu priză la public şi cu influenţă distinctă asupra procesului de ocrotire a valorilor naţionale? De ce a dispărut revista?
– Dispariţia pentru mulţi ani a revistei Moldova (Azi se fac eforturi pentru a o readuce la viaţă. Deie Domnul, dar şi Guvernul, să fie aşa, s-o vedem barem cu jumătate din tirajul pe care-l avea prin ’90...), repet, dispariţia pentru mai mulţi ani a revistei Moldova a însemnat, cred eu, una dintre cele mai mari şi mai dureroase traume aplicate culturii noastre. În calitatea mea de redactor-şef, văzând pericolul de moarte care o ameninţă, am bătut la uşile mai multor demnitari: la doi preşedinţi de ţară şi la trei prim-miniştri. Dintre toţi, doar unul singur a întins o mână de ajutor. Acesta a fost primul Preşedinte, dl Mircea Snegur, fapt pentru care l-am stimat şi continuu să-l stimez cu toată sinceritatea. Ceilalţi, cărora m-am adresat demonstrându-le (de parcă dânşii nu înţelegeau acest lucru) necesitatea păstrării prestigioasei publicaţii, care mai şi poartă pe copertă numele Republicii, cădeau de acord cu mine, spuneau că, da, desigur, trebuie neapărat susţinută. Şi cu vorba rămâneau. Fiind ministru, am încercat s-o susţin cumva. Dar suma pe care o putea oferi ministerul era neînsemnată. Iar o dată cu plecarea mea din post, nici acea sumă mizeră nu i s-a mai dat. Vrei-nu vrei, ajungi la trista şi dramatica concluzie: de la un timp încoace, de când suntem „liberi” şi „suverani”, ba încă şi „democraţi”, fiecare se îngrijeşte doar de pielea proprie. Pe nimeni dintre cei cu putere şi cu pondere financiară nu-i interesează Moldova adevărată, cu valorile ei culturale, spirituale, ştiinţifice de mare preţ. Fiecare are iluzia că Moldova e chiar el însuşi. Şi doar el unul. Da, sunt şi excepţii. Dar puţine de tot. La noi, din păcate, totul (aproape totul) ce se întâmplă, se întâmplă pe dos, nalersa, ca la neoameni. Aş vrea să nu am dreptate...
– Aţi pomenit acum câteva clipe de Ministerul Culturii. Aţi fost în fruntea lui într-o perioadă dificilă. Ce sentimente vă leagă de acea perioadă? Cum se face cultura în statul independent şi suveran Republica Moldova?
– Ce să-ţi spun, dragă Alexandre? La noi culturii în general i se acordă cam aceeaşi atenţie ca şi revistei Moldova, despre care am vorbit. În ţările normale oamenii de cultură nu umblă cu mâna întinsă. Iar Ministerul Culturii e printre cele mai de seamă instituţii ale statului. La noi, după Ministerul Culturii urmează... Biroul Serviciilor Funerare. Pe când eram ministru, un tânăr balerin avea salariul de... 80 de lei. S-a întâmplat ca unii dintre artişti să leşine pe scenă, în timpul repetiţiilor. Din cauza inaniţiei. Atunci când se discuta bugetul la şedinţele Guvernului, la insistenţa şi rugămintea de a ni se majora devizul de cheltuieli, cei cu finanţele (Republicii!) ne sfătuiau cam în bătaie de joc: păi, reduceţi numărul de teatre şi majoraţi salariile. Şi îmi adresau întrebarea ce trebuia să-mi astupe gura: „Câte teatre are în subordine ministerul din Franţa? V-o spunem noi: doar trei. Dar Ministerul nostru? De cinci ori mai multe. Aşa că...”. Din păcate, zâmbeau ironic nu numai cei de la finanţe. În aceeaşi sau aproximativ aceeaşi situaţie erau şi ministerele sănătăţii, învăţământului, Academia de Ştiinţe. Altfel zis, creierul şi spiritul, sufletul neamului. Intelectualitatea lui. Căci anume ea, intelectualitatea, din când în când, face conducerii probleme... Atunci când aveam cazuri ieşite din comun: pensii, apartamente, salarii, alte probleme dificile, mă mai adresam dlui Preşedinte. Dar nici dânsul nu se afla într-o situaţie mai bună decât... ministerele enumerate. Mă primea în audienţă de fiecare dată când îl telefonam. Mă asculta, căuta soluţii prin telefon, alteori se adresa scris respectivilor responsabili, de la care obţinea promisiuni şi, de cele mai multe ori, cu ele şi rămâneam. Preşedintele, în ultimul timp, era izolat şi ignorat şi de Parlament (agrarian), şi de Guvern. Şi fiindcă mă întrebi cum se face cultura în statul independent şi suveran Republica Moldova, îţi răspund cu strângere de inimă şi ruşine, dar rostesc, din păcate, un adevăr: cu mici excepţii (slavă Domnului că măcar acestea sunt), culturii i se dă metodic în cap. Salariile actorilor sunt mizere. Ale bibliotecarilor – şi mai mici, la sat lăcaşele de menire culturală sunt, în majoritatea lor, ruinate, au fost transformate în baruri sau cafenele, de „Luminiţe” – nici să nu pomenim! Artiştii plastici, compozitorii, muzicienii, instituţiile de învăţământ de profil, profesorii acestora aşijderea se află în condiţii mizerabile (alt calificativ mai neutru nu găsesc) de activitate. Cultura, dacă nu se vor lua nişte măsuri urgente, nu de ordin cosmetic, ci cardinale, suntem sortiţi să rămânem fără ea. Adică, nu un popor, ci o gloată. Mai ştii, poate că anume acesta şi este scopul unor diriguitori...
– Să revenim la presă. Aţi fost o vreme redactorul-şef al unei publicaţii de partid, Luceafărul, o revistă care a militat pentru promovarea şi reîntronarea adevărului, echităţii, echilibrului, bunului-simţ în viaţa noastră de toate zilele. Această foarte necesară revistă nu mai există, o echipă excelentă de publicişti a rămas fără serviciu, iar – lucru foarte regretabil – o anumită categorie de cetăţeni au fost privaţi de dreptul la informaţie. Chiar nu a fost posibilă asigurarea apariţiei Luceafărului?
– Iară mă calci pe bătătură, Alexandre! Luceafărul a fost pentru mine ultima stanişte, ultimul refugiu profesional, spiritual, social dacă vrei. Nu ştiu părerea lor, dar mie mi-a fost foarte interesant să lucrez cu tinerii. Se conturase o echipă într-adevăr excelentă de condeieri. De fapt, în orice domeniu cel mai dificil lucru, dar şi mai important e constituirea colectivului, de care, în continuare, depinde şi succesul în activitate. De la tirajul de câteva sute de exemplare, şi acelea majoritatea fiind repartizate gratis, ajunsesem la zece mii şi ceva: peste şase mii de abonaţi şi circa patru mii de exemplare se realizau la chioşc. Păcat că această realitate a fost ignorată categoric de către noua conducere a Partidului Liberal, format în rezultatul fuzionării a trei partide. Fiind fondat de către PRCM, Luceafărul s-a simţit normal atâta timp cât a existat acel partid. Dl Mircea Snegur era foarte punctual, achita la timp plăţile la tipografie, pentru sediu, salariile, redacţia simţea în permanenţă atenţia şi grija fondatorului. Din clipa fuzionării celor trei partide, ea a rămas orfană. Noroc de dl Mihai Severovan care ne mai găsea câte un sponsor şi mai acopeream unele datorii. Până la urmă, am depus cerere şi am plecat. Păcat de ziar. Şi de acei care îl îndrăgiseră. Desigur, a fost posibilă ba, aş zice, şi absolut necesară apariţia în continuare a Luceafărului. Dacă un singur partid – PRCM-ul – a fost în stare să-l menţină atâta vreme, cred, trei partide cu atât mai mult puteau. Dacă celelalte două nu fuseseră doar pe hârtie... Dar... Dumnezeu cu ei...
– De ce „cu ei”? Nu mai sunteţi membru al acelui partid?
– Nici n-am fost, decât atunci când venise vorba de alegeri. Până atunci am fost doar simpatizant al PRCM-ului.
– Dar aţi fost aproape de ceea ce se cheamă partid, în accepţia actuală a cuvântului, vreau să zic că aţi avut posibilitatea să vedeţi şi să înţelegeţi din interior ce înseamnă un partid. Cum e clasa politică de la noi? Când se va încheia unificarea forţelor democratice? Pe ce căi se poate asigura ireversibilitatea procesului de democratizare reală a Republicii Moldova?
– Da, am avut ocazia să privesc la partid şi niţel „din interior”, cum zici. Oameni buni, interesanţi, multe personalităţi de prestigiu naţional (am în vedere PRCM-ul cu care am activat mai îndelung). Dar unirea, fuzionarea celor trei partide, după observaţiile mele subiective, mai mult i-a „dezunit” decât i-a unit pe membrii noului partid. Mă tem să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu Moldova democrată. Cauzele acestei situaţii? Cei implicaţi direct le cunosc mai bine. Mie mi se pare că dintre motive – principalul e că fiecare se gândeşte mai mult la sine decât la partid şi, cu atât mai puţin, la Republică şi la destinul ei. Deie Domnul să nu am dreptate! Cât priveşte democratizarea reală a Republicii Moldova – ce să spun? – nu sunt politician şi-mi vine greu să formulez un răspuns argumentat. O fi existând diferite căi şi diferite mijloace de realizare. Personal, cred că sunt absolut necesare câteva atribute sau condiţii, numeşte-le cum doreşti. Mai întâi şi întâi avem acută nevoie de legi bune, cu perspectivă, care să nu fie „modificate” de fiecare nou Parlament. Şi aceste legi să funcţioneze impecabil, avându-i în vizor pe toţi cetăţenii, indiferent de starea socială, post, profesie, naţionalitate etc., adică, în faţa acestor legi toţi, dar absolut toţi să fie egali, iar oamenii legii să nu asculte de comanda guvernanţilor, să nu tragă cu ochiul mai mult la buzunarul clientului decât la buchia acelor Legi. Să existe legi aspre şi pentru ei. Apoi, cetăţenii, fiind toţi egali în faţa Legii, devin egali (de facto) şi ei în de ei. Ca să se termine odată şi odată vânzolelile şi speculaţiile, care adesea îţi provoacă nu numai dezgust (cât de speculative, nesincere, făţarnice, politizate sunt „discuţiile” despre bilingvism, multilingvism, multietnicism etc.). Moldovenii, populaţia majoritară a republicii, niciodată n-au avut sentimente ostile faţă de reprezentanţii altor etnii. Ba mai mult: nu i-au tratat cu rezerve (deşi, în anumite cazuri concrete s-ar fi cuvenit să aibă altă atitudine!) pe acei sosiţi de prin alte părţi şi care s-au aciuat la noi. Poporul nostru a fost întotdeauna ospitalier, plin de omenie faţă de toţi musafirii acestui meleag. De unde, atunci, asemenea suspiciuni? De ce, dar, unii conducători, unii deputaţi, năzărindu-li-se, probabil, în vis că şi moldovenii îşi apără Limba, Istoria, Cultura, Naţia, asemeni celor din Ţările Baltice sau din unele republici caucaziene, deşteptându-se din somn, îşi construiesc în mod subiectiv politica şi nu în conformitate cu realitatea? Or, poate această atitudine a lor ne sugerează că ar trebui şi noi, moldovenii, să ne angajăm în apărarea noastră, precum se procedează în ţările care se respectă? Ca „îngrijorarea” inşilor să aibă temei, nu?!
– Vreţi să afirmaţi că viitorul depinde de noi?! Dar cum vedeţi destinul de mâine al Basarabiei?
– Cred în destinul de mâine al Basarabiei... Va fi frumos şi luminos! Oamenii noştri merită din plin altă viaţă. Dorinţa, însă, e sortită să rămână dorinţă, dacă nu există posibilităţile reale pentru a o fructifica. Din mulţimea de variante care pot să ia contur, mă voi referi la două posibile:
1. Revin acasă toţi cei plecaţi peste hotare. Vin cu anumită experienţă „capitalistă”. Ştiu cum trebuie să muncească, cum să-şi investească banii ca aceştia să aducă venit. S-au convins pe ce cale prosperă unele ţări şi popoare. Mai văd şi cum se rezolvă anumite probleme delicate, cum ar fi drepturile omului, cetăţenia, situaţia grupurilor etnice, rolul limbii poporului băştinaş etc. Importante sunt relaţiile: guvernatori – popor, politica partidelor naţionale... Şi dacă se întoarce acasă milionul de cetăţeni plecaţi în ţări străine, în majoritatea lor tineri şi în majoritatea lor moldoveni, electoratul, calitatea lui s-ar schimba radical. S-ar schimba mult şi politica partidelor şi optica multor politicieni. Şi atunci poate că ar fi posibilă alegerea unei echipe, care, în sfârşit, ar lupta hotărât cu corupţia, o echipă membrii căreia să nu se îngrijească doar de interesele proprii, cum se întâmplă acum, ci să facă tot posibilul pentru a scoate ţara din impas. Va fi bine ţării, va fi bine şi lor, fiecăruia în parte – aceasta ar trebui să fie deviza, scopul suprem al echipei.
2. O altă variantă: întrucât stăm destul de prost cu disciplina, cu solidaritatea, cu principialitatea şi ambiţia sănătoasă, e nevoie de un lider. Tânăr sau în etate ori chiar de vârstă pensionară, nu contează (Reagan, când a fost ales preşedinte al S.U.A., atinsese, pare-mi-se, vârsta pensionară), principalul e să fie un bun politician, un bun gospodar, un om de o aleasă cultură şi inteligenţă, un om care ar fi în stare să concentreze toate forţele şi posibilităţile republicii în direcţia salvării ei de la dezastru. Adică, un fel de rege care să nu aibă în vizorul activităţii sale şi al echipei pe care îşi va alege-o decât numai interesele poporului, ale ţării, să mai „uite” de fraţi, surori, nepoţi, feciori, cumetri etc. Dacă o asemenea personalitate ne lipseşte, s-o „importăm”. Au mai făcut-o şi alte ţări, alte popoare, în diferite vremi şi n-au prea dat greş...
Pledez pentru una dintre aceste variante, zic, în cazul în care nu ne ajută Domnul să se împlinească cea multjinduită, legitimă şi firească: revenirea la MATCĂ...
 
* * *
Maestre, apreciem răbdarea şi delicateţea de care aţi dat dovadă traversând calea de la şi spre sufletul oamenilor acestui pământ. Vă mulţumim că sunteţi alături de noi!
Mulţi ani şi toţi buni!
Sănătate şi noroc!
 
Revista Limba Română.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog