Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. MIHAIL GH. CIBOTARU – 70

Iar bârfa se plimba prin ziare...

Mihail Gh. CIBOTARU

Alte articole de
Mihail Gh. CIBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Această „plimbare” a bârfei prin paginile unor ziare am simţit-o pe pielea proprie foarte curând, după ce am fost numit Ministru al Culturii (5 aprilie 1994 – 25 ianuarie 1997). Surpriza a fost, pentru mine, dublă, fiindu-mi provocată atât de apariţia unor atare bârfe, cât şi de faptul că acestea îşi găseau găzduire (şi) în paginile unor publicaţii de orientare democratică. Regretabil, desigur, faptul. Unele din aceste crâmpeie le-am aşternut şi eu în pagini. Într-un fel de jurnal ţesut cu trimiteri la trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, cu meditaţii asupra unor evenimente, fapte, întâmplări. Manuscrisul e destul de voluminos, numără peste trei sute de pagini şi poartă titlul (provizoriu?) „Ministru poţi şi să nu fii...”, o parafrazare, prin efectul traducerii, a cunoscutelor versuri ale lui N. Nekrasov. Folosindu-mă de bunăvoinţa dlui Alexandru Bantoş, redactorul-şef al revistei Limba Română, propun atenţiei eventualilor cititori, pentru întâia oară, câteva pasaje din această lucrare.
 
04.08.’95
În noua mea postură a trebuit să deprind nu numai specificul muncii, ci şi să mă acomodez la diferitele atitudini faţă de mine şi faţă de activitatea mea ca ministru. Bunăoară, trebuia să mă obişnuiesc cu critica neobiectivă, altfel zis – cu bârfa în adresa mea şi a muncii mele.
Cea mai furibundă şi mai gălăgioasă a fost cea cauzată de neprolongarea contractului de menţinere în post a lui X., cunoscut compozitor. Y., unul dintre subalterni, era categoric împotriva prolongării respectivului contract. Poziţia dumnealui o susţineau mai mulţi membri ai colegiului (majoritatea). Aveam încă puţină experienţă de muncă în cadrul ministerului (vreo trei luni de zile). Dat fiind şi faptul că în cele două colective în care lucrasem până atunci – 15 ani la Moldova socialistă şi aproape 20 la revista Moldova – colegii au fost de regulă corecţi şi sinceri cu mine, deschişi în relaţiile de serviciu, că nu m-au indus niciodată în eroare, nu m-au „lucrat” pe la spate, nici prin gând să-mi treacă, vezi bine, că aici, la Minister, vorba ar putea fi nu atât despre activitatea concretă, de director artistic a dlui X., cât de nişte relaţii personale cu implicaţii asupra breslei, de nişte împricinări în cadrul Uniunii Compozitorilor, de nişte invidii şi tendinţe mărunte şi perfide de răzbunare. Deşi până atunci nu-l cunoscusem personal, ştiam cu siguranţă că e o personalitate a culturii noastre, şi, neavând la îndemână o altă persoană mai indicată să-i ocupe locul (ce pe ce schimbăm?), optam pentru prolongarea contractului. Fiind în minoritate absolută, l-am rugat, dacă vrea să rămână în post, să mă ajute ca să-l pot ajuta: să aştearnă pe hârtie un plan pentru activitatea Filarmonicii în noua stagiune. I-am sugerat, între patru ochi, să includă şi unele acţiuni, fie şi irealizabile, însă de valoare artistică certă. Pe urmă, în caz de nerealizare a lor, se vor găsi şi scuzele de rigoare. Principalul ca planul să fie interesant pentru moment, cu pondere, original, să am pe ce mă sprijini şi cu ce opera atunci când va trebui să-i înfrunt pe oponenţii săi. Mi-a promis că face, dar să-i semnez cererea de concediu. Vrea să plece pentru vreo două săptămâni cu familia la mare. „Când vin, vă pun concepţia pe masă”, mi-a promis sus şi tare. Lucru pe care nu l-a făcut şi nici n-a vrut să-l facă, motivând, la întoarcere, că termenul de angajare a expirat şi nu poate munci fără să fie salarizat, insistând mai întâi să semnez ordinul de reangajare.
Deci, mă trăsese pe sfoară, prezicerile lui Y., cum că n-are să prezinte nici jumătate de frază, s-au adeverit. Eu am rămas cel învins. I-am spus că, în asemenea caz, va fi angajat altul în locul lui. „Şi eu rămân şomer?” m-a întrebat X. ofensat. „Nu, îi zic. Pentru orice eventualitate, am vorbit cu rectorul Academiei de muzică şi cu directorul Colegiului „St. Neaga” ca, în caz de necesitate, să-ţi găsească un loc. Ambii mi-au promis că vor rezerva pentru dumneata un loc convenabil şi că te aşteaptă”. Nu s-a mai adresat nici unuia. S-a supărat-foc. S-a plâns, în schimb, unui stimat scriitor, l-a indus în eroare şi pe acesta şi au „organizat” împreună o scrisoare semnată de zeci de oameni de cultură din Republică. Ce-i drept, o parte dintre aceştia mi-au telefonat după apariţia „Scrisorii” sau chiar au intrat la Minister cerându-şi scuze (unii – în scris): fuseseră traşi pe sfoară – semnaseră o cu totul altă scrisoare.
Z., ziarist la o importantă publicaţie din Chişinău, îmi adresase câteva întrebări la care n-am răspuns, lămurindu-i sincer, ca unui coleg de breaslă, că nu face să scoatem gunoiul din casă, fiindcă în asemenea caz va trebui să vorbesc despre vinovăţia („lenevia”, cum o calificau unii) lui X. Întrebările cu pricina, după ce au fot „ajustate” la punctul de vedere al redacţiei (conţineau, evident, unele aberaţii), au fost publicate alături de scrisoarea jălbaşului. La început intenţionam să răspund drastic de tot. Argumente aveam. Nu am răspuns însă. Ambiţioşii patrioţi s-au înfuriat. Mai ales acest Z., pe care ori de câte ori îl vedeam, aveam impresia că are crampe la stomac. A continuat să muşte cu fiece prilejuleţ, adesea provocând el însuşi asemenea prilejuri. Când un adept (sau poate un simplu curios) m-a întrebat de ce nu-i ripostez, i-am povestit pe scurt adevărul, adăugând: nici n-am să-i răspund, căci sunt conştient de legea lui: „Câinii latră, altfel nu-s hrăniţi”. Să latre, deci. Nu ştiu, au ajuns la insul cu pricina spusele mele sau nu, dar s-a mai potolit.
Mi-am zis, atunci, că trebuie să-mi creez o imunitate împotriva răufăcătorilor, a adversarilor veninoşi. Şi, spre propria-mi uimire, am reuşit într-o anumită măsură. Atunci când m-a criticat (cu argumente absolut inventate A.s. spunea că l-am demis din post, însă n-o făcusem; că am eliberat-o pe A. B., mamă-singuratică, dar nu era eliberată; că am angajat-o la lucru pe verişoara T. C. – dar ea nu-mi e verişoară, e o rudă mai îndepărtată pe care am găsit-o la Minister unde lucra de câţiva ani, ca jurist) am acceptat învinuirile ca pe ceva normal. Ştiam cui aparţin. Ba mai mult – la 20 august, ’94, când colegul respectiv împlinea 60 de ani, am adunat colectivul, l-am felicitat, i-am înmânat un buchet de flori, l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat pe obraz, asigurându-l că nu-i sărutul Iudei. Îi vorbeam adevărul. A rămas stupefiat.
Mi-a mărturisit mai apoi – pare-mi-se cu sinceritate – că nu m-a cunoscut cu adevărat până atunci, că şi-a schimbat opinia şi că-şi cere scuze pentru cele spuse în articol. Dumnezeu cu tine, i-am răspuns. Iar când peste câteva zile, la 31 august, fiind invitat la telematinal să vorbesc ceva despre Sărbătoarea Limbii, am afirmat, între altele, calm, răspicat, fără a învinui pe cineva, fără a face politică, cum că limba noastră e română, iar moldovenesc ne e graiul şi că nu trebuie să fugim de adevăr, acelaşi A.s., în faţa mulţimii adunate în Grădina Publică cu prilejul sărbătorii Limbii, şi-a început cuvântarea în felul următor: „Înainte de a spune ce am de spus, ţin să menţionez că azi am avut o frumoasă surpriză: un demnitar de stat, un membru al Guvernului a avut curajul să afirme de la ecranul televizorului că limba ne e română. Acest demnitar e Ministrul Culturii Mihail Cibotaru, prezent aici, unicul membru al Guvernului care a găsit de cuviinţă să vină. Îi mulţumesc pentru curaj!”.
Bineînţeles, am fost surprins de vorba-i şi oarecum jenat de aplauzele şi felicitările celor din jur. În aceeaşi zi am avut şi alte surprize: la Teatrul de Vară din Valea Morilor, unde-şi adunaseră democraţii adepţii, m-am aşezat cu consoarta-mi pe o bancă mai îndepărtată, să nu atrag atenţia. Moderatorul a informat publicul de la microfonul de pe scenă că sunt prezenţi şi câţiva scriitori, rostindu-le numele. Pe al meu l-a evitat. Probabil, nu mă observase. Peste o habă, înainte de a da cuvântul următorului orator, a anunţat că la miting e prezent şi Ministrul Culturii, scriitorul Mihail Gh. (aşa a şi zis, „ghe”) Cibotaru. În spatele nostru, o doamnă supărată a strecurat printre dinţi ca un blestem: „mancurtul!”. Am vrut să mă răsucesc, s-o privesc în ochi, s-o întreb de-l cunoaşte pe acest „mancurt”, de-i ştie faptele de „mancurtism”. Dar m-am stăpânit: un funcţionar public e obligat să dea dovadă de demnitate. Şi să fie gata a lua pe umerii săi faptele întregii echipe din care face parte. Sau să părăsească echipa cu pricina.
De acolo, cam abătut, am venit la Biblioteca Naţională unde urma să aibă loc ceremonia de transmitere a unei donaţii de carte românească. Întârziasem puţin şi m-am oprit în pragul sălii arhipline, în lumina proiectoarelor TV, evenimentul era în plină derulare. Am fost invitat în faţă. Octavian Ghibu, observându-mă, s-a ridicat, mi-a întins mâinile, m-a îmbrăţişat, zicând: „Acuma am încredere deplină în Ministrul Culturii”. Mă întâlnisem cu dumnealui la Bucureşti, acasă la el, în timpul unei vizite oficiale. Acuma nu-i prea înţelesesem nici vorba, nici gestul. Mi s-a dat cuvântul şi publicul a aplaudat. Am vorbit scurt, cu emoţie, şi cei prezenţi iarăşi au aplaudat. Mai mult decât se cuvenea. Când am ieşit pentru a merge în Grădina Publică la inaugurarea busturilor lui Mircea Eliade şi George Coşbuc, soţia mi-a mărturisit: fetele de la bibliotecă, auzindu-ţi scuzele pentru întârziere, au zis cu o bucurie sinceră: „Azi dl ministru e eroul zilei.Azi el ne-a vorbit de la micul ecran un adevăr pe care trebuie să fii curajos ca să-l rosteşti în situaţia respectivă”. Iată cum la noi nişte lucruri simple, de tot simple, îţi pot însăila, uneori, o aureolă de... „erou”. Vai şi iar vai de noi!
În Grădina Publică – mulţime de lume. Mihai Cimpoi a rostit cuvântul inaugural. Mi-a oferit apoi cuvântul. Am vorbit scurt şi la obiect. „Din codru rupi o rămurea, / Ce-i pasă codrului de ea: / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea ta!”
Am citat aceste versuri ale lui Coşbuc, adăugând că din Codrul neamului nostru multe ramuri au fost rupte şi mulţi l-ar fi vrut răvăşit. Dar nu s-a întâmplat acest lucru, nu a fost doborât Codrul, fiindcă ne-am ştiut o tulpină comună, puternică, plina de demnitate, pe care ramurile au crescut viguroase şi sănătoase. Şi chiar dacă unele erau rupte, răsăreau altele, ca să împodobească şi să alimenteze şi să ţină puternică şi frumoasă tulpina. Tulpina neamului nostru. Cam aşa am vorbit.
Apoi a luat cuvântul Marian Enache, ambasadorul României, au mai vorbit şi alţii. Seara, la „Mesager”, secvenţa de la Bibliotecă m-a încăput şi pe mine. Cea din Grădina Publică m-a fixat alături de Mihai Cimpoi, apoi s-au perindat alţi oratori, eu rămânând ca o piesă de mobilier: mi s-a „tăiat” spusa. A doua zi l-am întrebat pe dl Adrian Usatâi, şeful Radioteleviziunii Naţionale – cum să înţeleg gestul (auzisem deja opinia deputatului Păpuşoi, că aş merita să fiu demis din post pentru afirmaţiile despre denumirea limbii noastre făcute în cadrul telematinalului). Mi-a răspuns: prea des apar la micul ecran în comparaţie cu alţi colegi. Crainicul m-a prezentat la oficialitatea de la Bibliotecă şi nu e suficient?! Dar, zic eu, Cimpoi a fost şi acolo, şi dincoace. Şi nu l-aţi sincopat. Trebuia să-mi scoateţi şi imaginea. „N-a fost chip”, mi-a replicat acesta glumeţ. Şi a adăugat: trebuia să fiţi mai corect la telematinal.
Iată care-i cauza, mi-am zis. Şi, în gândul meu, am repetat ceea ce repet de fiece dată în asemenea cazuri: Dumnezeu cu voi!
 
15.08.’95
Mi-am curmat notiţele: am fost la Vărvăreuca, i-am ajutat fratelui Tudor să scoată mierea (unii cred că a fi apicultor e uşor – ai tot timpul de a face doar cu mierea. Se înşeală amarnic); am fost la vilă – trei băieţi au început a tencui „hardughia”; ieri şi azi – acasă: reparaţie, schimbarea teracotei. Într-un cuvânt, îmi petrec concediul ca un adevărat „ministru”... Dar am pus mâna pe stilou pentru a nota o veste foarte tristă, survenită acum o clipă. Am telefonat acasă dlui Serghei Lunchevici. Era bolnav, cu un picior amputat. Ziua nu răspundea nimeni. Acum aflu că azi, la orele 14.00, s-a stins din viaţă. Se năruie stâlpii Culturii noastre. Prea devreme se duc... Odihnească-l Domnul în pace. Căci de când îi amputaseră medicii piciorul mari dureri, mari suferinţe avea. Zicea că-l doare piciorul astral, cel amputat. Apoi şi celălalt. Apoi şi măruntaiele... Acuma, în sfârşit, şi-a domolit chinurile trupeşti. Ce o fi făcând sufletul Maestrului? Mai revine, oare, din când în când, pe Pământ? Va fi şi atunci Viorist, Vânător, Om dintr-o bucată?
Când îl vizitasem la spital, la prima operaţie (i se implantase nişte vene la piciorul stâng), era optimist, glumea, râdea, spera chiar să mai iasă la vânătoare, în toamnă. Dar medicul, când am rămas în doi, mi-a spus că pericolul încă n-a trecut, se prea poate să fie necesară amputarea.
Aşa şi s-a întâmplat. Când l-am vizitat, după operaţie, mi-a arătat, cu un zâmbet forţat, ciotul stângului şi a rostit cu o tristeţe pe care se străduias-o camufleze: „Mi se pare că-i gata... Se termină toate...”. Apoi, oarecum uluit: „Mă doare piciorul ce nu-l mai am. Simt cum mă frig degetele...”.
Transpira abundent şi din cauza căldurii (e o vară extraordinar de toridă anul acesta) însă era prea transpirat. Nu mi-a plăcut acest lucru. Mai ales că-şi tot apăsa partea stângă a pieptului: se vede că avea o incomoditate cardiacă.
M-a rugat să-i ajut să găsească un cărucior, „credeam, zice, că e un fleac să mergi într-un picior dacă ai cârja la îndemână. Pe naiba: nu mă pot stăpâni îndelung”. Dl Moşneaga, ministrul sănătăţii, căruia m-am adresat, a reacţionat prompt. Dar, cum la momentul dat nu erau cărucioare, mi-a sugerat să discut cu dna Ludmila Scalnâi de la Asociaţia „Dacia”. Dna Ludmila Scalnâi a rezolvat imediat chestiunea. Apoi şi dl Dumitru Nidelcu, ministrul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, i-a expediat unul, nou. Să fie Maestrul sănătos şi să se folosească de ele.
Dar iată... „Totuşi este trist în lume...”
17.08.’95
Sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Serghei Lunchevici e instalat în holul Palatului Naţional. E mare zăpuşală afară. Dar lumea vine şi vine – colective întregi şi admiratori aparte – cu flori în mână şi tristeţe sinceră pe chip. Răsună în surdină muzica interpretată cândva de Maestrul adormit. Se vorbeşte în şoaptă. Se accentuează: „Balada” lui Ciprian Porumbescu, în varianta Lunchevici, este irepetabilă. Cineva chiar afirmă categoric: „După Serghei Lunchevici va fi greu de depăşit”.
Au venit să-şi exprime ultimul omagiu Preşedintele Republicii Mircea Snegur, prim-ministrul Andrei Sangheli, din partea Parlamentului – vicespeakerul Dumitru Diacov.
Apoi cortegiul o ia spre cimitirul de pe strada Armenească. Lume multă. Slujba la biserică ţine îndelung – cam vreo oră şi jumătate. Poporul aşteaptă afară – înăuntru nu mai e loc. Mă frământ: va trebui să cuvântez primul. La o nuntă, la un jubileu poţi ieşi uşor din situaţie: o glumă, un citat, o atitudine pur personală – şi discursul e conturat. Dar ce să spui – scurt şi dens – la capătul unei vieţi? Cu atât mai mult, la capătul unei vieţi zbuciumate a unui Mare Artist?
Aflasem abia în ajun că, fiind copil, a fost deportat şi a petrecut câţiva ani în Cazahstan. Reîntors în Chişinăul natal, a făcut şcoală rusă. M-a surprins acest detaliu: cunoştea de minune româna, era un om de o vastă şi strălucită cultură, un intelectual de mare prestigiu.
Când mi-a oferit cuvântul dl Ion Păcuraru, prim-viceministru, preşedintele comisiei funerare (eu mă aflam în concediu), încă nu ştiam precis despre ce anume am să vorbesc: mi se îngrămădiseră atâtea şi atâtea în minte. De altfel, mi se întâmplă adesea să păşesc spre microfon neştiind cu ce am să încep şi cu ce am să închei discursul. Sau, în situaţia când am cuvântarea pregătită, după „bună ziua”, sau „dragi prieteni”, vine o frază neaşteptată şi toată cuvântarea schiţată anterior se duce naibii, pomenindu-mă că rostesc cu totul alt text, alte gânduri.
În acea zi îmi fixasem câteva repere. Dar mă urmărea o teamă: nu cumva să izbucnesc în plâns – un nod mi se ridica mereu în gât de cum aduceam vorba despre defunct. Grigore Eremei, căruia i-am destăinuit această temere, m-a încurajat: în asemenea cazuri lacrimile nu sunt o ruşine. Şi-i văd ochii umeziţi. „L-am cunoscut bine, zice. Am pierdut un mare artist şi un distins cetăţean.”
Totuşi, am reuşit să-mi stăpânesc emoţiile...
...Au mai cuvântat Constantin Şeremet, Gheorghe Ciocoi, Constantin Rusnac, o rudă a răposatului.
Când coşciugul a fost coborât, cinci sau şase vânători din echipa din care făcea parte Maestrul, au zguduit văzduhul cu două rafale, apoi au răsunat încă două, şi încă una. Onorul vânătorilor a fost dat... S-a făcut linişte. Şi numai bocănitul bulgărilor pe capacul sicriului se răspândea în jur. Lumea se înghesuia să dea câte o mână de ţărână peste sicriu. De unde o fi venind, oare, acest obicei? Şi ce o fi însemnând? Ca să fie, această ţărână, mai uşoară? Ca să participe şi ei (ca la o clacă) la durarea noului lăcaş?...
...Seara, privesc „Mesagerul”. Credeam, eram sigur că televiziunea îşi va începe emisiunea informativă cu acest trist eveniment. L-au pus pe post abia spre sfârşit, foarte succint, palid, de parcă nici nu era vorba despre o pierdere irecuperabilă, despre plecarea unui Mare Artist... Iată, aşa suntem noi... Continuăm să fim... Din păcate...


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog