Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ADEVĂRUL DESPRE NOI

Limba – temei al fiinţei şi al unităţii naţionale

Victor V. GRECU

Alte articole de
Victor V. GRECU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

În conştiinţa naţională lingvistică, convingerea privind semnificaţia vitală a limbii pentru existenţa unei naţiuni, pentru unitatea politică reprezintă un adevăr axiomatic fundamental, care străbate întreaga gândire social-politică şi naţională românească, fiind recunoscut şi proclamat lapidar şi cu patos de toţi reprezentanţii de seamă ai culturii româneşti, de la începuturile ei şi până astăzi. Lupta pentru limbă a fost, de-a lungul veacurilor, pentru toţi marii învăţaţi ai neamului, o componentă a luptei politice pentru emancipare, suveranitate şi unitate politică. În conştiinţa acestora limba şi viaţa sunt sinonime. Aşa cum spunea G. Bariţ, „Limba e condiţiunea vieţii sau morţii politice”.
Examinarea principalelor mărturii ale conştiinţei şi convingerilor privind însemnătatea naţională, politică şi culturală a limbii pentru viaţa unui popor, exprimate în decursul timpului, este în măsură să releve caracterul lor realist, înaintat, să legitimeze un crez politic, să demonstreze multilateral primordialitatea unui imperativ şi să îi fundamenteze permanenţa şi triumful.
 
* * *
Conştiinţa unităţii naţionale, a unităţii şi unicităţii limbii, produs al evoluţiei conştiinţei de sine ca popor şi apoi al conştiinţei de neam este afirmată încă de exponenţii literaturii religioase. Varlaam îşi intitulează Cazania sa Carte românească de învăţătură, 1643, prin urmare nu muntenească, nu moldovenească ori ardelenească, ci românească, conştient că se adresa şi era destinată tuturor românilor, aşa cum o exprima şi Mitropolitul Simion Ştefan şi Biblia de la Bucureşti, 1688.
Pentru cronicari, unitatea limbii era asigurată de latinitatea ei ce izvora din romanitate, cum o spunea stolnicul Constantin Cantacuzino: „românii dintr-o fântână au izvorât şi cură”, şi, mai erudit, principele savant, D. Cantemir, relevând romanitatea, continuitatea şi unitatea etnică şi lingvistică a românilor de pretutindeni.
În Înştiinţarea Soţietăţii Filosofeşti a Neamului Românesc în Mare Prinţipatul Ardealului, de la 1795, se arăta că, „prin împodobirea stilului limbii sale şi deprinderea în învăţături, s-au înălţat firea a multor neamuri până la acea stare a nemuririi”1, iar Manifestul Societăţii pentru cultivarea limbii române, la 1808, îndeamnă la realizarea celor două obiective: „Până când ne vor veni în ajutor şi alte împrejurări, trebuie să începem cu mijlocul cel mai de frunte cu care putem face fericirea naţiei, şi anume cu cultivarea limbii noastre şi prin ea cu lăţirea tot mai mare a culturii, câştigându-ne astfel vază şi merite”, iar, pentru aceasta, „să fie cât se poate mai mare numărul acelora care vorbesc limba noastră”, cu încrederea profetică în perspectivele limbii: „Putem fi mândri şi fericiţi, gândindu-ne că, deşi suntem robi, totuşi limba noastră va stăpâni odată în ţara asta”2.
Corifeii Şcolii Ardelene3 fac din romanitatea poporului şi latinitatea limbii postulatele cardinale ale luptei lor. În gândirea acestora istoria şi limba constituiau ştiinţe naţionale, erau primele chemate, nesocotind graniţele, să întruchipeze însăşi fiinţa neamului, unitatea lui, tocmai unitatea naţională care nu putea fi altfel afirmată. De aceea cultivarea şi unificarea limbii sunt privite ca un act patriotic, de progres cultural, de renaştere românească, întru „iubirea neamului şi cinstirea naţiei”4. În această epocă a istoricilor şi gramaticienilor, latinitatea devenise dogmă în gramatică aşa cum romanitatea era dogmă în istorie, unitatea limbii şi poporului fiind ghicită în idealul latin, consecvent şi unitar de odinioară. Preocupările consacrate satisfacerii dezideratelor menţionate sunt însufleţite de încrederea nelimitată în perspectivele împlinirii acestora, în Scurte observaţii asupra Bucovinei Ion Budai Deleanu fiind convins că „Limba moldovenească şi, în genere, română, are toate calităţile pentru a deveni cu timpul o limbă egală în cultură cu cea italiană dacă oameni iscusiţi se vor ocupa de ea”5.
În gândirea învăţaţilor din generaţiile următoare limba reprezenta un element de recunoaştere şi constituire a unităţii naţionale. Semnificaţiile complexe, deopotrivă cu implicaţiile ei multiple, sociale, politice, naţionale şi culturale sunt surprinse cu luciditate şi clarviziune de către toţi învăţaţii vremii, într-o unanimitate pilduitoare, reflectând aceeaşi unitate de gândire, de acţiune şi de aspiraţii pe plan general românesc, ceea ce relevă o impresionantă solidaritate intelectuală ce i-a caracterizat pe români în toate înfăptuirile pe plan cultural şi naţional6.
Ca o componentă a etniei, limba reprezenta un factor de fortificare şi de coeziune naţională, funcţie despre care doctorul Vasile Pop credea, în Disertaţia sa, la 1838, că „numai acolo încetează o naţie, unde înceată limba care o uneşte”7.
Un an mai târziu, la 1839, în paginile Foii pentru minte, inimă şi literatură, Gh. Seulescu accentuează semnificaţia limbii în viaţa unei naţiuni, raportul dintre evoluţia limbii şi existenţa naţională, dintre cultura limbii şi cultura naţională, definind legătura genetică a limbii cu naţiunea care o vorbeşte: „Graiul este nota esenţială care caracterizeşte pe naţii, carele vieţuiesc în atâta încât vieţuieşte şi graiul lor şi se sting odată cu stingerea graiului lor”, raport care fundamentează necesitatea eforturilor pentru desăvârşirea limbii, deoarece „a se îngriji un popor de cultura limbii sale este a se îngriji de existenţa sa naţională”8.
Credincios ţelului stabilit prin programul Foii pentru minte, Heliade Rădulescu lansează, în acelaşi an, un patetic şi surprinzător de vizionar apel: „Fraţilor, ne trebuie unime în limbă”, întărindu-l atât prin necesităţile prezentului, cât şi prin perspectivele viitorului: „să o facem în stare a exprima ideile veacului al XIX-lea şi a le exprima într-un chip vrednic de luminile acestui veac, ca să putem a o da urmaşilor noştri în stare cum să poată păşi şi ei cu dânsa în paralel cu înaintarea duhului omenesc şi cu ideile veacurilor următoare”9. P. V. Săulescu, tot atunci, dă glas convingerii maselor în îndemnul său: „trebuie să ne unim a avea toţi românii o limbă generală”10, evidenţiind rolul unităţii limbii pentru întărirea unităţii naţionale: „uniformitatea graiului, legând pe români între sine naţional”11, iar Simion Mangiuca îndeamnă la cultivarea limbii prin prisma rolului acesteia în dezvoltarea culturii: „Cultura naţională fără limbă cultă nu e cu putinţă. Drept aceasta să năzuim cu toţii spre cultura limbii, căci aceasta e aşa de însemnată şi grea întrebare, ca şi întrebarea despre viaţa noastră politică”12. De peste munţi, G. Bariţ constata, însufleţitor, la 1844, că unirea devenise mobilul emulaţiei generale: „Unire naţională este frumoasa deviză ce răsună din toate părţile şi deşteaptă duhurile cu putere multă”13, pentru care liantul limbii este covârşitor: „Limba este un nod foarte puternic şi un magnet atrăgătoriu, care românilor pe veci le chezăsuieşte pentru naţionalitate14.
Interesul pentru limbă, stimulat de înţelegerea însemnătăţii ei, şi preocupările pentru unificarea limbii, căreia i se adaugă, tot mai accentuat, rolul ei pentru unificarea politică, se amplifică acum şi dobândesc noi perspective în febra revoluţiei de la 1848 şi a Unirii Principatelor. Ele se intensifică după 1867, după încheierea dualismului austro-ungar, ca urmare a politicii forţate şi sistematice de deznaţionalizare a românilor din Transilvania. Limba este definită drept o condiţie a vieţii naţiunii, cum arăta G. Bariţ, în celebrele sale „axiome politice”: „Limba este sufletul dătător de viaţă al naţiunii”15, precizând valoarea ei vitală pentru români, la care „limba şi viaţa sunt sinonime”16. Fiinţa unui popor se defineşte şi se manifestă prin limba sa: „Orice popor devine la ceea ce este numai prin limba sa naţională”17.
Din aceste adevăruri, derivă însemnătatea politică a limbii, conturată cu aceeaşi luciditate. Cu intuiţia, maturitatea şi clarviziunea care l-au marcat în rândul contemporanilor, George Bariţ arăta răspicat că: „A mărgini pe un popor întru folosirea limbei sale este a-i deschide artera pentru ca să moară cu încetul”18. Harnicul redactor al Gazetei Transilvaniei, proclama sentinţa adâncă dar mobilizatoare: „pentru noi ea e condiţiunea vieţii sau morţii politice”19.
Însemnătatea naţională a limbii este proclamată din toate părţile, dobândind noi dimensiuni. În paginile Amicului şcoalei, prima revistă pedagogică din Transilvania20, redactorul Visarion Roman subliniază locul şi rolul limbii în afirmarea şi păstrarea naţionalităţii unui popor: „Limba este sanctuarul poporului. În limbă viază poporul, în limbă este încorporat spiritul lui, limba este tipul, expresiunea vieţii sale interioare. Aceasta e un factor foarte puternic patriotismului”21. La acestea Athanasie Marienescu adaugă o valenţă nouă relaţiei respective: „În limba în care poporul îşi exprimă cugetele aflăm expresiunea deplină a naţionalităţii”22. Unitatea limbii trebuie să faciliteze comunicarea, prin rolul ei coercitiv, menire ce constituia finalitatea supremă: „de a face să se înţeleagă prin limbă naţiunile ce sunt de acelaşi sânge”23. Relaţia limbii cu existenţa naţională simboliza un destin istoric, fiind consacrată definitiv de Timotei Cipariu: „Căci cu existenţa sau căderea limbei oricărui popor stă sau cade şi istoria aceluia şi, unde a încetat limba, a încetat şi viaţa lui”24.
Comunitatea limbii se manifestă prin posibilitatea de înţelegere între vorbitori, românii înţelegându-se între ei, indiferent cărei arii lingvistice aparţin, limba fiind unică, realitate constatată de Timotei Cipariu: „românii se înţeleg între ei din orice corn de lume să fie”, ca şi de Alexandru Papiu Ilarian la 1860 şi repetată mereu: „În regat, ca şi în Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina românii vorbesc o singură limbă, fără dialecte...”25.
La iniţiativele şi eforturile învăţaţilor şi ale presei26, cu patosul dar şi clarviziunea care le-au caracterizat, se alătură preocupările febrile şi acţiunile patetice ale societăţilor cultural-patriotice, întemeiate de la începutul secolului şi sporind impresionant după 1859. Veritabilă academie transilvană, îndeplinind rolul unui adevărat parlament politic al românilor din Transilvania, „reazem al naţiunii române”, cum o definea Cipariu, Astra şi-a asumat, de la întemeiere, acest deziderat cardinal, întărit de convingerea că „Lucrarea de unificare şi îndreptare a limbii literare este pentru noi o chestiune de deosebită importanţă naţională”27, asigurând convergenţa tuturor eforturilor către o finalitate primordială, unitatea naţională şi politică a tuturor românilor: „ca să împiedice a se depărta în limbă şi cultură pe români şi să realizeze o cultură românească unitară”28. Acest obiectiv vital a fost magistral formulat în memorabilul discurs rostit de Timotei Cipariu, în adunarea generală a Astrei, de la Braşov, în 1862, care se încheie apoteotic, ca un memento, în îndemnul profetic: „Deie Cerul, ca precum toţi suntem de un sânge, toţi ne-am îndulcit de la sânul maicei noastre cu aceleaşi cuvinte dulci, toţi ne suntem fraţi – oricât ne despart munţii şi văile şi oricât ne împart stările politice şi confesiunile religioase – tot numai una să fim: una naţiune, una limbă, una literatură. Atunci orice despărţiri politice şi religioase ne vor tăia de către una alta, dar spiritul naţiunei şi geniul roman vor tinde aripile sale peste toţi fiii lui Traian şi-i va ţine legaţi întru legăturile păcii, frăţietăţii şi ale unităţii naţionale. Aşa să fie în veci! Amin!”29. Ţelul unirii este consfinţit plenar, ca deviză supremă, în Programul Asociaţiei culturale arădane: „Unitatea poporului român în limbă şi literatură este legea supremă30, însuşit şi de celelalte societăţi-surori, de Astra basarabeană, bănăţeană şi dobrogeană, polarizând toate preocupările acestora, într-o grandilocventă unitate de gândire, de voinţă şi acţiune, pe plan general românesc. Toate împlinirile lor aveau acelaşi scop, converg către acelaşi imperativ vital.
Crearea Societăţii Academice Române, la 1866, situa acelaşi deziderat printre postulatele fundamentale ale urzirii şi menirii ei, pe care tot Cipariu le consfinţea în cuvântul inaugural: „ea va îngriji de conservarea unităţii limbei noastre literare”31, deziderat pe care îl va proclama, profetic, Alexandru Roman, în încheierea cuvântului de salut, rostit în 31 iulie/12 august, în numele delegaţiei din Transilvania, venită să ia parte la întemeierea forului academic naţional, simbol al unităţii tuturor românilor: „Fie ca din unitatea limbei literare, pre calea cea pacinică a ştiinţelor, să rezulte unitatea noastră naţională!”32 Academia a reprezentat, de la înfiinţarea ei, un bastion al luptei pentru unitatea naţională şi politică a tuturor românilor, aşa cum consfinţea retrospectiv, la 14/27 mai 1919, octogenarul Iacob Negruzzi, sanctificând un adevăr peren: „Ţelul unirii poporului român într-un singur stat s-a dat pe faţă de la început, fără înconjur şi fără temere”33.
Tenacitatea şi patosul luptei eroice, cum a ilustrat-o Tribuna, pentru unitatea limbii în perspectiva unificării politice erau amplificate şi de politica reacţionară de deznaţionalizare forţată şi sistematică a românilor, prin tendinţele şi măsurile de maghiarizare şi slavizare. Telegraful român, de la Sibiu, oficiosul Mitropoliei Ortodoxe, cu apariţie neîntreruptă, din 1853, al cărui militantism energic şi cutezător pentru unitatea limbii şi unitatea politică a rămas puţin cercetat34, condamnă cu asprime, la 1900, atât tendinţele de maghiarizare, cât şi de slavizare a numelor de localităţi şi de familie: „Ortografia oficioasă slavă a numelor de locuri şi de familii precum: Mendruszoru – Mândrişoru, Floresiul – Florescu etc.; de asemenea adausul unei terminaţiuni slavice la trupina numelui român, d.e.: Lupul – Lupulenko, Ţurcanu – Zurkanowicz, Dimitriu – Dimitriev, Lungu – Lunguliak etc., toate se fac în scopul slavizării”35, opunând răspicat deviza vitală: „idealul naţional este fericirea supremă la care aspiră neamul românesc”36.
Înfăptuirea Marii Uniri a adăugat semnificaţiei limbii pe plan naţional şi cultural noi dimensiuni şi orizonturi. În conştiinţa învăţaţilor vremii din această perioadă limba era chemată să contribuie, împreună cu ceilalţi factori, la dezvoltarea tot mai solidară a conştiinţei naţionale”37. La rândul ei, conştiinţa naţională, arăta lapidar, mai târziu, Iuliu Haţieganu, într-un articol cu un titlu sugestiv, era conştiinţa unicităţii: „Conştiinţa naţională însemnează apoi unitate, solidaritate, fidelitate limbii, pe care vrea să le păstreze veşnic înfloritoare”38.
Mărturiile selectate din mulţimea cugetărilor învăţaţilor vremii ilustrează convingător amploarea, permanenţa şi tenacitatea preocupărilor consacrate limbii, unificării şi cultivării ei în lumina însemnătăţii ei pentru existenţa naţională, pentru unitate politică, aşa cum exprima G. Bariţ: „Pe atunci, a scrie A.B.C. româneşte însemna a face politică românească”39, deoarece, proclama plenar tot Bariţ, „chestiunea limbii, întoarsă şi sucită orişicum vei vrea, este în zilele noastre o chestiune nu numai naţională ci totodată politică”40.
Numai considerarea tuturor ţelurilor şi împrejurărilor istorico-politice în care s-au desfăşurat preocupările consacrate limbii oferă posibilitatea aprecierii lor multilaterale şi realiste, a definirii veridice a rolului şi valorii lor pentru epoca respectivă, dar mai cu seamă a actualităţii lor. Însăşi redacţia Gazetei subliniază, cu clarviziune şi discernământ, această semnificaţie covârşitoare: „să nu se dea uitării că toată lupta noastră, începând de la 1791, a fost numai pentru eluptarea egalităţii perfecte şi aceasta mai mult în punctul limbei”41.
Lupta îndelungată şi fremătătoare pentru limbă, pentru cultivarea şi unificarea ei s-a desfăşurat tot timpul sub semnul acestui imperativ politic, finalitate declarată retrospectiv de către Ion Breazu: „Am luptat apoi pentru limbă, pentru că am văzut în ea temeiul de căpetenie al unităţii noastre”42.
Aceasta pentru că românii au înţeles şi au luptat întotdeauna pentru unul din adevărurile mântuitoare ale existenţei noastre naţionale, acela că unirea, deopotrivă cu limba, reprezintă temeiul existenţei naţionale, al demnităţii, puterii şi trăiniciei românilor în istorie.
 
Note
 1 Soţietatea filosofească a neamului românesc în Mare Prinţipatul Ardealului, Sibiu, 1795, p. 1.
 2 Zenovie Pâclişanu, O veche societate pentru cultivarea limbii române, în Revista istorică, VII, 1921, nr. 4-6, p. 129, 131-132.
 3 Victor V. Grecu, Şcoala Ardeleană şi unitatea limbii române literare, Timişoara, Editura Facla, 1973, p. 24-36.
 4 Ibidem, p. 34-35.
 5 I. Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 39.
 6 Victor V. Grecu, Limbă şi naţiune, Timişoara, Editura Facla, 1988, p. 245.
7 Vasile Pop, Disertaţie despre tipografiile româneşti din Transilvania şi învecinatele Ţări de la începutul lor până în zilele noastre, Sibiu, 1838, p. 17.
 8 S*** (Seulescu), Observaţii gramaticeşti Asupra limbei româneşti, în Foaia pentru minte, inimă şi literatură, II (1839), nr. 37, p. 289.
 9 Eliade Rădulescu, Literatură, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, II (1839), nr. 42, p. 330.
 10 P. V. Săulescu, Domnule redactor, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, II (1839), nr. 42, p. 339.
 11 S***, Observaţii gramaticeşti. Asupra limbei româneşti, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, II (1839), nr. 57, p. 289.
 12 S. Mangiuca, Cătră învăţaţii românilor, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, XXIII (1860), nr. 37, p. 287.
 13 G. Bariţ, Naţionalitate, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, VIII (1844), nr. 51, p. 399.
14 G. Bariţ, Limba românească, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, VIII (1845), nr. 2, p. 13.
 15 B., Axiome şi probleme politice, în Gazeta Transilvaniei, XXIV (1861), nr. 33, p. 143.
 16 B., Dreptul limbei româneşti şi translatura, în Gazeta Transilvaniei, XXIV (1861), nr. 30, p. 127.
 17 B., Axiome şi probleme politice, în Gazeta Transilvaniei, XXIV (1861), nr. 33, p. 143.
 18 B., Axiome şi probleme politice, în Gazeta Transilvaniei, XXIV (1861), nr. 33, p. 143.
 19 ***, Tot necazul limbii, în Victor V. Grecu Gazeta Transilvaniei, XXVI (1863), nr. 62, p. 246 (Nota redacţiei).
 20 Ioan N. Ciolan, Victor V. Grecu, Visarion Roman – pedagog social, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 53-78.
21 Amicul şcoalei, I (1860), broşura 4, p. 331-332.
 22 Athanasie Marienescu, Limbile din lume, în Amicul şcoalei, I (1860), broşura 3, p. 193.
 23 C. Boerescu, Domnul meu, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, XVIII (1853), nr. 6, p. 27.
24 Victor V. Grecu, Studii de istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 3.
 25 ***, Unificarea ortografiei şi limbii literare, în Transilvania, XXXIII, 1902, nr. VI, p. 227.
 26 Victor V. Grecu, Idealul unităţii naţionale în presa românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996.
 27 ***, Secţiunile ştiinţifice-literare, în Transilvania, XXXIII, 1920, nr. V, p. 181.
 28 Iosif Sterca Şuluţiu, Raportul general al comitetului central al Asociaţiunii..., pentru anul 1902, în Analele Asociaţiunii..., 1903, nr. IV, p. 55.
 29 T. Cipariu, Discurs rostit în Adunarea Asociaţiunii Transilvane din 1867, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, XXV, 1862, nr. 30, p. 232.
 30 Catalogul membrilor şi statutelor Asociaţiunii naţionale în Arad pentru cultura şi conservarea poporului român, Arad, 1864.
 31 V. A. Urechia, Actele şi solemnitatea oficiale şi neoficiale a Inaugurării Societăţii literare române. Culese de..., Bucureşti, 1867, p. 48.
 32 Analele Academiei Române, Seria a II-a, tom XXXIV, p. 226.
 33 Victor V. Grecu, Idealul unităţii naţionale în presa românească, p. 47-66.
34 Notiţă literară, în Telegraful român, XLVIII, 1900, nr. 78, p. 312.
 35 Piedicile înfăptuirii idealului naţional, în Telegraful român, LXIII, 1915, nr. 110, p. 441.
 36 A. Bârseanu, La jubileul de cincizeci de ani ai „Asociaţiunii”, în Transilvania, XIII, 1911, nr. 4, p. 323.
 37 Dr. Iuliu Haţieganu, Prin vigoare, conştiinţă, disciplină la renaşterea naţională, în Transilvania, 66, 1935, nr. 4, p. 14.
 38 G. Bariţ, Preaplecată rugăminte cătră domnii filologi, în Gazeta Transilvaniei, XXIX, 1866, nr. 76, p. 304.
 39 Idem, Limbile oficiale, în Gazeta Transilvaniei, XXIII, 1860, nr. 32, p. 27.
 40 Gazeta Transilvaniei, XXVI, 1863, nr. 111, p. 434.
 41 Ion Breazu, Iniţiative ardelene, în Transilvania, 74, 1943, nr. 7-8, p. 546.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog