Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANATOL CIOBANU – 70

Contribuţie importantă la asanarea limbii

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Unul dintre studiile fundamentale în problemele limbii vorbite la est de Prut, publicat după 1989, e intitulat Eroziunea conştiinţei naţionale a românilor moldoveni şi aparţine doctorului habilitat în filologie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova Anatol Ciobanu. Autorul porneşte de la consideraţia oficială cu privire la „aşa-zisa conştiinţă naţională a moldovenilor”: „Cică la recensământul din 1 ianuarie 1989 aproximativ 2.700.000 de persoane din fosta R.S.S.M. au confirmat că limba lor maternă e moldovenească” (a se vedea culegerea colectivă Limba română este patria mea, Chişinău, Revista Limba Română, Fundaţia Culturală „Grai şi Suflet”, 1996, pag. 65).
Anatol Ciobanu dezvăluie pe îndelete cum s-a constituit „aşa-zisa conştiinţă naţională a moldovenilor” în condiţiile draconice ale regimurilor ţarist şi sovietic, ea fiind „direct proporţională cu mediul în care se dezvoltă individul, cu ideile care i se implementează din anii de şcoală, cu modul de a i se explica originea, trecutul istoric al neamului său, natura şi importanţa limbii materne...”, şi subliniază că „toate aceste componente indispensabile ale conştiinţei naţionale ne-au fost deformate (ca să nu spun batjocorite) de la 1812 încoace (cu mici întreruperi: 1918-1940 şi 1941-1944). Limba şi neamul au fost tot acest timp ameninţate cu moartea de două imperii: rus şi sovietic”.
Desigur, „odioasa politică imperială s-a extins, în primul rând, asupra şcolilor de toate gradele, deoarece principala ţintă a colonizatorilor ţarişti era deznaţionalizarea învăţământului, anihilarea spirituală a tinerelor generaţii de autohtoni, modelarea sufletelor, a conştiinţei naţionale în direcţia supunerii oarbe modus-ului cogitandi al opresorilor”.
Este adevărat că în Basarabia anilor 1918-1940 învăţământul în limba română şi-a revenit întrucâtva, dar în 1944 „aproape toţi intelectualii, în primul rând corpul profesoral-didactic, de frica deportărilor în Siberia, au luat toiagul pribegiei, refugiindu-se peste Prut”. Eminentul savat citează surse oficiale (ziarul Советская Молдавия din 23 februarie 1991), care denotă că în 1944 în judeţul Bălţi din 2.180 de profesori de toate gradele au rămas 129; în judeţul Cahul din 1.286 au rămas 10; în judeţul Soroca din 980 au rămas 18; în oraşul Bălţi din 240 au rămas 13; în oraşul Chişinău din vreo 500 au rămas 70. Consecinţa acestui fapt generat de invazia barbarilor de la răsărit, dornici de a-şi întoarce un teritoriu românesc, răpit de ei în mod fraudulos în 1812, a fost că „la catedrele universitare şi în şcolile medii de cultură generală au venit mulţi oameni educaţi în spirit antinaţional, antiromânesc, care aveau misiunea de partid să infiltreze în minţile a zeci de serii de absolvenţi ai diferitelor aşezăminte de învăţământ ideea că moldovenii din Basarabia nu sunt români, că limba lor e moldovenească, şi nu română, că ei formează o naţiune aparte, diferită de cea de peste Prut, că alfabetul rusesc (chirilic) este cel mai adecvat pentru limba „moldovenească”, pentru că este „al nostru, strămoşesc”, iar cel latin ne-a fost impus de către „ocupanţii români ai Basarabiei” în 1918. Pe baza acestor inepţii şi enormităţi, s-a format conştiinţa naţională a câtorva generaţii de basarabeni în perioada de după război, care au ajuns astăzi la vârsta maximă de 45-55 de ani şi care, poate fără voia lor, neglijează, resping, uneori chiar urăsc ceea ce e românesc (limba, istoria, cultura)”.
Bineînţeles, în anii puterii sovietice „pe de o parte, limba maternă (a băştinaşilor republicii. – I.C.) nu a mai fost oprită (ca pe vremea ţarismului), dar pe de altă parte s-a interzis a i se zice română, inventându-se o „teorie” deşucheată despre aşa-zisa „limbă moldovenească”, diferită de cea română. Pe de-o parte, se vorbea de înflorirea limbii naţionale, iar pe de altă parte, se promova pe toate căile aşa-zisul bilingvism moldo-rus, în urma căruia moldovenii trebuiau să cunoască în mod obligatoriu şi limba rusă, iar nemoldovenii continuau a comunica, la orice nivel în public, numai în ruseşte”.
Prima concluzie a autorului este că „mankurtizarea elevilor, pervertirea conştiinţei lor naţionale porneau anume din instituţiile mixte moldo-ruse, inventate ad hoc de vechiul regim”, că „visul de aur al regimului totalitar era bine cunoscut: a-l face pe românul basarabean să-şi uite cât mai repede limba maternă – româna, istoria proprie – istoria românilor, tradiţiile, credinţa în Dumnezeu şi să se transforme în homo sovieticus – individ cu creierii spălaţi, îndoctrinat până la refuz cu tot felul de teorii „internaţionaliste”, total indiferent faţă de soarta neamului său”.
A doua concluzie a savantului este că „tragicul proces de alterare a conştiinţei naţionale a moldovenilor s-a manifestat şi prin dezicerea oficială a unora de limba maternă (numită atunci „moldovenească”) în favoarea limbii ruse”, concluzie întemeiată şi pe rezultatele statisticilor: „Astfel, la Recensământul din 1969 circa 40.000 de moldoveni au declarat că limba lor maternă e rusa; la cel din 1979 – 82.000 de persoane şi la cel din 1989 (ultimul) – 130.000 de moldoveni au afirmat că limba lor maternă e rusa!”.
Faptul că în condiţiile afurisite ale regimului comunist majoritatea băştinaşilor acestui pământ şi-au numit limba maternă „moldovenească” trebuie înţeles mai curând ca un act de curaj, că ei n-au căzut pradă rusificării acerbe, ridicate la rang de politică lingvistică a statului. În contextul unei atare politici, este de la sine înţeles de ce moldovenii din republică nu s-au declarat români şi nu şi-au numit limba maternă – română: etnonimul român şi glotonimul limba română cu referire la moldoveanul est-prutean şi la limba lui erau de-a dreptul interzise de regimul sovietic, astfel încât „argumentul” moldoveniştilor primitivi proruşi că acesta s-a numit „moldovean” şi şi-a considerat limba – moldovenească denotă fariseismul lor fără de margini.
De mare importanţă pentru toţi conaţionalii noştri doritori de a înţelege just şi profund lucrurile sunt consideraţiile şi concluziile domnului Anatol Ciobanu cu privire la rusificarea nesăbuită a oraşelor republicii, la micşorarea groaznică a numărului băştinaşilor în republică şi la creşterea vertiginoasă a numărului ruşilor şi ucrainenilor veniţi pe pământul nostru. Dar nu numai pentru informaţia bogată, tratarea corectă a acesteia şi concluziile întemeiate, trase de autor din faptele autentice la care se referă, ne-am oprit în chip detaliat la articolul Eroziunea conştiinţei naţionale a românilor moldoveni. În viziunea noastră, acest foarte bine documentat studiu de sociolingvistică militantă constituie o temelie solidă în favoarea necesităţii stringente a acelei discipline a ştiinţei noastre, care se numeşte cultivarea limbii. Anume şi mai cu seamă din timpurile şi din condiţiile istorice, sociale şi culturale analizate de eminentul nostru lingvist vin calchierile de tot soiul, întrebuinţarea cuvintelor de-a dreptul ruseşti în comunicarea concetăţenilor noştri, topica greşită în enunţurile formal româneşti, accentuarea eronată a vocabulelor şi alte abateri, puţin spus nedorite, de la ortografia şi ortoepia noastră naţională, ca „la mine soţia e bolnavă” („у меня жена болеет”), „mă duc la ogorod” (la grădină), „unde tu te duci?” („куда ты идешь?”), „diplómă” (corect: díplomă) ş.a.m.d.
Este adevărat că majoritatea studiilor şi articolelor aparţinând celor mai diferiţi autori, axate pe probleme ale istoriei limbii noastre din perioada ţaristă şi din cea sovietică, ne dau acelaşi imbold puternic de a intensifica opera de cultivare a limbii strămoşeşti, de a aborda problemele de ortografie şi de ortoepie în mod concret, pe bază de exemple probante, cu dezvăluirea convingătoare a mecanismului apariţiei greşelilor şi neapărat cu formularea clară a soluţiilor de evitare a vocabularului macaronic şi în genere a vorbirii şi scrierii aproximative sau de-a dreptul incorecte. Dar acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul lui Anatol Ciobanu, cu cât Domnia sa ne serveşte drept exemplu strălucit de promotor al unei vorbiri şi scrieri bine îngrijite, bogate şi plastice în cuvântările, prelegerile şi articolele sale, inclusiv în cele mai recente, ca O deviere de la norma literară: „superlativul excesiv” (Limba Română, 2003, nr. 1, pag. 33-40) sau Limba ca factor decisiv în politica naţională a statului (Limba Română, 2003, nr. 6-10, pag. 64-72), în cărţile sale mai vechi (Probleme dificile de gramatică, 1970; Sintaxa propoziţiei, 1984; Sintaxa şi semantica, 1987 ş.a.) şi mai noi (Punctuaţia limbii române, 2000) şi, în chip deosebit, în două cărţi speciale de teorie şi de practică a cultivării limbii: Să scriem şi să vorbim corect (1970) şi Limba maternă şi cultivarea ei (1988).
Scrise şi editate cu mulţi ani în urmă, în condiţiile social-politice şi culturale nefavorabile adevărului ştiinţific şi istoric despre istoria, limba şi literatura noastră, ambele cărţi în discuţie ale lui Anatol Ciobanu sunt evident tributare respectivelor condiţii. De aceea azi le putem aprecia în toată importanţa lor numai în funcţie de contribuţia reală adusă la corectitudinea rostirii şi scrierii conaţionalilor noştri în contextul respectiv. Or, pentru acea perioadă cărţile la care ne referim au constituit nişte surse absolut necesare cultivării unei limbi îngrijite, surse la fel de bogate şi de instructive ca şi originala şi până în prezent utila şi des pomenita carte a lui Valentin Mândâcanu Cuvântul potrivit la locul potrivit. Exceptând citatele, exemplele, unele nume folosite de autor în spiritul ideologiei anilor ’60-’70, cărţile lui Anatol Ciobanu merită – şi ele – să fie repuse în atenţia publicului numeros, să-şi găsească aprecierea în măsura în care problemele abordate de autor au rămas nerezolvate şi în care contribuţia Domniei sale la îmbunătăţirea în continuare a vorbirii şi a scrierii noastre se dovedeşte de un real şi mare folos.
Rămân actuale unele precepte vehiculate de autor începând cu introducerea intitulată Şcoala şi problemele de cultivare a limbii: „Un vocabular bogat şi variat denotă întotdeauna şi o cultură mai mare, iar un vocabular sărăcăcios şi confuz trădează un nivel scăzut de cultură a vorbitorului”, „...Numai ridicându-şi nivelul de cultură generală, poporul poate constitui un indiciu de prim rang al nivelului atins”, „Fiecare membru al corpului didactic, indiferent de obiectul pe care îl predă, e obligat să posede normele fonetice, lexicale, gramaticale şi stilistice ale limbii... şi, cu multă răbdare şi tact, să le altoiască elevilor atât la lecţii, cât şi în procesul lucrului extraşcolar”, „Învăţătorul de limbă şi literatură nu trebuie să lase neobservată nici o greşeală de exprimare atât la elevi, cât şi la colegii învăţători. Din partea lui se cere o intervenţie cât se poate de activă când e vorba de comiterea unor greşeli de limbă (gramatică, stil, ortografie, punctuaţie ş.a.) în lozincile, anunţurile şi materialele ilustrative, ce se afişează în localul şcolii”.
Remarcăm alegerea judicioasă de către autor a unor citate din confraţii de breaslă lingvişti, menite să-i susţină opţiunile teoretice: „În procesul de predare învăţătorii... întâmpină adesea multe greutăţi care se datoresc... menţinerii în limba copiilor a particularităţilor dialectale ale graiului local (mai ales, la sate) şi a unei exprimări amestecate moldo-ruseşti (mai ales, la oraş)” (din Nicolae Corlăteanu şi Ion Mocreac), „Studierea limbii în şcoala medie are următoarele obiective principale: 1) asimilarea conştientă a legităţilor limbii prin studierea sistematică a gramaticii; 2) dezvoltarea gândirii şi a exprimării corecte orale şi scrise ale elevilor; 3) cultivarea dragostei pentru limba maternă şi a interesului pentru cunoaşterea bogăţiei ei lexicale, pentru exprimarea plastică” (din Ion Ciornâi), „Înalta cultură a exprimării orale şi scrise, simţul limbii materne şi profunda ei cunoaştere, folosirea pricepută a mijloacelor expresive constituie cel mai bun sprijin şi cea mai exactă caracteristică pentru fiecare cetăţean în activitatea lui pe tărâm obştesc şi în munca lui de creaţie” (din Viktor Vinogradov).
Distinsul nostru lingvist numeşte câteva lacune esenţiale referitoare la lexicul elevilor, dar, de altfel, nu numai al lor: „a) insuficienta asimilare a stratului livresc sau neologic de cuvinte. Mulţi elevi sunt tentaţi să folosească «neologismele» la voia întâmplării, „după auz” (brad – pentru bard; a mira – pentru a admira); b) confundarea paronimelor (a obţine – a abţine – a reţine; interesant – interesat; emoţionant – emoţionat; înaintaş – înaintat ş.a.); c) tendinţa spre exprimare bombastică şi spre invenţie anarhică de cuvinte (de exemplu, a cadona, genialism, decapitulare, ansamblitate ş.a.); d) necunoaşterea sensului unor cuvinte obişnuite (de exemplu, a slobozi: În 1918 a fost slobozit Decretul despre pace; a scoate: Lenin a scos teoria despre...; a împlini – pentru a îndeplini; a încurca – pentru a împiedica ş.a.)”.
Acestea şi alte dezvăluiri şi, respectiv, sarcini ale cultivatorilor limbii noastre nu şi-au pierdut nici azi importanţa şi actualitatea.
Menţionăm neapărat unele tentaţii de-a dreptul „subversive” ale lui Anatol Ciobanu – în contextul concret al timpului – de „a «ieşi» din cadrul alfabetului rusesc”. Autorul cărţii de la 1970 se sprijină, în chip diplomatic, pe unele idei lansate de lingvişti de alte naţionalităţi în cărţi editate la Moscova, pentru a putea afirma cu toată îndreptăţirea că „alfabetul rusesc nu putea satisface pe deplin toate limbile, deoarece în fiecare limbă naţională există sunete (foneme) necaracteristice pentru limba rusă... Pe de altă parte, unele sunete şi, respectiv, litere specifice pentru limba rusă nu există în alte limbi naţionale”, drept care „lingviştii s-au văzut constrânşi de a se dezice de metoda de copiere (fotografiere) a alfabetului rusesc şi au recurs la introducerea de litere şi semne diacritice suplimentare în vederea redării cât mai adecvate a componenţei fonetice a limbilor lor naţionale”, iar între aceştia „şi lingviştii moldoveni, conştienţi de faptul că orişice alfabet «e obligat să reflecte la maximum specificul limbii şi să asigure o asimilare rapidă şi uşoară a ştiinţei de carte în limba maternă», în anii postbelici s-au străduit să perfecţioneze, în măsura posibilităţilor, alfabetul moldovenesc întocmit pe baza grafiei ruse”.
Am citat o mică parte a schelăriei pur teoretice pe care a putut fi adoptată în 1957 „noua” ortografie a limbii noastre şi introdusă în alfabetul moldovenesc în 1967 africata ж alături de fricativa ж.
Lucrurile de această natură n-ar prezenta un interes deosebit dacă nu ar adeveri clar şi răspicat complicata şi anevoioasa cale a lingvisticii noastre spre izbăvirea de alfabetul chirilic neprielnic limbii române şi spre adoptarea – abia în 1989 – a alfabetului latin. Dezvăluindu-le pe îndelete, în deplină cunoştinţă de cauză, cu un binevenit lux de amănunte şi nu fără un anumit curaj ştiinţific, dublat – în subsidiar – de un tot atât de real risc în planul carierei, Anatol Ciobanu ne-a lăsat o pagină vie a istoriei de-a dreptul zbuciumate a lingvisticii noastre, pagină completată – în acelaşi studiu meritoriu – de o mulţime de exemple concrete privind întrebuinţarea corectă a africatei şi, în paralel, a fricativei luate în discuţie atunci, în 1970.
Nu şi-au pierdut nici pe departe actualitatea studiile Limbă natală sau limbă maternă, Utilizarea unor cuvinte omorizice (cu exemplificările înaintaş – înaintat, interesat – interesant, impresionat – impresionant, emoţionat – emoţionant), Singuri în faţa... neologismelor (cu subtitlul „Din vocabularul elevilor”), Creaţii de cuvinte (cu două compartimente: „Creaţii recunoscute” şi „Invenţii nejustificate”), Dicţionar grotesc (cu subtitlul „Haz de necaz!”), Frazeologisme folosite greşit şi, practic, toate celelalte incluse în cartea Să scriem şi să vorbim corect.
Specialiştii în domeniu ar putea obiecta colegului lingvist o prea stăruitoare citare a exemplelor de întrebuinţare corectă şi, alteori, greşită a paronimelor, neologismelor şi a altor fenomene de limbă, însă marea armată de participanţi ordinari la procesul de comunicare cotidian pot folosi cu mult folos pentru ei întreaga carte „veche” a profesorului septuagenar. Ca să-i intrigăm oarecum pe specialişti, le-am propune să cugete asupra afirmaţiei lui Anatol Ciobanu despre adjectivele înaintaş şi rotaş din propoziţia „Ca adjectiv, înaintaş se foloseşte cu referire la animale de tracţiune, mai ales cai, înhămaţi înaintea rotaşilor”, ca să se convingă că şi ei au ce descoperi în cartea la care ne referim.
Bogăţia exemplelor pe deplin probante, analiza mecanismului apariţiei greşelilor şi formularea soluţiilor optime privind corectarea acestora ne bucură la lectura unor adevărate studii (nu doar „tablete şi articole”, după cum le subintitulează, din modestie, autorul), ca „Incontinuu” sau „Încontinuu”?, De ce „a (se) dezbrăca”?, Gramatica – „şcoală a gândirii” (cu sublinierea apăsată a greşelilor perfide ce se strecoară în enunţuri ca „Am fost la nişte lecţii de algebră şi istorie”, „Învăţătoarea conduce cercul de dans din şcoală şi kolhozul Miciurin”, „În trecut Chişinăul avea doar un seminar teologic şi câteva licee de fete şi băieţi”, în care se cere imperios reluarea prepoziţiilor de, din şi din nou a lui de, pentru a evita echivocurile regretabile).
Fără să abuzăm de referinţe concrete la studiile din cartea Să scriem şi să vorbim corect, conchidem că şi după deceniile trecute de la publicarea lor acestea merită absolut toată atenţia din partea specialiştilor şi, mai cu seamă, a cititorilor neinstruiţi îndeajuns sub aspect lingvistic. Avem datoria – bineînţeles, benevolă – de a le cita şi populariza, chiar dacă am exprima cuvenitele rezerve referitoare la citatele din ideologii comunişti sau la unele teze astăzi depăşite în virtutea evoluţiei întregii noastre culturi.
Concluzia prilejuită de relecturarea atentă, „cu creionul în mână”, după cum obişnuieşte să spună distinsul profesor universitar, a cărţii Să scriem şi să vorbim corect se cereformulată şi în privinţa cărţii Limba maternă şi cultivarea ei. E tributară şi aceasta – din motive bine cunoscute – ideologiei comuniste a timpului, fapt care ne cere discernământul ştiinţific de rigoare, însă dincolo de osanalele cântate „partidului şi guvernului” citim – chiar în studiul inaugural – că „unii tovarăşi cred per absurdum (greşit) că de problema propagării limbii materne, de cultivarea ei trebuie să se ocupe numai filologii şi scriitorii. Nimic mai greşit! Treaba asta este a noastră a tuturor şi a fiecărui purtător al limbii moldoveneşti în parte. După cum nici un om nu poate exista fără aer, tot aşa el nu poate trăi fără limbă. Aerul trebuie să fie cât mai respirabil, cât mai bogat în oxigen, cât mai curat. Tot aşa şi limba trebuie să ne fie cât mai expresivă, cât mai bogată, cât mai perfectă”, că „greşelile ce se comiteau în paginile ziarelor acum 25 de ani se repetă, în fond, şi în prezent, mulţi purtători ai limbii noastre vorbesc aproape infect, în şcolile de toate profilurile nu se respectă un regim unic de vorbire, absolvenţii acestora precum şi absolvenţii nefilologi ai instituţiilor superioare au o pregătire lingvistică extrem de slabă”, că „starea generală a culturii lingvistice în republică este destul de tristă. Funcţiile sociale ale limbii moldoveneşti, în loc să se lărgească o dată cu dezvoltarea pe spirală a culturii băştinaşilor, s-au îngustat. În această limbă nu se predau obiectele de profil în unele şcoli profesional-tehnice, în unele instituţii de învăţământ superior (de pildă, la medicină, agricultură, politehnică ş.a.). Puţin sau aproape deloc nu se practică limba maternă în diferite sfere ale vieţii noastre, în multe instituţii ştiinţifice, administrative, de stat ş.a.m.d.”, că „mulţi specialişti cu studii superioare chiar (medici, ingineri, agronomi, tehnicieni ş.a.m.d.) nu sunt în stare a întreţine o discuţie de specialitate în limba maternă”.
Adevărul despre starea limbii noastre în epocă este reflectat just şi sub aspectul ei practic, savantul aducând multe exemple concludente de degradare a exprimării concetăţenilor noştri. Acest adevăr, dublat de soluţiile practice formulate de autor, apare cu şi mai multă pregnanţă în paragrafele Cuvânt despre limba maternă, Limba maternă şi învăţătorul-filolog, Limba maternă şi regimul unic de vorbire în şcoală, Lectura – mijloc eficient de însuşire a limbii materne, astfel încât chiar în compartimentele inaugurale cu pomenitele mai înainte osanale „partidului şi guvernului” Anatol Ciobanu se dovedeşte un autentic, redutabil chiar cultivator al limbii noastre. Această calitate a sa este confirmată pe deplin de textele întemeiate pe observaţii practice, concrete ale vorbirii şi scrierii conaţionalilor noştri în capitolele „Aberaţii frazeologice” (Instituţie superioară de învăţământ sau instituţie de învăţământ superior?, Invenţii frazeologice nejustificate ş.a.) şi „Corectitudine gramaticală”, îndeosebi în articolele Un pronume buclucaş (Careva propuneri sau unele propuneri?) şi Un fals obiect indirect (La mine mama-i bolnavă). Distinsul profesor universitar acordă multă atenţie importanţei dicţionarelor în opera de cultivare a limbii, tendinţelor de dezvoltare a limbii noastre literare, diverselor probleme, în parte controversabile, ale punctuaţiei (aspect reluat magistral în studiul Punctuaţia limbii române).
Dezvăluirile făcute în paginile de faţă adeveresc plenar contribuţia importantă a savantului Anatol Ciobanu la opera concretă şi, mai larg, la cauza imperioasă de asanare a limbii în condiţiile nefaste în care a fost pusă atâta amar de vreme să se dezvolte limba română la est de Prut.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog