Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANATOL CIOBANU – 70

Pedagog înnăscut

Ion MELNICIUC

Alte articole de
Ion MELNICIUC
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Pe timpuri, din neavând ce face, făceam orientare profesională. Ne duceam prin şcoli, pentru a le ajuta elevilor din clasele absolvente să-şi aleagă, vorba vine, corect viitoarea lor profesie (şi specialitate). Noi, filologii, lăudam, fireşte, Facultatea de Litere. Copiii, în naivitatea lor frumoasă, credeau că aici se pregătesc scriitori, ziarişti, directori de şcoli… Şi veneau la noi cu nemiluita. Rar facultate să ne fi întrecut pe atunci la concursul-admitere.
Şi tot aşa ani la rînd.
Dar mai era un secret (ştiut de toată lumea!) al numeroaselor preferinţe pentru filologie: uşor de învăţat!
Aşa, cel puţin, credea lumea.
Mie însă mi-a fost dat să cunosc contrariul. M-am convins de acest adevăr chiar la examenele de admitere la facultate.
Pe atunci testarea la limba şi literatura română se făcea printr-un examen oral. Adică veneai în câmp deschis să lupţi cu „aprigii” (în viziunea noastră) examinatori.
În 1960, concursul la Facultatea de Litere era de temut: patru pretendenţi pentru un loc, de aceea aveam emoţii. După felul de a ne invita în sală, examinatorii ni s-au părut deosebit de severi. Emoţiile s-au dublat.
Frica cea mare am simţit-o cu adevărat în sala de examinare.
Primul la răspuns a ieşit colegul meu de şcoală Mihai Cimpoi, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, academician. După ce a făcut analiza literară a poemului „Luceafărul” de Mihai Eminescu, examinatorul-bărbat îl întrebă iscoditor:
– Ai putea să ne reciţi ceva pe de rost?
Candidatul la facultate Mihai Cimpoi a recitat tot poemul.
– Bravo! i-au spus examinatorii într-un glas.
Aceasta m-a pus pe gânduri. Ce mă fac eu, dacă nu ştiu pe de rost tot poemul „Tiraspolul” de Leonid Corneanu?
Am căzut total în prizonieratul emoţiilor.
Procedura s-a repetat întocmai:
– Ai putea să ne reciţi ceva pe de rost?
– „Cu opt biserici, şase sinagogi,
Cu trei oloiniţi şi-ncă vreo morişcă,
Tu te numeai uezdnâi gorodişco,
Cu pristavi şi ureadnici mustăcioşi…”
– Atât? se miră acelaşi examinator. Treci la subiectul al doilea.
„S-a terminat cu universitatea”, mă străfulgeră prin minte.
– „Tirasporul” nu-i „Luceafărul”, încercă să atenueze situaţia doamna examinatoare, care (aflai mai târziu) se numea Argentina Cupcea-Josu.
Examinatorul-bărbat zâmbi senin. Aceasta m-a încurajat puţin.
Am luat un „5” (notă maximă pe atunci), pe care îl credeam „cu avans”. Din bunăvoinţa doamnei, probabil (de unde puteam să ştiu atunci că şi a domnului examinator?).
Când a intrat în sala de curs prima oară, m-am bucurat într-un fel: oricum, suntem cunoscuţi. Poate că înfiripăm şi o prietenie. Dar n-a fost să fie. Chiar la primul seminar mi-a cerut să-mi dau cu părerea în problema discutată. Pentru „încurajare” mi-a dat un „3”. Alţi colegi de grupă au păţit-o şi mai rău.
Iată, vasăzică, care-i situaţia: ori faci carte, ori… îţi cauţi de treabă.
Fiind într-o grupă „aleasă pe sprînceană”, mă străduiam să nu dau cinstea pe ruşine. Repede am înţeles „slujba la-mpăratu” şi, de frică (în sensul frumos al cuvântului), făceam carte.
Cu timpul, asprul nostru profesor Anatol Ciobanu, „teama studenţilor”, ne-a devenit prieten.
Frica, dacă-i prielnică, dragoste naşte, am înţeles noi.
S-a întâmplat aşa că dintre toţi profesorii îndrăgiţi de noi „temutul” profesor Anatol Ciobanu s-a ataşat cel mai mult inimii mele.
I-am admirat din primele clipe ţinuta de profesor universitar. Ne-a cucerit simpatia totală prin profunzimea cunoştinţelor în materia predată, prin eleganţa exprimării. Orele dumisale de curs erau revelatorii. De fiecare dată le aşteptam cu drag.
Studenţii îl credeau „enciclopedie ambulantă”. E un „arbore” doldora de cunoştinţe, care se lasă „furat” de toţi.
Omul acesta e născut pentru catedră, mi-am zis, student fiind. Azi mă completez: Dumnezeu ni l-a trimis să dăscălească.
E marele nostru noroc.
Când a fost să fie lipsă la facultate (plecase la Moscova, pentru a-şi definitiva teza de doctor habilitat), studenţii regretau că nu au posibilitatea să-i asculte prelegerile.
Deşi absent la facultate, era mereu prezent în sălile de curs, la conferinţele ştiinţifice, la şedinţele cercului lingvistic prin trimiterile pe care le făceau colegii-profesori la originalele şi actualele opinii expuse în numeroasele sale lucrări. În felul acesta, chiar şi cei care nu l-au cunoscut aievea aveau impresia că-l ştiu cu-adevăratelea. Aşa şi spuneau: „Am făcut carte la profesorul Anatol Ciobanu”.
A face carte la profesorul A. Ciobanu a devenit, cu timpul, un „măsurariu” al cărturăriei studenţilor-filologi.
Părerea studenţilor e aceeaşi dintotdeauna: „E un filolog total. Posedă cunoştinţe profesionale enorme. Şi har pedagogic deosebit. Cel de Sus i-a hărăzit catedra. Şi nu o oarecare catedră, ci una la care tronează Cuvântul”.
Cuvântul, rostit şi rostuit de profesorul universitar Anatol Ciobanu, luminează mintea şi încălzeşte sufletul celui de-l ascultă.
De altfel, de ce ar fi considerat în mediul studenţesc cel mai iubit dintre profesori? Spre domnul profesor Ciobanu studenţii vin cum vin însetaţii, pe timp de arşiţă, la un izvor cu apă cristalină şi rece ca gheaţa. O apă întremătoare. De care ţi-e sete mereu.
Nici până azi nu-mi pot răspunde: Cum se face că Domnia sa îmbină fericit exigenţa (sporită) cu indulgenţa? Şi e stimat, e respectat şi iubit de toţi cei care-l cunosc.
Între noi fie vorba, de prof. Anatol Ciobanu şi studenţii de azi se tem. Adică îi ştiu de frică. Cum numai nişte copii bine educaţi le ştiu părinţilor de frică toată viaţa. Chiar şi atunci când nu mai sunt copii. E o frică frumoasă. Una biblică (Teme-te de Dumnezeu, zice Biblia), care nu poate fi înţeleasă decât univoc: teama de aproapele tău e un însemn de dragoste pe care i-o nutreşti.
Ca să fiu sincer cu mine însumi, dar şi cu dumneavoastră, potenţiali cititori, voi să recunosc: şi noi, colegii de catedră, ne temem de Domnia sa. Ne temem de bunătatea-i sufletească. Cum să-i răspunzi pe potrivă?
Cu exigenţa-i ne-am obişnuit. Şi nu ne facem probleme. Am însuşit o regulă de aur: disciplina de muncă – pe prim-plan.
În lumea savantă se vorbeşte despre şcoala profesorului Ciobanu. Cine trece prin această şcoală cărturar se numeşte.
Cu teamă, prin teamă, lumea vine spre Domnia sa cum vin credincioşii către altar. Peste 30 de doctoranzi şi l-au luat de conducător ştiinţific, iar 5 doctori l-au solicitat în calitate de consultant ştiinţific pentru teza de doctor habilitat.
Ca orice şef de catedră, dl prof. A. Ciobanu are ore de audienţă. Dar niciodată nu le respectă. Căci ele nici pe departe nu încap doritorii de a-i cere sfatul într-o anume problemă. Orele de audienţă ale prof. A. Ciobanu sunt zilnice. Şi pauzele dintre orele de curs s-au transformat în audienţă. Nu am auzit vreodată să spună solicitanţilor: „Sunt ocupat”. Îi audiază (le ascultă păsul) şi „din mers”, până la uşa sălii de curs. Şi de acolo până la catedră.
Sunt mult prea semnificative aceste suprasolicitări.
De ce ne-ar mira, atunci, calificativul „cel mai iubit dintre profesori”?
Catedra e scena în care se produce plenar profesorul universitar.
Aici luminează forţa talentului său.
Studenţii, asemenea spectatorilor, te examinează deschis. Cu deosebirea că sunt mai exigenţi. Şi mai activi. Dar şi mai „provocatori”. Oricând pot interveni cu întrebări. Un răspuns evaziv anulează încrederea audienţilor în „atotputernicia” ta.
Nu oricine are curajul să urce la catedră fără a fi învăluit de emoţii.
Cu emoţii urcă de fiecare dată la catedră şi prof. universitar Anatol Ciobanu. De ele are nevoie pentru a comunica eficient cu sala. E calea cea mai sigură pentru a-ţi lansa o idee, un gând trimis prin cuvânt către student. Acesta, la rându-i, receptează mesajul prin propriile emoţii. Astfel studentul trăieşte, împreună cu profesorul său, noutatea necunoscutului, pătrunde tainiţele cunoaşterii.
Profesorul A. Ciobanu e uşor distinctiv de colegii săi de facultate. La orele de romanistică seamănă a istoric, căci e nedespărţit de harta Imperiului Roman; la cele de sintaxă l-ai crede matematician (după mâinile-i de cretă pline); dar nici de metodist nu e departe: oricând e împovărat de fişe, scheme, tabele, postere, cărţi, dicţionare…
Dacă aş încerca să-mi cred schiţa de portret terminată, aş comite, probabil, o greşeală de neiertat. Şi iată de ce: prof. A. Ciobanu e înzestrat de la natură cu o capacitate de muncă extraordinară. Şi cele mai lungi zile de vară i se par scurte la masa de scris. De aceea mai fură şi o bucată din noapte.
O carte presupune nesomn, neodihnă. E crezul neafişat al profesorului universitar Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova.
Astăzi e aproape imposibil să calculezi cât nesomn, câtă neodihnă l-au costat mulţimea de articole, studii, manuale, monografii, dicţionare scrise pentru învăţăceii săi.
Ferice de studenţii care îl au de profesor!
Ce noroc să conlucrezi la aceeaşi catedră cu Domnia sa!
E omul de la care ai ce învăţa toată viaţa.
E cel mai iubit de studenţi.
Şi cel mai stimat de colegi.
E omul pentru care se potriveşte de minune dictonul latin: Omnia mea mecum porto.
Pentru asta îl venerăm.
Iar azi, în zi aniversară, îi spunem cu sufletul deschis:
– Vivas, crescas, floreas!


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog