Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. ANATOL CIOBANU – 70

Romanistica şi lingvistica generală în opinia profesorului Anatol Ciobanu

Eugenia DODON

Emilia OGLINDĂ

Alte articole de
Eugenia DODON
Emilia OGLINDĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

O analiză de ansamblu a cărţilor, a studiilor şi a articolelor scrise de distinsul Om, Profesor şi Savant Anatol Ciobanu ne oferă posibilitatea să afirmăm cu certitudine că printre preocupările sale esenţiale se situează cele din domeniul lingvisticii generale şi al romanisticii.
Lecturile continue ale studiilor semnate de romanişti iluştri din ţările Europei Occidentale (A. Sechehaye, J. Damourette, J. Dubois, G. Gougenheim, R. Wagner, J. Pinchon ş. a.), de cei din spaţiul ex-sovietic – R. Budagov, M. Gurâceva, L. Luht, E. Referovskaia ş.a., dar şi contactul nemijlocit cu aceştia din urmă i-au asigurat profesorului A. Ciobanu o pregătire filologică de excepţie, un orizont de cunoştinţe temeinice, un elevat grad de cultură – toate fiind puse la dispoziţia auditoriului larg de studenţi, la predarea excelentă a atâtor discipline importante, printre care şi romanistica, sociolingvistica, metodologia lingvistică etc.
Domnia sa e mult prea fascinat de cursurile ce le predă, încât întotdeauna pare accesibil şi aplicabil orice postulat lingvistic. Fiind îndemnat de neobositul mentor, profesorul A. Ciobanu, te simţi „contaminat”, în sensul bun al cuvântului, de patima lecturii, de dorinţa de a tria cu atenţie literatura de specialitate, spre a disocia idei originale, perspective inedite ce ar facilita căutarea adevărului ştiinţific şi munca de cercetare.
Ca autor al diverselor programe pentru cursurile universitare, inclusiv al celei de romanistică, al unor studii în care faptele de limbă sunt examinate cu lux de amănunte, al unor ample investigaţii comparative, prof. A. Ciobanu aparţine elitei romaniştilor de prestigiu din lume.
Un studiu aprofundat în domeniul romanisticii îl constituie dilogia Sintaxa verbelor semicopulative în limba moldovenească1, editată, spre regret, numai în ruseşte.
Luând în discuţie o problemă controversată şi abordată doar tangenţial în lingvistică de notorietăţi ca I. Iordan, S. Berejan, R. Budagov, L. Luht, G. Stepanov, V. Gak, O. Vasilieva-Şvede ş.a., în lucrarea numită prof. A. Ciobanu efectuează analiza contrastiv-tipologică a verbelor semicopulative în limba română, reliefează trăsăturile semantico-gramaticale ale acestora, asemănările şi discrepanţele în limbile comparate, demonstrează corelaţia dintre verbele semicopulative şi categoriile diatezei, tranzitivităţii şi intranzitivităţii.
Având o concepţie întemeiată asupra problemei indicate, savantul recurge la analiza distributivă şi semantică a verbelor semicopulative (64 la număr), descrie statutul fiecăruia în cadrul celor 15 grupuri tematice de verbe din limba română sub aspect sincronic şi diacronic: deveniendi, constandi, nominandi, declarandi, considerandi ş.a.
Oricine este interesat de evoluţia semantică şi sintactică a acestor tipuri de verbe poate găsi un material valoros întru ilustrarea clasificării în cauză.
Pentru a argumenta similitudinile sub aspect romanic, orice verb este semnalat în limbile latină, franceză, italiană şi, sporadic, în spaniolă.
E cazul să accentuăm că în partea a doua a lucrării autorul insistă asupra originii unor verbe reprezentative neologice care fac parte dintr-un grup sau altul şi a unor distribuţii atestate în mai multe limbi romanice. Este vorba de verbele a numi, a apela, a proclama, a considera, a trece, a lua ş.a. Extensiunea semantică a unora dintre verbe se declanşează sub influenţa limbilor romanice. De exemplu, a lua, sub înrâurirea verbului francez prendre, şi-a lărgit sensul, folosindu-se în îmbinări de tipul: a lua un avion, a lua un taxi etc. Compară în franceză: prendre l’avion. De remarcat, în sfera frazeologiei verbale, unele împrumuturi de origine romanică, bunăoară din franceză a-şi da demisia – fr. donner sa demission; a abuza de forţa sa – fr. abuser de sa force2.
În monografia respectivă, analiza poziţional-reprezentativă şi distributivă, asociată metodei confruntativ-contrastive, înlesneşte relevarea unor particularităţi semantico-funcţionale ale verbelor semicopulative romanice. Numeroasele comentarii judicioase, realizate pe material romanic, fac lesne observabilă contribuţia reputatului lingvist A. Ciobanu în domeniul romanisticii şi în acela al sintaxei romanice. Această perspectivă de interpretare a faptelor de limbă, de pe poziţiile romanisticii, a fost remarcată şi de cunoscuţii romanişti sovietici G. V. Stepanov şi O. K. Vasilieva-Şvede, autori ai unui studiu de sintaxă spaniolă, care au aplicat clasificarea semicopulativelor, propusă de prof. A. Ciobanu, cu referire la limba spaniolă3.
Este demn de notat că în lucrările sale prof. A. Ciobanu face numeroase incursiuni în romanistică. Să enumerăm doar câteva din aceste lucrări: Probleme dificile de gramatică, Să scriem şi să vorbim corect, Sintaxa şi semantica, Limba maternă şi cultivarea ei ş.a.
Vom elucida unele dintre problemele de romanistică abordate în studiile pomenite. Este considerabil interesul cercetătorului A. Ciobanu faţă de şcoala lingvistică franceză – sursă inepuizabilă de idei preţioase, fiind citaţi frecvent E. Benveniste, A. Martinet şi alţi lingvişti notorii. Mostrele, de asemenea, sunt excerptate din autori francezi consacraţi: Guy de Maupassant, Honoré de Balzac ş.a.
Astfel, în lucrarea Sintaxa şi semantica conceptele fundamentale de lingvistică generală (semantica şi caracterul arbitrar al semnului lingvistic, semantica şi categoria raportului gramatical ş.a.) sunt explicate printr-un şir de exemple concludente din limba franceză, argumentele forte reprezentând şi opiniile celebrilor lingvişti francezi.
Prof. A. Ciobanu atribuie un rol determinant semanticii în procesul analizei sintactice, în special criteriului semantic în identificarea blocurilor sintactice, comparând mostrele din română cu cele din limba franceză4. Teoria blocurilor sintactice în franceză este susţinută de cunoscutul romanist V. Gak care semnalează în limba dată existenţa aşa-numitelor „părţi monolite”; o părere similară împărtăşeşte cercetătorul J. Perrault, menţionând blocurile nedisciabile, apte a forma „une unité syntaxique”5.
Este lesne a constata că prof. A. Ciobanu, la elaborarea teoriei blocurilor sintactice, se sprijină pe principiile lingvisticii funcţionale expuse minuţios în lucrările exponenţilor acestui curent lingvistic, fondat de A. Martinet.
Sărbătoritul nostru stăruie asupra legăturii indestructibile dintre principiile axiomatice „de la formă (structură) spre conţinut (semantică)” şi „de la conţinut (semantică) spre formă (structură)”6.
Criteriul „de la conţinut spre formă”, numit mentalist, lansat de lingvistul francez Fr. Brunot, se aplică de la interior spre exterior, de la adâncime spre suprafaţă7. De reţinut că A. Ciobanu aderă la opinia savanţilor ce acordă întâietate analizei de la conţinut spre formă.
Autorul ia în consideraţie cercetările de semantică, întreprinse în conformitate cu principiile funcţionaliste, acordând astfel prioritate semanticii; la examinarea problemelor de sintaxă de pe poziţii realiste, el acceptă aspectul comunicativ al unităţilor sintactice, inclusiv al propoziţiei8.
 Este indiscutabil rolul semanticii la formarea propoziţiilor, ceea ce denotă valoarea comunicativă a unităţii sintactice discutate. La serviciile semanticii trebuie să recurgem şi atunci când delimităm părţile de propoziţie, mai întâi de toate subiectul şi predicatul, diversele tipuri de complemente circumstanţiale etc.
Întâietatea semanticii în frază este demonstrată prin coeziunea ei semantico-structurală şi prin funcţionarea diverselor feluri de subordonate (necircumstanţiale şi circumstanţiale etc.).
Astfel ne dăm seama perfect că prof. A.Ciobanu relevă legătura indisolubilă dintre semantică şi sintaxă, dintre planul conţinutului şi cel al expresiei.
Distinsul savant optează pentru criteriul logico-semantic şi funcţional în identificarea fenomenelor sintactice la nivelul propoziţiei şi al frazei, relevând aspectul formal şi cel semantic al unităţilor de limbă.
Din acest punct de vedere sunt abordate multiple probleme de sintaxă: delimitarea părţilor de propoziţie şi a blocurilor sintactice, specificul semantico-structural, intonaţional şi funcţional al acestora, precizarea unor tipuri de subordonate etc. Semantica, după părerea autorului, s-a dovedit un verus amicus, făcând accesibilă soluţionarea plauzibilă a aspectelor litigioase şi controversate în sintaxa teoretică9.
Din ampla problematică discutată în cartea Limba maternă şi cultivarea ei, autorul rezervă un loc aparte corectitudinii lexicale, condamnând aberaţiile lexicale şi frazeologice, devierile de ordin morfologic şi sintactic etc.
O direcţie importantă în investigaţiile multapreciatului savant o reprezintă aspectele de cultivare a limbii, evidenţiindu-se numeroase fautes courrantes, apărute, de cele mai multe ori, sub influenţa nefastă a limbii ruse. Aici devin indispensabile şi oportune mostrele din limbile romanice, comparate cu cele din limba română. Bunăoară, confuzia dintre adjectivele subliniate în îmbinările „limbă maternă” şi „limbă natală”, poate fi lesne evitată, dacă ţinem cont de originea lor latină (mater, natalis) şi echivalentele romanice ce comportă aceeaşi ambianţă: fr. le pays natal (ţară natală), la maison natale (casă părintească); span. pais natal (ţară natală); suelo natal (pământ natal), ciudad natal (oraş natal); ital. giorno natale (ziua de naştere), città natale (oraş natal) etc.10.
Este semnificativă accentuarea deosebirilor ce le posedă româna în raport cu limbile romanice occidentale; un rol deloc neglijabil îl au, în această privinţă, circumstanţele nefaste pe tot parcursul evoluţiei istorice a limbii noastre.
Autorul ţine să menţioneze că „romanitatea limbii n-a dispărut, ea continuând să se dezvolte în simbioză şi coexistenţă cu fondul slav, cele două suprastructuri îngemănându-se şi formând un durabil aliaj lingvistic”11.
Pentru a evita balastul verbal, susţine prof. A. Ciobanu, lexemele hibridizante, formaţiunile inutile, este necesar a găsi în „depozitul lexical” echivalentele fireşti ale limbii12.
Are loc o flagrantă denaturare a lexicului românesc, se atestă devieri la utilizarea unor substantive, a unor adjective, verbe ş.a., după cum se constată, cu regret, în baza exemplelor selectate din presă.
Examinând verbe cu recţiuni neprepoziţionale improprii, prof. A. Ciobanu este preocupat de tipul recţiunii unor verbe şi în alte limbi, bunăoară în franceză. Astfel, cu referire la verbul a supravieţui (fr. survivre) ce regentează obiectul indirect în dativ ş.a., se poate conchide că şi în sintaxă prevalează similitudini între limba română şi idiomurile romanice occidentale (franceza, italiana etc.). Într-un cuvânt, numai buna cunoaştere a limbilor înrudite îl va ajuta pe un vorbitor de limbă română să găsească soluţia adecvată, să se detaşeze de la structurile nerecomandabile ce vin în dezacord cu norma.
Este transparentă concluzia autorului despre caracterul preponderent romanic al lexicului românesc, concluzie care transpare din capitolul II al lucrării Aberaţii frazeologice.
Criticând îmbinările deformate de tipul: a o face pe grozavul sau a-l face pe grozavul ş.a., destul de frecvente în uz, prof. A. Ciobanu le compară cu cele din limba franceză, ce conţin echivalentul faire. I se oferă oricărui vorbitor argumentul peremptoriu: a urma modelul romanic (inclusiv cel francez), dar nu cel rusesc (acesta, de cele mai multe ori, contravine limbii române). Iată şi alte exemple: a bate toba (să audă tot târgul, a face mare zarvă); fr. divulguer un secret; ital. suomare le campane, span. tocar (doblar) las campanas13.
Devierile de ordin morfologic şi sintactic la fel pot fi înlăturate, dacă se ţine cont de asemănările dintre structura propoziţiei din limba română şi cea proprie idiomurilor romanice occidentale (franceza, italiana ş.a.).
Aşa-numitul fals obiect indirect, apărut în unele traduceri din ruseşte, în special în vorbirea curentă, este atestat în propoziţii de tipul La mine fratele-i inginer, La dânsa ochii sunt albaştri etc., trebuie eludat din uz. Autorul propune structurile corecte fără prepoziţia la, conţinând pronumele personal în cazul nominativ şi verbul a avea, similar modelului frecvent în alte limbi romanice. Astfel, propoziţiei din limba rusă У нее синие глаза îi corespunde în franceză Elle a des yeux bleus, în rom. Ea are ochi albaştri etc., iar propoziţia У меня большая семья se traduce în italiană Ho una famiglia numerosa; în rom. Am o familie numeroasă14. A se compara: У него хорошая память; rom. El are o memorie bună; fr. Il a une bonne mé-moire etc.15.
Vorbind despre unele cazuri de nerespectare a normelor punctuaţionale în vigoare în limba română, prof. A. Ciobanu reliefează specificul a două sisteme punctuaţionale, fundamentate fie pe principiul formal (gramatical), fie pe cel logic. Se lasă desprinsă ideea că punctuaţia liberă a limbii române este similară celei din limba franceză, fiind, deopotrivă, întemeiate pe principiul logico-semantic. Se indică asemănări particulare: semnul două puncte în cele două idiomuri romanice ţine locul verbului a fi, respectiv (être), modelul în cauză e familiar şi în alte limbi romanice; de exemplu, fr. sa vie: une suite d’échecs16.
Lexicul furnizează nenumărate contexte în care cuvintele sunt utilizate inadecvat de către studenţi, elevi ş.a. Asemenea aberaţii divulgă necunoaşterea de către unii purtători ai limbii române a sensurilor multor cuvinte care numesc realii şi concepte din sfera culturii materiale şi spirituale. Se impune următoarea concluzie: posedarea limbii latine uşurează asimilarea sensurilor redate de reflexele romanice ale cuvintelor de origine latină şi ortografierea acestora17.
Sunt de luat în seamă şi unele aspecte ale frazeologiei, abordate în studiile prof. A. Ciobanu. El accentuează, în repetate rânduri, asemănările de ordin frazeologic, spre exemplu: rom. Pofta vine mâncând; fr. L’appétit vient en mangeant; ital. L’appetito viene mangiando etc.; rom. Bate fierul cât e cald; fr. Il faut battre le fer pendant qu’il est chaud; ital. Batt’il ferro quando e caldo18.
Este de notat că în limba română există un număr impunător de frazeologisme cu o structură şi semantică apropiate aceloraşi expresii din alte limbi romanice. Examinând originea împrumuturilor sintactice, precum şi a îmbinărilor frazeologice, prof. A. Ciobanu ajunge la concluzia despre identitatea structurală şi semantică a unor frazeologisme în mai multe limbi romanice şi neromanice. În variate situaţii, în opinia savantului, este dificil a preciza „cine de la cine a împrumutat”. O dovadă elocventă o constituie şi îmbinările stabile, precum şi locuţiunile ce conţin verbe de o largă circulaţie (a face ş.a.). De exemplu, rom. a face aluzie; fr. faire allusion; rom. a face spirite; fr. faire de l’esprit; rom. a face apel; fr. faire l’appel etc.
În viziunea prof. A.Ciobanu, modificările sintactice apărute sub influenţa factorilor interni şi externi cuprind şi cazurile de preluare a sintagmelor, a expresiilor, a perifrazelor, a clişeelor după modelul altor idiomuri, fenomen caracteristic şi limbii române. În acest sens, româna se deosebeşte de limbile romanice occidentale prin prezenţa unor calcuri sintactice după calapod slav. De exemplu: a fi cunoscut cu cineva (compară: rus. быть зна-комым с кем нибудь; bulg. познат съм някого; slovacă byti znakom s niekim) etc. Prin seria de exemple probante savantul încearcă a caracteriza unele particularităţi în structura sintactică a limbii române, ce s-a aflat în contact direct, în special cu limba rusă. În mostra semnalată supra, structura expresiei echivalente în limbile romanice occidentale diferă, căci în franceză se spune connaître quelqu’un, în italiană conoscere qualcuno etc. O altă expresie este a (se) lupta pe viaţă şi pe moarte ce atestă influenţa modelelor slave; compară: rus. сражаться не на жизнь, а на смерть; bulg. боря се на живот и смърт; sârb. борити се на живот и на смрт. A se compara însă în fr. combattre jusqu’à la mort; ital. combattere a morte19.
În ceea ce priveşte morfologia, eventualele influenţe se înregistrează rar. O situaţie specifică prezintă formele supletive ale gradelor de comparaţie şi adjectivele de tipul „superior”, „inferior” etc., a căror semantică denotă ideea de comparativ. În limba română formaţiunile în cauză au apărut sub influenţa limbilor romanice occidentale, în care au fost moştenite din latină. Aceste forme de comparativ nu se mai supun „mecanismului analitic” de redare a gradelor de comparaţie, astfel încât în română se spune „superior” – „mai înalt, mai ridicat, mai mare, mai bun etc.”, „inferior” – „mai jos, mai mic, de valoare mai mică etc.”. A se compara: ital. superiore, inferiore; span. superior, inferior; fr. supérieur, inférieur.
Descendente din latină sunt şi formele „major” şi „minor”, provenite din comparativele „major” şi „minor” ale adjectivelor latineşti magnus(mare) şi parvus (mic), de aceea, subliniază autorul, nu trebuie supuse modelului analitic de construire a gradelor de comparaţie20.
Şi adjectivele „maxim”, „minim”, „optim” sunt recente în română, provenind, prin filiera limbilor romanice occidentale, din superlativele supletive maximus, minimus, optimus ale adjectivelor latineşti magnus, parvus, bonus. Superlativele latineşti menţionate au fost perpetuate în multe limbi romanice occidentale, cu unele modificări fonetice, bunăoară: ital. massimo, minimo, ottimo; span. maximo, minimo, optimo; fr. maximum, minime, optime etc.21.
Diverse probleme de romanistică sunt cercetate prin prisma lingvisticii generale. Cele relatate supra ne conving de faptul că limba – fenomen social prin excelenţă – nu stagnează; evoluţia ei poate fi înţeleasă atunci când „prioritate li se dă vorbitorilor (purtătorilor unei limbi) şi dacă se întrevede o legătură indestructibilă între planul sincronic şi cel diacronic de cercetare a limbii naturale (…)”22. Vorbitorii unei limbi au de ales forme adecvate din două sau mai multe variante ale normei. Cea din urmă însă nu are menirea „să încătuşeze o limbă”, ea (norma) însăşi evoluează, procesul în cauză fiind lent, abia sesizabil, căci uzul nu arareori „forţează” norma ”să admită schimbări de ordin evolutiv”23. Fluctuaţii, variante ale normei atestăm în diverse idiomuri, iar compararea textelor din epoci diferite de dezvoltare a aceleiaşi limbi demonstrează caracterul istoric al normei. Spre exemplu, normele limbii române actuale nu mai admit formele pronumelui relativ care, acordate în gen şi număr cu regentul; sunt perimate şi formaţiunile de tipul au vrut scăpa (condiţional trecut), au fost zicând (potenţial) etc.24.
Norma şi limba, în ansamblu, se subordonează necesităţilor comunicative ale purtătorilor ei, înlesnind procesul comunicării. Fenomenul anormativ în trecut poate deveni un bun al normei ulterior şi, viceversa, faptele de limbă în deplin acord cu norma îşi pot pierde, cu timpul, caracterul normativ. Prof. A. Ciobanu subliniază, pe bună dreptate, că „norma are şanse de existenţă numai atunci când în limbă există virtuale posibilităţi de „alegere” (…)”25. Savantul dezvăluie corelaţia dintre sistemul limbii, norma şi uzul lingvistic, acceptând trihotomia sistem – normă – vorbire, emisă de regretatul lingvist E. Coşeriu. Este explicat caracterul restrictiv al sistemului, în raport cu norma şi uzul, deoarece unele fenomene de limbă, încadrate perfect în sistemul acesteia, pot să contravină normelor.
În această ordine de idei, este utilă şi necesară formularea unor principii metodologice şi postulate menite să sugereze modul adecvat şi obiectiv de studiere a limbii naturale. Asemenea principii sunt expuse în cadrul cursului special Probleme de metodologie în lingvistică, ţinut cu multă competenţă şi discernământ de reputatul nostru lingvist26. Spre exemplu, postulatul A recomandă: „A cerceta fenomenele de limbă în plan sistemic”, iar postulatul B indică: „A examina fenomenele de limbă în plan sincronic şi diacronic pe axă orizontală şi pe axă verticală”27. Respectarea principiilor ne ajută să înţelegem interdependenţa fenomenelor lingvistice în sistemul limbii „ou tout se tient” (F. de Saussure), simbioza elementelor sistemice şi antisistemice ce o alcătuiesc, valorificarea resurselor ei inepuizabile.
În viziunea prof. A. Ciobanu, „orice limbă naturală este sistemică şi antisistemică în sensul că tolerează elemente ce se abat de la regula generală”28. Mai mult decât atât: fenomenele antisistemice pot fi de centru (de adâncime) şi de periferie (de suprafaţă), după cum schimbările evolutive ale limbii se divizează în cele de adâncime şi cele de suprafaţă29, potrivit capacităţii de a afecta sistemul limbii şi buna funcţionare a acesteia.
Identificarea elementelor analitice, ab initio antisistemice în raport cu structura preponderent sintetică a limbii latine, a scos la iveală poziţia centrală pe care „au acaparat-o”, ulterior, cele dintâi în limbile romanice. Schimbările evolutive care au marcat trecerea de la sintetism la analitism în latina populară târzie, iar apoi în limbile neolatine s-au dovedit de adâncime, restructurând, pe parcursul secolelor, sistemele limbilor în cauză.
Elemente antisistemice de periferie sunt în unele idiomuri reminiscenţe ale unor cazuri dispărute (a se compara „vestigiile” vocativului de tipul отче, старче în limba rusă30 sau cele ale vechiului locativ în latina clasică ) etc.
În concordanţă cu ideile promovate de E. Coşeriu şi de către funcţionaliştii praghezi şi cei francezi, prof. A. Ciobanu renunţă la ideea de a contrapune sincronia diacroniei, aşa cum proceda F. de Saussure, preocupat de studiul sincronic al limbii. Dimpotrivă, se impune conlucrarea studiului sincronic cu cel diacronic, fiindcă „limba se formează, se constituie diacronic şi funcţionează sincronic (…)”31.
Este utilă compararea limbilor în care prioritate au modificările evolutive de adâncime cu cele în care prevalează schimbările evolutive de suprafaţă. În primul caz exemplul limbilor franceză, greacă, rusă, turcă ş.a., investigate în fazele lor anterioare de dezvoltare, dar şi ulterioare, evidenţiază schimbările substanţiale ale idiomurilor în cauză care „pe parcursul secolelor au evoluat mult”32, aşa încât vorbitorii contemporani nu ar fi capabili a înţelege textele vechi în unele limbi.
Pe lângă aceste modificări, prof. A. Ciobanu le analizează şi pe cele de suprafaţă, care pot fi urmărite în diverse limbi. Ele dezvăluie adesea noi tendinţe în dezvoltarea limbilor, spre exemplu intensificarea elementelor analitice în structura limbii ruse etc.33
În opinia prof. A. Ciobanu, fenomenele de limbă trebuie cercetate sub aspectul veridicităţii lor, fapt care implică necesitatea concordării enunţurilor generate în procesul vorbirii cu realitatea extralingvistică. O atare concordanţă poate fi obţinută doar în baza plenitudinii semantice, gramaticale, referenţiale, situative, conotative şi presupoziţionale a enunţurilor. Profesorul afirmă, justificat, că examinarea obiectivă a fenomenelor lingvistice este posibilă dacă se ţine seama de logica naturală, de conţinutul celor enunţate, deoarece corectitudinea gramaticală a enunţului, „luată separat, în sine şi pentru sine, nu asigură nici pe departe valabilitatea (şi cu atât mai mult «universalitatea») celor relatate”34.
Autorul relevă caracterul situativ al vorbirii umane, trăsătură actualizată în ambiguitatea virtuală a propoziţiilor ce se pretează unor interpretări neunivoce „în diferite perioade istorice de dezvoltare a societăţii (şi a limbii) de către diferiţi purtători ai aceleiaşi limbi”35. După cum remarcă prof. A. Ciobanu, cele şase tipuri de saturaţie sau consistenţă a enunţurilor (semantică, referenţială etc.), reprezentând postulatul veridicităţii, sunt indisolubil legate, „manifestându-se în bloc sau alternativ”36. Postulatul în cauză dezvăluie pregnant unul dintre principiile primordiale ale lingvisticii – interdependenţa limbii şi gândirii. Gândirea constituie un sistem „maximal deschis, permeabil la noi informaţii”37, dezvoltarea acesteia desfăşurându-se în spirală, spre infinit, iar limba, „materialul de construcţie” al gândirii, are rolul de a o materializa prin intermediul cuvântului „în care intră mecanismele intime ale gândirii”38.
În concepţia eminentului profesor, logica naturală, aidoma competenţei lingvistice, nu redă o capacitate înnăscută a oamenilor, ci apare datorită activităţii şi existenţei sociale ale acestora, formându-se treptat. Corelaţia dată reliefează caracterul social al limbii, maleabilitatea semnului lingvistic care, spre deosebire de alte semne, este conţinutal, el ţine de limba naturală – „un sistem deschis (ouvert), mobil, cu un inepuizabil registru de posibilităţi de exprimare”39. Savantul împărtăşeşte ideea despre caracterul motivat, şi nu arbitrar, al semnului lingvistic, formulată de notorietăţi, precum E. Benveniste, R. Jakobson, R. Budagov ş.a., consemnând exemple edificatoare din terminologia populară ornitologică, ihtiologică şi toponimică, ce ilustrează motivarea internă. Iată câteva mostre atestate în monografia Sintaxa şi semantica: caprimulg, pescăruş, codalb, muscar etc. (denumiri de păsări); peştele-ciocan, zvârluga, pisica-de-mare, peştele-roată, peştele-arici ş.a. (denumiri de peşti); Tătăreşti, Larga, Chetroasa, Bălţi etc. (toponime)40. Cele afirmate de eruditul cercetător demonstrează, indubitabil, importanţa semanticii în structura oricărei limbi, sensul fiind o componentă inalienabilă a tuturor unităţilor semnificative ale limbii.
Varietatea sensurilor implică disocierea mai multor semantici: lexicală, gramaticală, denotativă, noţională, pragmatică41, fiecare având sfera sa de manifestare în planul conţinutului. Acest aspect, fireşte, nu contrazice posibilitatea de acomodare a semnelor lingvistice la necesităţile stringente ale comunicării, căci ele nu rămân imuabile în procesul comunicării, ci sunt întrebuinţate potrivit împrejurărilor. Nu există semnificant fără semnificat, după cum orice semnificat este indisolubil legat de semnificantul său. Totuşi semnele lingvistice presupun un raport neunivoc între planul expresiei şi cel al conţinutului, graţie caracterului polisemantic al acestora.
Natura semiotică a limbajului uman nu implică însă „abandonarea semanticii unităţilor lingvistice şi mizarea, prin excelenţă, pe formă, pe relaţii gramaticale, golite de substanţă”42. O atare exagerare e proprie concepţiilor promovate de reprezentanţii unor şcoli structuraliste (bunăoară, descriptivistă americană, glosematica daneză, generativismul).
Relativismul excesiv îşi găseşte expresie în aprecierea preconcepută a contextului când semnificaţia cuvântului este dezvăluită prin raportarea lui la un alt cuvânt, exclusiv în context.
Prof. A. Ciobanu insistă asupra „corelaţiei rezonabile dintre categoria sensului şi cea a raportului gramatical”43, pentru că estomparea rolului capital al semanticii duce la denaturarea raportului dintre limbă şi gândire. În controversa dintre mentalişti şi mecanicişti, savantul aderă la ideile expuse anterior de către E. Sapir, E. Benveniste, R. Jakobson şi alţi partizani ai „suveranităţii semanticii în lingvistică”44.
În legătură cu cele relatate, prof. A. Ciobanu formulează două postulate indispensabile studierii obiective a fenomenelor lingvistice: „A respecta tradiţia în cercetările lingvistice”; „A examina fenomenele de limbă nu numai pe plan teoretic, ci şi pe cel aplicativ (practic)”45.
În viziunea profesorului, o problemă definitorie este cea a adevărului în lingvistică46. Veridicitatea analizei faptelor de limbă se datorează, în mare măsură, corectitudinii comunicativ-informative şi gramaticale a mesajului enunţat.
Reputatul lingvist A. Ciobanu abordează minuţios diverse aspecte ale sociolingvisticii, bunăoară tipurile de bilingvism, conceptele „limbi ale minorităţilor”, „limbă oficială”, „limbă de comunicare interetnică” ş.a., glotonimul limba română raportat la alte limbi romanice ş.a.47. El demonstrează, cu deplin temei, că „în Basarabia bilingvismul naţional-rus niciodată nu a fost simetric, ci numai subordonat”48, fapt care a condus la poluarea limbii române cu elemente improprii (barbarisme lexicale, calcuri, devieri de topică ş.a.).
Întru ameliorarea situaţiei lingvistice în Republica Moldova, în opinia prof. A. Ciobanu, e necesar a reface şi a reedita Legislaţia lingvistică din 1989 „învechită deja”, a revedea articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova, a elabora o politică lingvistică „în care s-ar indica în mod explicit funcţiile sociale ale limbii române, obligativitatea cunoaşterii ei de către toţi alolingvii”, reliefând, concomitent, şi funcţiile unor limbi ale grupurilor etnice49.
În articolul de faţă nu am epuizat nici pe departe toate problemele de lingvistică generală şi romanică, ce s-au aflat perpetuu în sfera proiectelor ştiinţifice ale omagiatului.
E cert faptul că despre savantul şi profesorul A. Ciobanu, a cărui erudiţie enciclopedică este recunoscută, despre viziunile sale originale asupra diverselor probleme de filologie şi despre modul inedit de interpretare a lor, spre bucuria noastră, s-ar putea scrie un şir lung-prelung de studii atractive.
 
Referinţe bibliografice
1. Чобану А. Синтаксис полусвязочных глаголов в молдавском языке, Partea I, Chişinău, 1976; partea a doua, Chişinău, 1978.
2. Ciobanu A. Op.cit., partea a II-a, p. 73.
3. Васильева-Шведе О.К., Степанов Г.В. Теоретическая грамматика испанского языка. Синтаксис предложения, Moscova, 1981, p. 133-134.
4. Ciobanu A. Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 75.
5. Idem, p. 73.
6. Idem, p. 74.
7. Idem, p. 25.
8. Idem, p. 113.
9. Idem, p. 184.
10. Ciobanu A. Limba maternă şi cultivarea ei, Chişinău, 1988, p. 27.
11. Ciobanu A. Op. cit., p. 36.
12. Idem, p. 128.
13. Idem, p. 155.
14. Idem, p. 177.
15. Idem, p. 249.
16. Idem, p. 222.
17. Ciobanu A. Să scriem şi să vorbim corect, Chişinău, 1970, p. 16.
18. Idem, p. 42.
19. Idem, p. 87.
20. Idem, p. 77.
21. Idem, p. 78.
22. Ciobanu A. Limba în evoluţie // Analele Ştiinţifice ale U.S.M., seria „Ştiinţe filologice”, Chişinău, 2003, p. 10.
23. Ciobanu A. Limba maternă şi cultivarea ei, Chişinău, 1988, p. 231.
24. Ciobanu A. Limba în evoluţie // Analele Ştiinţifice ale U.S.M..., p. 10-11.
25. Ciobanu A. Limba maternă şi cultivarea ei..., p. 227.
26. Ciobanu A. Probleme de metodologie în lingvistică (Plan-Prospect al cursului special) // Cursuri şi seminare speciale, Chişinău, 2002, p. 5-35.
27. Idem, p. 13-23.
28. Idem, p. 16.
29. Idem, p. 6-18.
30. Ciobanu A. Limba în evoluţie…, p. 10-11.
31. Coşeriu E. Lingvistica integrală, Bucureşti, 1996, p. 30.
32. Ciobanu A. Probleme de metodologie în lingvistică…, p. 21.
33. Ciobanu A. Op. cit., p. 12.
34. Ciobanu A. Sintaxă şi semantică, Chişinău, 1987, p. 24.
35. Idem, p. 29.
36. Ciobanu A. Probleme de metodologie în lingvistică…, p. 30.
37. Idem, p. 12.
38. Idem, p. 10.
39. Ciobanu A. Sintaxa şi semantica, p. 39.
40. Idem, p. 40-41.
41. Idem, p. 21-22.
42. Idem, p. 56.
43. Ciobanu A. Sintaxa şi semantica, p. 65.
44. Idem, p. 66.
45. Ciobanu A. Probleme de metodologie…, p. 30-33.
46. Ciobanu A. Sintaxa şi semantica, p. 59.
47. Ciobanu A. Modelul lingvistic elveţian // Materna, 1992, nr. 12; Ciobanu A. Un stat suveran – o singură limbă de stat // Limba Română, 2001, nr. 9-12; Ciobanu A. Lingviştii şi politica lingvistică în Republica Moldova // Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, 1998, nr. 5.
48. Ciobanu A. Limba ca factor decisiv în politica naţională a statului // Limba Română, 2003, nr. 6-10, an. XII, Chişinău, p. 71.
49. Ciobanu A. Un stat suveran – o singură limbă de stat // Limba Română, 2001, nr. 9-12, p. 21.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog