Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EMINESCU AL NOSTRU

N. Georgescu şi precursorii săi

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Trebuie s-o spun de la bun început: cu Nicolae Georgescu începe o nouă etapă în istoria editologiei eminesciene. Şi asta nu fiindcă acest răbdător cercetător ar fi luat totul de la zero, lucru imposibil, ci fiindcă el a avut tenacitatea de a zăbovi ani întregi asupra tuturor ediţiilor eminesciene, să le compare, să le urmărească progresele în materie de fidelitate faţă de textul eminescian. Marea „bătălie” s-a dus, din acest punct de vedere, în ceea ce priveşte antumele, asupra cărora s-au exercitat cele mai multe varietăţi de abordare, ca să mă exprim eufemistic.
De 120 de ani, adică de la ediţia princeps datorată lui Titu Maiorescu, apărută la sfârşitul anului 1883, şi până astăzi, editarea poeziilor lui Eminescu a cunoscut o sinuoasă aventură, la capătul căreia parcă nu s-a vrut niciodată să se ajungă. Şi asta a pornit de la „păcatul originar” al editologiei eminesciene, care îl reprezintă celebra ediţie a lui Maiorescu. Nu încape îndoială, gestul criticului de a oferi publicului românesc poeziile lui Eminescu sub formă de carte, singura care consacră cu adevărat în lumea modernă, este de primă însemnătate şi cultura noastră i-a recunoscut cu prisosinţă acest merit mentorului Junimii. Aici nu încape temă de discuţie. Însă condiţiile în care s-a produs editarea au fost excepţionale, marcând tragedia ultimilor şase ani de viaţă ai poetului, care nu şi-a putut supune voinţa auctorială. Şi asta nu atât din pricina că poetul n-ar mai fi fost capabil de o asemenea voinţă (a dovedit-o, în mai multe rânduri, dând forma ultimă pentru tipar unor texte), ci fiindcă, în intervalul cât Maiorescu a lucrat la ediţie, Eminescu a fost, într-adevăr, indisponibil, criticul considerându-l irecuperabil intelectualiceşte. În aceste împrejurări a comis Maiorescu ceea ce am numit „păcatul originar” al ediţiei princeps, în sensul că, în locul voinţei auctoriale, proaspătul editor şi-a impus propria voinţă, oglindă a paradigmei sale estetice, mergând până acolo, încât şi-a îngăduit să elimine patru strofe din Luceafărul, gest pe care diverşi critici şi editori s-au străduit să-l legitimeze, dar dovedit ca abuz imprescriptibil de către I.E. Toronţiu. Şi de-ar fi fost numai atât!
Cel dintâi care a sancţionat drastic „păcatul” comis de Maiorescu a fost chiar poetul, şi asta în chiar momentul când criticul i-a înmânat volumul, aşteptând un firesc gest de recunoştinţă. Dar n-a fost aşa şi gestul poetului, exprimat în deplină luciditate, a trebuit să fie calificat nu doar ca ingratitudine, ci, mai rău şi mai nedrept, ca semn de nebunie. Însă Eminescu e susţinut de I.L. Caragiale, care, în articolele prilejuite de moartea poetului, numeşte precis şi necruţător „păcatul originar” comis de Maiorescu în ediţie. Totuşi prestigiul imens al criticului a perpetuat acest păcat, încât cei mai mulţi dintre editori au luat ca exemplu concepţia editorială maioresciană, producând alte şi alte erezii, care au îndepărtat momentul unei ediţii menite să se apropie cât mai mult de voinţa auctorială. Nicolae Georgescu o demonstrează cu stăruinţă şi cu acribie filologică în cele două masive volume Eminescu şi editorii săi (Editura Floare albastră, Bucureşti, 2000). Aici, el îşi descoperă şi principalul precursor – pe I.E. Toronţiu, personalitate de prim-plan în eminescologie, dar nerecunoscut ca atare, singurul său merit trecând doar impresionanta colecţie de documente de care s-au slujit generaţii de istorici literari. Puţini însă ştiu că I.E. Toronţiu este, alături de Perpessicius, autorul celei mai temeinice viziuni editologice în materie de eminescologie. El a fost, timp de zece ani, ultimul director al revistei Convorbiri literare, unde a publicat o serie de studii pregătitoare în vederea unei ediţii critice eminesciene, care să pună capăt tuturor „ereziilor” şi rătăcirilor atestate în cele douăzeci şi cinci de tentative ale editării operei lui Eminescu, de la Maiorescu la D.R. Mazilu, ultimul având girul Academiei Române, la recomandarea lui D. Caracostea.
Impresionat de soarta teribilă a lui Toronţiu, Nicolae Georgescu a editat, împreună cu Doina Rizea, textele eminescologice rămase îngropate în Convorbiri literare (v. I.E. Toronţiu, Exegeza eminesciană. Poeziile antume din punct de vedere filologic, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2002). Această apariţie este un veritabil eveniment în eminescologie. De altfel, Doina Rizea a şi fost răsplătită cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, Suceava, 2003.
Dar să revin la destinul lui Toronţiu, descurcat de investigaţiile lui Nicolae Georgescu prin prefaţa la volumul menţionat. În preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au conturat cam trei concepţii de editare critică a operei lui Eminescu: a lui G. Călinescu (1938), urmată de cea girată de Academie, a lui D.R. Mazilu, ambele având drept criteriu principal pe cel estetic; a lui Perpessicius (care a dat şi cele mai importante rezultate prin iniţierea ediţiei critice academice finalizată de urmaşi în 16 volume), acesta coroborând mai multe criterii pe care le-a subsumat tendinţei de unificare a sistemelor ortografice, ortoepice şi de punctuaţie; în fine, concepţia lui Toronţiu, fundamentată filologic pe voinţa auctorială, care concepţie se întemeia pe exemplul editologiei moderne occidentale. Principalul model invocat de Toronţiu era editarea operelor complete ale lui Goethe, pildă strălucită de muncă ştiinţifică la care au contribuit 67 de specialişti, primii 5 constituind grupa redactorilor, iar ceilalţi 62 – grupa colaboratorilor externi din diverse centre universitare germane şi europene. La 19 aprilie 1885, s-a putut deschide testamentul lui Goethe. Cu o organizare şi o rigoare tipic germane, timp de 25 de ani s-au putut edita, până în 1912, cele 143 de volume ale ediţiei critice Goethe. Maiorescu a predat manuscrisele eminesciene la Academie în 1902. Dar nimic nu s-a întâmplat în cultura noastră pentru o editare similară a poetului naţional. Iată o distanţă de „eră geologică” între voinţa culturală a naţiunii germane şi „voinţa culturală” a statului român. Asta o constată I.E. Toronţiu în ianuarie 1941, când el deja trecuse la cercetarea comparatistică a tuturor tentativelor de editare a lui Eminescu, autorul reacţionând în acest fel şi la ediţia omagială a lui D.R. Mazilu din 1940, dar şi la primul volum de Opere datorat lui Perpessicius, în 1939. Între numeroşii editori eminescieni, Toronţiu îşi recunoştea ca precursori doar patru: G. Bogdan-Duică (1924), G. Ibrăileanu (1929), C. Botez (1933) şi Perpessicius (1939). Primul avea meritul de a lua ca texte de bază pe cele din Convorbiri literare şi din Familia, al doilea a încercat să producă, printr-o bună intuiţie, „literarizarea şi demoldovenisarea poetului”, C. Botez a redat „caracterul moldovenesc” textelor eminesciene, iar Perpessicius a realizat sinteza, „tinzând să ajungă la un acord prin împăcarea dintre moldovenisme, literarizare şi unificare a limbii” (op. cit., p. 69-70). În pofida imensului progres realizat de Perpessicius, acesta s-a depărtat totuşi de rigoarea voinţei auctoriale, cedând în faţa tendinţelor de literarizare şi de unificare a limbii. Asemenea slăbiciune, a înţeles imediat Toronţiu, putea face precară până şi o ediţie critică de amploarea celei concepute de Perpessicius. Iată de ce el a trecut la uriaşul travaliu al demontării comparatistice a tuturor ediţiilor de până atunci, încercând, apoi, colaborarea cu Perpessicius spre a realiza o ediţie critică vrednică a sta alături de aceea a lui Goethe. De aici încolo începe însă drama acestui specialist de excepţie, eliminarea lui din cultura noastră. El dusese la bun sfârşit studierea ediţiilor. În 1947, avea deja 600 de pagini pregătite pentru tipar şi urma să mai redacteze încă 200. S-au păstrat două scrisori către Perpessicius, din anii 1947-1948, din care aflăm amănunte, scrisori tipărite în finalul volumului restitutio de către Doina Rizea şi Nicolae Georgescu. Mai aflăm că bombardamentele anglo-americane din 7 mai 1944 i-au distrus volumele VIII-XIII din seria Studii şi documente literare şi alte lucrări. Le tipărise în pofida cenzurii, căci Toronţiu avea tipografie proprie: „M-am spovedit, scriindu-vă, unui preot în faţa altarului pe care desigur că nu-i nevoie să-l rog să păstreze taina spovedaniei. Şi nici de Studii şi documente literare să nu amintească nimănui. Trăim viaţă de troglodiţi cufundaţi în întuneric de spaimă şi groază. Dar trăim şi sperăm şi acesta-i marele dar de la Dumnezeu” (22 octombrie 1947). La 16 decembrie 1947, cu puţin timp înainte de înlăturarea regelui, încă mai spera că primejdia comunistă va fi trecătoare, dar ştia cum vor proceda ei, spre deosebire de cei dispuşi la compromis: „Cât de naivi au fost şi sunt încă mulţi dintre oamenii noştri publici, scriitori, artişti, crezând într-un compromis. Conformare mascată, nu se poate. Lor le trebuie oameni întregi, pe linie. Şovăirea e mai rea decât trădarea. În cele din urmă nu vor rămâne decât 7-10 inşi, din vârfuri. Restul va fi aruncat peste bord, ca lest inutil. Aşa s-a procedat pretutindeni, s-au folosit de toţi şi toate au trecut în registrul lichidărilor. Ştiu că zilele mele sunt numărate în tipografie. Mă vor îndepărta.” (p. 250).
Neîndoielnic, aşa s-a şi întâmplat. Şi ca să-şi conserve uriaşa arhivă de documente (mai deţinea arhivele T. Maiorescu, I. Slavici, Sextil Puşcariu), a zidit un perete special în locuinţă, unde a ascuns totul. Dar în 1953 casa i-a fost percheziţionată, ascunzătoarea descoperită şi toată arhiva ridicată de securitate. Atunci a dispărut şi Exegeza eminesciană, ceea ce au editat N. Georgescu şi Doina Rizea fiind, cum am spus, textele în prima lor formă din Convorbiri literare. În aceeaşi zi, soţii Toronţiu se sinucid. Despre această crimă oribilă a regimului comunist aflăm abia astăzi.
Nicolae Georgescu se întreabă de ce, spre deosebire de celălalt mare editor al lui Eminescu – Perpessicius –, I.E. Toronţiu a avut un astfel de destin. Nici Perpessicius nu i-a putut valorifica munca, toate eforturile fiindu-i date uitării de către toţi eminescologii următoarei jumătăţi de veac. N. Georgescu pune totul pe seama antisovietismului lui I.E. Toronţiu. Numai că la acesta trebuie adăugate notele sale critice la adresa evreilor care au încercat constant să ajusteze un Eminescu al Patului lui Procust. Încât nimic din concepţia sa editorială n-a răzbătut nici către „şcoala editologică Petru Creţia”, nici către eforturile altor alcătuitori de ediţii, care au preferat fie să-l preia aidoma pe Perpessicius, fie să adopte alte modele interbelice, cum a procedat, de exemplu, Al. Andriescu (care a optat pentru principiul editorial al lui G. Călinescu), chit că faptul echivalează cu întoarcerea eminescologiei cu peste 60 de ani în urmă. Dar deja Toronţiu făcuse critica metodei călinesciene, de care editorul ieşean n-a vrut să ţină seamă (Eminescu şi editorii săi, vol. II, p. 213). Aureliu Goci a preluat criteriul cronologiei de la D. Murăraşu, ducându-l la extrem, fără să ţină cont de greutăţile stabilirii cronologiei unor poeme în spaţiul aceluiaşi an (p. 194-204). O „ediţie raţională”, sub girul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, a crezut că ne poate da Dumitru Irimia, în 1997, recurgând la un „compromis” între forma eminesciană, ediţia Maiorescu şi ediţia Perpessicius. N. Georgescu arată slăbiciunile izbitoare ale unei asemenea proceduri (p. 216-224). Versiunea Muzeului Literaturii Române, realizată de Alexandru Condeescu, inspirată doar prin titlu, este oglinda „şcolii Petru Creţia”, întorcându-se la „corecţiunile, făcute de Petru Creţia în 1983, la ediţia I – Maiorescu”. În intenţia noilor întreprinzători, ar fi vorba de o viziune postmodernistă, în spiritul celor de la Dilema, în care opera poetului stă sub semnul lui să-nvăţ a muri, prefaţatorul crezând că e conştiinţa lui Eminescu asupra bolii sifilitice de care ar fi suferit. Bucătăria filologică şi-au rezervat-o Aurelia Dumitraşcu şi Oxana Busuioceanu, discipole ale regretatului Petru Creţia. Ediţia e un labirint: „sub constanţa cronologiei lineare se ascund antume, postume, versiuni, variante, replici din teatru, poeme ample, simple catrene, unele după Perpessicius, altele după Murăraşu, unele cu îndreptări după manuscrise, altele cu greşeli scăpate la revizuiri; este un mic babilon poetico-lingvistic...” (p. 229). „Respectul faţă de text – atrage atenţia imediat N. Georgescu – fusese un bun câştigat în editologie o dată cu momentul I.E. Toronţiu” (p. 231), dar care n-a adus nici un ecou în haosmosul editologic postmodernist. Contribuţia reală a „şcolii Petru Creţia” o constituie „un mare număr de lecţiuni noi, cu totul şi cu totul interesante, reieşite din citirea mai atentă, mai adâncă a manuscriselor eminesciene” (Ibidem). Eroarea vine din momentul în care editorii nu se mulţumesc doar să emendeze un text, dar să corecteze şi „intenţiile poetului”, arătându-i „unde greşeşte pur şi simplu” (p. 234). Altfel spus, şcoala Creţia se întoarce, sub pretenţii ştiinţifice, la „păcatul originar” comis de T. Maiorescu. Mai mult, Petru Creţia a inventat metoda foarte riscantă a reconstituirilor unor poeme despre care nu putem şti niciodată dacă au stat în intenţia creatoare a lui Eminescu. Asemenea „reconstituiri” duc până la ultimele consecinţe premisele „estetice” ale intervenţiilor maioresciene, dintr-o altă perspectivă.
N. Georgescu îşi descoperă totuşi un precursor, după momentul Toronţiu. Este vorba de Gh. Bulgăr, cunoscutul lingvist şi eminescolog fiind şi autorul unei ediţii Eminescu în două volume (1998), proiectate încă din 1975. Gh. Bulgăr aducea 200 de emendări la ediţia Perpessicius şi avea ca principal merit repunerea în discuţie a textului ca atare, cu comentariile filologice pe marginea lui. Ediţia fusese programată pentru col. „Eminesciana” a Editurii Junimea din Iaşi, dar a fost respinsă ulterior, spre a nu compromite imaginea ediţiei Perpessicius! (p. 186). Interesant, aflăm acum, că Perpessicius însuşi a ezitat să părăsească decisiv tradiţia ediţiilor Eminescu şi aşa, probabil, se explică de ce încercările lui I.E. Toronţiu de a-l atrage la respectarea voinţei auctoriale au eşuat, cu atât mai mult cu cât Toronţiu a avut soarta pe care i-o cunoaştem acum. E foarte probabil că apariţia în 1975 a ediţiei Gh. Bulgăr ar fi declanşat dezbateri pentru o nouă concepţie editologică. Însă momentul a fost ratat, ca şi momentul Toronţiu. Gh. Bulgăr a avut şi intuiţia păstrării apostrofului în textul eminescian, în pofida unificării ortografice, chiar dacă nu i-a sesizat întreaga importanţă „muzicală”. La Eminescu, argumentează N. Georgescu, apostroful are „valoarea diezului ori bemolului în muzică: îndulceşte tonuri, aspreşte, indică muzicalitatea versului. Toate aceste niveluri ale comunicării sunt şterse prin uniformizarea cratimei” (p. 192). Aşa este. Şi se deschide brusc perspectiva unui simbolism muzical, de care ediţiile care i-au reprezentat mai mult pe editori decât pe Eminescu au reuşit, în mod cu totul regretabil, să ne depărteze. Este un argument excepţional care pledează pentru o nouă ediţie Eminescu, aceea a voinţei auctoriale, singura pe măsura exigenţelor ediţiilor critice occidentale, din care am dat exemplul Goethe. N. Georgescu deja a realizat-o pentru poeziile antume, dar n-a reuşit s-o publice decât secvenţial, pentru Luceafărul, iar, în vremea din urmă, pentru Scrisori (cf. Eminescu, Poezii, I, Satire, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2002). În fine, în 2003, a apărut şi vol. al II-lea, cu celelalte antume, tot la Editura Floare albastră.
În încheiere, mai subliniez o calitate a discursului critic al lui N. Georgescu, disponibilitatea de a asculta toate părţile. De aceea, polemica lui îşi merită pe deplin numele, căci nu vizează niciodată persoane, ci ideile exprimate de acestea. Tonul îi este de o ireproşabilă urbanitate. Altminteri, mărturiseşte că-i consideră pe toţi editorii cu care discută nu adversari, ci prieteni. Face chiar o ingenioasă analiză a termenului de adevăr la români, ajungând la spiritul de „rudenie” între toţi editorii lui Eminescu: „Or, fiind o relaţie de rudenie, este cu atât mai firesc să rămâi prieten cu editorii lui Eminescu, de la Scurtu la Creţia. Şi poate că poezia lui Eminescu înseamnă chiar această zbatere a textului ei, din editor în editor, în căutarea unei voci care n-a mai apucat s-o rostească «ne varieteur», în căutarea unei forme – cea a poetului – care are apartenenţă, adică este a lui, îi aparţine – dar nu există, ci trebuie dedusă, mereu dedusă” (p. 242).
Aici se află chiar drama creatorului Eminescu, cel însetat de „formele perfecte” şi căruia viaţa i-a interzis ultimul cuvânt, acela care exprimă adevărul.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog