Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI SINTEZE

„Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea…”

Elena UNGUREANU

Alte articole de
Elena UNGUREANU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

D’ale „Levantului”
de Mircea Cărtărescu
 
Deşi „avertizaţi” de însuşi Auctorele să nu pierdem timpul căutând „greşalele” strecurate în macrameul textului („zeci şi sute”!), nici nodurile rău înfiripate, căci în poema-i „totul este artificiu” (ne-am gândit că, în felul ăsta, măcar ni se sugerează o temă de cercetare, cum ar fi „Autoritatea artificiului”); deşi citatele se lasă anevoie desprinse din această vrăjitorie textuală (Cornel Regman), c-altfel se destramă întreaga dantea; deşi puţine alte scrieri ale postmodernismului românesc au beneficiat de atâtea comentarii critice apreciabile, epopeea despre care vorbim aici (Levantul, Bucureşti, 1990, o adevărată alchimie cu parfum muntenesc) oferă un impresionabil volum de lucru atât pentru lingvist, cât şi pentru criticul literar, şi, în virtutea meseriei, nu am putut (şi nici nu ar fi fost chip) s-o trecem cu vederea, căci în D’ale „Levantului” rămân încă multe de investigat.
Op(us) reprezentativ al ludicului şi ironicului, al parodicului şi pastişei, al aluziei şi carnavalescului, al jocului cu limbajul şi cu întreaga literatură „de la origini până în prezent”, „adevărat manifest literar postmodern”, în care aripile imaginaţiei „bat nebuneşte spre absolut” (Ovid S. Crohmălniceanu), Levantul este este una dintre cărţile care, dacă te-a prins în mrejele sale, te îmbată de plăcerea lecturii şi a artefactului (poeticii). Cine a avut răbdarea s-o citească până la capăt, căci chiar cere un anume efort, a putut să se convingă de adevărul aprecierilor criticilor literari („Criticos, ce-n veci în mânuri ai satâr şi ai nuia…”), şi nu de-atât că acesta, la rândul lui, a fost pus la stâlpul infamiei: „De-njura-vei epopeea-mi, tu pre tine te înjuri”, criticul nefiind altcineva decât poetul nerealizat, ci pentru că chiar merită a fi reţinute unele dintre superlativele care i s-au adus: „Metapoezia atinge aici punctul cel mai înalt” (Radu G. Ţeposu); „Strălucitorul său Levant confirmă, la cota perfecţiunii, ingeniozitatea artificiului” (Emilia Afană-Parpala); „cea mai conştientă şi detaşată formă a intertextualităţii poetice în literatura noastră”; „efort de totalizare fără precedent”; „o operă ineludabilă în succesiunea formelor poeziei româneşti” (Nicolae Leahu); „atâta farmec încât să împace cu poezia şi pe cei care au renunţat să o mai citească” (Ovid S. Crohmălniceanu); se „bate cu Levantul orice record în direcţia conceperii unei poezii extravertite” (Cornel Regman); Levantul reprezintă „apogeul intertextualităţii” (Nicolae Manolescu); epopeea cărtăresciană „dispreţuieşte închiderea, este «opera aperta», nu suportă definitivul, limitarea, absolutizarea. Registrul stilistic este debordant” (Florentina Pascu) etc.
Mai întâi ne-am întrebat de ce s-o fi chemând Levantul ? Am căutat prin dicţionare, prin studii („op care să-l poarte pe erou prin geografia migraţiei şi emigraţiei post-paşoptiste, pe traseul Bucureşti – Istanbul – Arhepeleag şi viceversa, ceea ce cu un cuvânt se cheamă Levantul” (Cornel Regman) şi... am dedus că autorul ne-a „păcălit” şi de astă dată! Unul dintre sensurile derivatului levantin este „necinstit, intrigant” (întocmai cum şi-a conceput autorul opera – „de fistâc şi de halva”). Dar, a se mai reţine, pe lângă faptul că levant ar trebui să însemne, la origine, „trezit”, „răsărit”, „Levant era o denumire dată în trecut (până la 1920) litoralului oriental al Mării Mediterane (Asia Mică, Siria, Liban, Israel, Egipt), aflat sub dominaţie musulmană, unde se practica un comerţ intens, dezvoltat de negustori creştini (în special din Veneţia şi Genova), până în sec. 15” (DEI, p. 1465). Levant mai este denumită o regiune în Spania orientală, Alicante şi Murcia), cu climă mediteraneană, unde se practică viticultura şi se cultivă măslini. Celebră prin adăposturile în stâncă, ornate cu picturi parietale (scene de vânătoare, de dans, agricole), realizate în mileniul 7 î.Hr. (epoca epipaleolitică). Şi aici începe „epopeea” tălmăcirilor! Adj. levantin, -ă, la care face trimitere numele propriu Levantul, era denumită persoana care făcea parte din populaţia Levantului sau care era originară de acolo; prin restr. negustor originar din aceste locuri; care aparţine, este specific Levantului sau levantinilor (DEI, p. 543-544). Dar nu e totul...
Levantin mai semnifică „(din) ultimul etaj al pliocenului din România”;
Pliocen – (din) epoca superioară a neogenului;
Neogen – (din) a doua perioadă a neozoicului;
Neozoic – (din) ultima eră geologică care durează de la sfârşitul mezozoicului până astăzi şi în care continuă dezvoltara mamiferelor şi apariţia omului; era terţiară, cenozoic;
Mezozoic – (din) a treia eră geologică, între paleozoic şi neozoic, în care au apărut pentru prima dată mamifere, păsări şi peşti osoşi, era secundară;
Paleozoic – (din) a doua eră geologică (dintre precambrian şi mezozoic, era primară)...
Dar ce are geologia cu literatura? mă veţi întreba. Proiectată pe fundalul literaturii, această interpretare, această hermeneutizare barocă indică, de fapt, ordonarea, acumularea, trecerea, repetarea, intertextualizarea epocilor „literare” de mult apuse sau în plină desfăşurare. În limbaj figurat, Levantul ar trebui să însemne şi „întoarcere la rădăcini”, „reluare”, „suprapunere”, dar şi „re-facere” continuă de texte.
Apoi ne-am întrebat dacă trebuie şi merită a fi „cercetate” neologismele, barbarismele, arhaismele... sau exorbitantul număr de fenomene sintactice, cum ar fi anacolutul / discontinuitatea în textul epopeii, şi am zis că merită, ca şi frecvenţa subordonatelor circumstanţiale de loc, dar ne-am lăsat păgubaşi. Şi am hotărât să ne ocupăm de SEMN-ul textului în general – semnul poetic, semnul în relaţia lui cu alte semne, semnul în relaţia cu emiţătorul, care, dintr-o perspectivă semiotico-pragmatică, ni s-au părut mult mai relevante. Dar despre ele ceva mai jos.
Operă foarte comentată, „totală” şi totalizantă („Totul e ca tu, iubite cetitor, să intri-n transă” – p.153), Levantul intertextualizează masiv, într-o manieră aproape fără precedent (poate doar la Ion Budai-Deleanu în vestita lui Ţiganiadă), parodiind fără prejudecăţi stilul şi maniera celor mai recunoscuţi poeţi români, unora dintre ei (celor şapte (şase?) corifei ai literaturii naţionale: Eminescu, Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga, Stănescu şi… Cărtărescu) oferind în corpul epopeii pagini de neuitat. Autorul exploatează din plin şi cu bună ştiinţă procedeul, dar mai şi întrebându-se asupra rostului textului construit din alte texte:
Cât dân lume, lumea mare, cât dân stele, cât dân creer,
Dân real şi dân visare sunt în stare să cutreer?
Cât dân iad şi cât dân raiu, cât dân dor şi cât dân patemi,
Cât dân tot ce fu vreodată scris cu râset şi cu lacremi
Mai poci însumi a rescrie cocârjat pă foi cu drag? (p. 80-81).
Pe lângă realele calităţi de stil şi de viziune, acest „imn închinat literaturii şi puterii creative” (Alexandru Cistelecan), deschide, pentru prima oară poate, atât de larg uşile în faţa oricui vrea să vadă „cum se face textul poetic”. Asistarea la actul de naştere a artei (creaţiei, textului) i se permite orcărui participant la actul lecturării. Bineînţeles că Cititorul/ Lectorul este cel mai vizat, căci pe el se contează cel mai mult:
Cetitoare mult iubită, ce cu filele aceştii
Sprijineşti, să vezi mai bine, cercevelele fereştii
Care-n vergele de plumburi sticle are, cu colori,
Dân posomoreala-mi neagră te gândesc adeseori! (p. 41);
Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext
Pentru a-mi vârî iar coada în istoria ce-o torc (p. 74).
Autorul îşi imploră cititorul să se autocruţe, ironizând, de fapt, căci scriitura sa nu are pentru toţi aceeaşi valoare/semnificaţie/putere de greutate, îndemnându-i de aceea să „ia din carte numai cât e pentru sine” (p.114).
Altă dată adresarea către ipoteticul său cititor, pe care şi-l doreşte cooperant la această formă de comunicare, devine şi mai familiară, autorul renunţând la aparatul terminologic al teoriilor moderne ale textului:
Tu, care ceteşti „Levantul” tolănită pe sofa,
La bulgari văzuşi alalteri filmul „E la nave va”? (p. 160);
Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă
Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă,
Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire (p. 114).
Dar Cărtărescu se îngrijeşte de toţi posibilii cititori (întâmplători, pigmei sau critici vajnici, oricine o fi) şi le menajează pe rând confortul, apreciindu-le efortul lecturii:
Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân  sau domnişoară)
Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară
Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,
A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag!
Autorul însă nu e grav: el se joacă, se distrează, se amuză atât pe seama Cititorului, cât şi pe seama „creaturilor” sale, râde inclusiv pe seama sa, îşi cearcă personajele de fire şi de minte, ca şi pe cititori, de altfel. La un moment dat, poetul îi trezeşte din adormire-lectură cu o şfichiuire memorabilă:
Ducul înţelept le fuse Dechebal, viteazul rigă,
Ci săraci era şi mândri, căprior cu mămăligă
De avea la cină, dachii era foarte mulţumiţi.
(Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiţi,
Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri
Mai apoi, cum se vădeşte de citeşti în almanacuri) (p. 23)
Adresările sunt din ce în ce mai „îndulcite”, pentru a-l intriga pe cititor /adresant şi pentru a-i câştiga simpatia: „scumpe cetitor, iertare!”, „cetitoare mult iubită”, „dragă cetitoare”, îi cere indulgenţă: „fii, gingaşo, răbdurea/ Că nemica nu rămâne în final neesplicat”, „fecioară pală”, „juno, pentru care scris-am cântul patru special / Ai să vezi…”. Mai mult, Cărtărescu îşi învaţă cu multă răbdare cititorul să „cetească pântre slove” (141) sau să se regăsească în personajele de hârtie ale epopeii „de alviţă”:
D-ai putea privi în ochii melancolici şi adânci
Lui Manoil, cetitoareo, ca-n oglinde, ca în undă,
Te-ai vedea pre tine însăţi, visătoare, surâzândă,
Brună poate, au roşcată (cât iubesc să mi te-nchipui!) (p. 80).
Poezia postmodernistă reuşeşte să recupereze vocea Creatorului, integrându-l, ca personaj cu aceleaşi drepturi, în textul care se „creează” în faţa ochilor Cititorului. Anume prin atitudinea faţă de Referent se deosebeşte textul postmodernist de textele care l-au precedat. S-a tot discutat în literatura de specialitate despre impersonalizarea discursului poetic ca produs al izolării emiţătorului. Iată că lucrurile nu mai stau la fel în texte ca Levantul, comunicarea cu Lectorul devine nu numai empatetică, ci şi participativă: „soarta de papir” a personajelor o împărtăşeşte şi Naratorul (Poet(ic)ul, Au(c)torele, Scribul), care între timp devine şi el personaj:
Blestemată soarte ce m-adusă-aci!
Însă taci, tu, auctore, şi urmează-a povesti (p. 71);
Fapt e că ajuns-am, iată, personagi neînsemnat
Mircea, uită-te pă boltă! (p. 130).
Neavând putere de decizie asupra faptelor şi felului de a recepta lumea Textului de către Cititor (decât să-l accepte aşa cum este, atât cât l-au făcut lecturile), autorul are totuşi deplină putere de influenţă asupra Personajelor/ Actanţilor, care alcătuiesc galeria „iroilor epopeii”: Manoil (o altă faţetă a scriitorului, căruia autorul, parcă autocompătimindu-se, îi face remarca: „Mi-e să nu îţi perzi simţirea dac-ai şti ce se urmează” – p.15), Leonidas ampotrofagul, Iaurta Chiorul, Zenaida, Languedoc Brillant, feea Hyacint, Nastratin, Zotalis, Zoe… Astfel, Autorul le creează, le pune la treabă, le facilitează acţiunile, le este părtaş la suferinţă, le ascultă cum sforăie şi-i „tulbură horăind alexandrinul” (p. 107), le apără, le primeşte la el în ospeţie, stă cu ele la masă, le serveşte cu un pahar de „Jidvei”, personajele îi povestesc întâmplările prin care au trecut în opul Naratorului, acesta le linişteşte, asigurându-le că, orice li s-ar întâmpla, au asigurată viaţă fără de moarte:
Bravilor, grăii, de moarte voi nicicum să n-aveţi teamă:
Fiind voi doar personagii, Nastratin, Zotalis, Zoe
Vă iscaţi în textul cărţii numai unde e nevoe,
Iară chiar de vă ucide vun duşman, e în zadar:
Trăiţi iarăşi când un ochiu literile dă tipar
Desluşeşte, cetitoriul când desface cartea-n braţă (151), chiar dacă la despărţire de dragile lui personaje Autorul nu-şi poate stăpâni lacrimile.
O voce (in)distinctă în epopee este cea a Muzei, pe care autorul o invocă în mai multe rânduri, conştient că numai datorită ei îşi poate aşterne pe hârtie „vocea de seraf”:
Musă! Ce odat pretins-ai că îmi eşti ca soţioară… (141)
Musă dragă, dă-mi o voce de seraf, să pot să-l cânt (157)
Nu aşa cum se zăreşte, ci aşa cum mi-l închipui (158) (Bucureştiul!).
Considerând textul poetic postmodernist branşat la Marele Text al literaturii, care postează scriitura (facerea textului, scrierea lui) în prim-plan, apelând în acest scop la inepuizabila reţea intertextuală, acesta face dovada celei mai conştiente utilizări atât a mijloacelor poetice din cele mai diferite registre stilistice concomitent, precum şi segmente vizând toată evoluţia, cu posibile interferenţe ale semnelor altor limbi, ale semnelor altor limbaje şi altor arte etc. „…Poemul se construieşte, prin cuvinte, din acte de limbaj” (Emilia Afană-Parpală), deja utilizate anterior, dar re-făcute, re-scrise, poemul fiind „şi unul de montaj” al unui „fantastic mehanism: Poesia” (p. 93). Poemul inventează realităţi semiotice, nu factuale, şi aceste „alte realităţi” devin o manieră de a vorbi despre sine – despre posibilităţile codului şi despre dimensiunea semiotică a limbajului. Semnul există ca FUNCŢIE-SEMN, corelată cu alte funcţii-semn conform regulilor de cod.
Derivând dintr-o estetică a Totului, în viziunea de astă dată a exegetului Mircea Cărtărescu, textul poetic postmodernist (de aici încolo ne vom referi şi la câteva texte postmoderniste ale poeţilor basarabeni) reprezintă la modul cel mai direct un macrosemn, care stabileşte legături cu toate tipurile de semne (agentive, beneficiare, receptive, interpretative etc.)
Se pot identifica următoarele tipuri de relaţii:
Intrasistemice:
macrosemn – microsemn (în care textul poetic relevă dimensiunea unui element al său). Acesta poate reprezenta toate nivelurile limbii (fonematic, morfematic, lexematic, sintaxematic). De exemplu, explicarea modului de utilizare a unui anumit lexem:
Că de ce am zis aicea „viţiu” şi acolea „viciu”,
Nu pricepi că în poema-mi totul  este artificiu? (p. 177);
Macrosemn – macrosemn reluat doar secvenţial, din cauza imposibilităţii de a fi reluat în întregime, creând astfel o reproducere circulară:
Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar
E încondeiat / Levantul / o deschide spre sfârşit…,
care e o trimitere la textul în care se află textul textului scris şi aşa mai departe;
Macrosemn – pseudosemn, cu indicarea semnului deja utilizat, fără ca acesta să fie preluat, contându-se şi de astă dată, pe atenţia cititorului. De exemplu, la capitolul 6 al unui lu-u-ung poem de-al lui Galaicu-Păun (cel mai temerar şi fecund intertextualist de la noi) stă scris: „(continuare din cap. 4)” (Emilian Galaicu-Păun. Cel bătut îl duce pe cel nebătut, Cluj-Napoca, 1994, p. 47), obligându-şi astfel cititorul să-i revadă textul.
Extrasistemice:
Macrosemn – semn al altor texte (modificate / nemodificate) (pastişa, parodia, calcul, citatul, pseudocitatul, aluzia etc. – toate semne ale intertextualităţii). În Levantul, într-unul din cânturi, recunoaştem cu uşurinţă ritmul Glossei eminesciene:
Totul este scriitură,
 Totul este doar holon,
 Lumi turtite-ntreţesură
 Ca să facă lumi-balon.
 În Geneză lumea crapă
 Cu troznit de-Apocalips.
 Lumi zidite-n lumi se-adapă
 Din iluzie, eclips (p. 142-144).
Macrosemn – semn al altor sisteme lingvistice (inserţia interlingvistică), bunăoară, latina clasică plasată în textul epopeii cărtăresciene: Dilecta sum cetate, quae Domnul o deplânge… (p. 92) sau nenumărate alte secvenţe de text (uşor decodificabile) în mai multe limbi: engleză, rusă, franceză, ţigănească etc.
Macrosemn – semn al altor sisteme semiotice (pictopoezia, adaos de fotografii, inscripţii, benzi desenate, muzică, ecranizări – aici s-ar putea ilustra cu un fragment din Budila-Expres de Alexandru Muşina sau cu poezii de Gellu Naum sau Romulus Bucur).
Autorul de text postmodern dirijează, cu o uimitoare capacitate, sudura elementelor textului, inclusiv dimensionarea lor pragmatică. Astfel, macrosemnul, pe de o parte, le cuprinde şi le interpretează, iar pe de alta – le influenţează şi se autoinfluenţează prin intermediul lor.
Cazul major al raportului macrosemn – macrosemn îl reprezintă reluarea integrală a textelor altor autori. Prezentăm în continuare unul dintre ele. Borgesianul Pierre Menard, cel care rescrie Don Quijote respectând litera, dar torsionând complet spiritul textului, este personajul literar cel mai apropiat de idealul postmodern. Principiile şcolii intertextualităţii de factură borgesiană au pătruns şi în poezia basarabeană. De exemplu, Adrian Ciubotaru, în Omul roş, Chişinău,Prut Internaţional, 2002 (carte despre care se zice că ar reprezenta, în contextul liricii anului 2001, un „debut de excepţie” – Nicolae Leahu. Poezia // Semn, 2002, nr. 1-2, p. 4), semnează o neordinară „poezie”, cunoscută bine cititorului de literatură română:
Şi dacă…
                de Pierre Menard
„Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.
 
Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să mi-aduc
De tine-ntotdeauna.” (p. 26).
Originalitatea acestei poezii constă în faptul că poetul nu face altceva decât să reproducă literă cu literă poezia-macrosemn semnată cândva de marele său predecesor, diferenţa constând doar în plasarea absolut corectă şi indicată a ghilimelelor, inclusiv indicaţia „De Pierre Menard”, care trebuia să sugereze clar că este vorba de o tehnică de citare/citaţionistă, practicată pentru prima dată conştient de Pierre Menard, cel care, cum spuneam mai sus, a încercat să rescrie renumitul roman spaniol al lui Cervantes.
Ceva mai încolo, peste un anumit număr de pagini ale cărţii, sub acelaşi titlu al poeziei eminesciene, autorul mai cutează o dată şi experimentează cu macrosemnul poetic, dat de-a gata, plasându-i elementele într-o cu totul altă ordine şi altă formulă, conferindu-le astfel un cu totul alt sens (dedicându-i-o de astă dată!):
Şi dacă…
                lui Pierre Menard
Un geam cutremurat
şi plopii îmi deşiră ramuri
Sufletul bătând şi dacă
în mintea mea apropiere
 
În nervii mei desimea
lucind împrăştie golaşă
Întotdeauna ziua plină
aminte luna printre nori
 
Un gând senin şi dacă
lumină alungând pe lac
Şi cu-mpăcare gândul
durerilor adânc e ca (p. 33).
Temerară încercare şi, se pare, demnă de reţinut în contextul noii lirici basarabene. Dar să ne întoarcem la textul Levantului, care ne-a fascinat atât... Semnul-text nu este şi nici nu rămâne imuabil, cel puţin în perioada facerii lui. În viziunea autorului, plăsmuirea operei are aceeaşi amploare şi se produce cu acelaşi elan (şi responsabilitate, am spune) ca şi construirea unei corăbii de navigat pe oceane sau în spaţii cosmice:
Aşa-mi fac şi eu poema, tot cetesc şi tot revăd,
Îndes câlţi în crăpăture, topesc smoală în cazane,
Dau la găuri cu burghie, mai cioplesc la cabestane,
Ca odată-mpinsă-n mare strop de apă să nu ia (p. 107).
În „corăbioara” textului cărtărescian însă încape chiar cosmosul; lumi mari şi mici asistă la spectacolul „creaţiei”; chiar Muza sa neobosită reflectează asupra condiţiilor pământeşti ale Scribului:
Uf, s-a dus şi cântul ista. Ostenit sunt preste poate.
O să treacă oare anul pân-o să le văd pe toate
Isprăvite? În o sticlă fumurie-o sta macheta
Dă corăbioară sveltă, migălită cu penseta?
La ce bun? Doi ani dân viaţă pentru astă jucărea…
Uneori îmi pare vană, alteori mi-i dor de ea
Şi cetesc la întâmplare… Nu ştiu, nu ştiu ce să spui.
E întâi april dân anul ’88. Prea soare nu-i.
În bucătărie ţăcăn la maşina mea de scris… (p. 122).
 
Ceaşca de cafea pe masă, vase multe în chiuvetă
Şi, privind în ochii-ţi negri, un bărbat cu verighetă
Ce îşi odihneşte palma p-o claviatură gri (p. 127).
Pe tot parcursul textului în care hălăduiesc cuvinte din toate straturile limbii: de la cel oral, mahalagesc la cel cult, savant, încărcat de neologisme, care aproape că nu pot fi scoase din corpul textului pentru a fi analizate, am avut surpriza întâlnirii cu de toate, n-am întâlnit însă nici un cuvânt indecent, nici măcar incident(al) sau accident(al), fapt care se cuvine a fi remarcat măcar şi pentru simplul motiv că postmodernismul nu trebuie asociat nicicum (aşa cum mai cred unii) cu un desfrâu şi libertinaj al cuvintelor dintr-un strat anume al lexicului. În schimb, erotismul Levantului l-am găsit într-un extraordinar enunţ, care ar merita să fie plasat în antologiile de dragoste ale lumii:
Oh, „Levant”, ca d-o fămeie dragă eu mă despărţesc (p. 187).
Ar mai fi multe-multe de comentat, de, ca la orice operă de valoare. În speranţa că „n-am destrămat danteaua” textului, ne oprim aici. Sperăm, de asemenea, că liceenii din Moldova vor avea şi ei posibilitatea să studieze, din manuale noi, modern concepute, (şi) opera lui Mircea Cărtărescu, în speţă Levantul,căci, la facultate, ar fi o eroare să nu se predea! Întinsă exact cât un manual de limbă şi literatură pentru liceu (p. 224) (până una-alta aşteptăm o nouă ediţie, care ar merita să fie una de lux, dar iată că se dovedeşte tocmai cazul când o operă excepţională a fost tipărită pe o hârtie de proastă calitate, fapt care nu i-a minimalizat cu nimic valoarea), opera aceasta carnavalescă care prezintă perpetue formări şi deformări ale limbajului – am evitat a le înşirui aici tocmai pentru că se află la îndemâna oricui – poate înlocui perfect un studiu de sinteză (şi nu numai!) a literaturii române „de la origini până în prezent”. Cu o singură condiţie. Să se cunoască totul ce s-a scris de atunci încoace.
 
Bibliografie
1. Cornel Regman, Mircea Cărtărescu – Levantul // Dinspre „Cercul Literar” spre „Optzecişti”, Cartea Românească, 1997.
2. Ovid S.Crohmălniceanu, Prezentare pe coperta a IV-a a cărţii Levantul, Bucureşti, 1990.
3. Radu G.Ţeposu, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu, 1993.
4. Nicolae Leahu, Poezia generaţiei ’80, Editura Cartier, 2000.
5. Emilia Afană-Parpala, Poezia semiotică. Promoţia ’80, Craiova, 1994.
6. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Postfaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1997.
7. Florentina Pascu, Mircea Cărtărescu şi Levantul său – o exemplificare a postmodenismului românesc // Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe Filologice. Anul XIX, 1997, nr. 1-2.
8. Alexandru Cistelecan, Cărtărescu, Mircea // Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, 2000.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog