Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Arhitectura bucuriei

Ion HADÂRCĂ

Alte articole de
Ion HADÂRCĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Dacă cioranienele Exerciţii de admiraţie veneau să defrişeze întru câtva savanele de splin şi angoase crepusculare ale ilustrului sceptic, retras solitar pe culmile disperării, atunci Exerciţii de bucurie ale Romaniţei Rusu (Editura Timpul, Iaşi, 2004) sunt expresia pură a unei stări juvenile, aflate, dacă nu la polul opus, atunci cu siguranţă la alt meridian, al vârstei edificatoare, al continentului sincerităţii făurindu-se calm împlinite. Ambele formule sunt, în fond, exerciţii adecvate celor două lumi imaginare, cu precizarea că expresia bucuriei, netrucată de artificiile experienţei, e cu siguranţă mai sinceră şi mai proprie stării trăirilor.
Arhitecta de azi a Marsiliei şi Aix-en-Provence-ului, Romaniţa Rusu este fiica celor doi mari prieteni ai Basarabiei, ilustrului eminescolog Aurelia Rusu şi savantului-filolog, basarabeanului Valeriu Rusu, fondatorul Şcolii de traducători din literatura română la Universitatea din Aix-en-Provence. Presupun că volumul în cauză este surpriza a doi părinţi iubitori pentru vlăstarul lor împlinit, care a părăsit în anii adolescentini, preuniversitari, ideea unui traseu literar, iniţiat (la vârsta de 13-15 ani!) în pagini de poezie, file de jurnal, eseuri literare, scrise în limba română şi franceză, pledând în consecinţă în favoarea poeziei geometriilor arhitecturale. E o restituire tardivă, dar necesară, prin întoarcerea în albia literaturii române a unui talent autentic, născut la interferenţa a două arte şi două culturi.
Exerciţii de bucurie se deschid cu autograful faximilat al poetului Ioan Alexandru, autentificând (în 1986) naşterea „Logosului devenit istorie” prin binecuvântarea „semnelor unei ieşiri” de bun augur: „Dinspre nuntă către cuvânt intrarea în natură poate fi semnul ieşirii către cele spirituale”!
Evident, intrarea (ieşirea) către cele spirituale este posibilă doar prin descifrarea simbolurilor arhetipale: Legenda, Oraşul, Roata, Taina timpului, Formula magică, Dreptatea, Spirala, Contradicţii, Biblioteca, Nunta, Clepsidra, Calea soarelui şi Le miracle de l’enfance sunt câteva din titlurile-cheie ce indică perseverenţa căutării acelei descifrări. „Oraşul e minunea cea dintâi / adusă-n dar de zei / primului om / care-a uitat singurătatea; şi pentru că zeii erau păgâni, / au răspândit actori şi clovni (...) Oraşul s-a schimbat / şi clovnii rătăcesc / înstrăinaţi de noii zei; / însă şi astăzi / Curtea Miracolelor ne aşteaptă / la fiecare pas, pe fiecare stradă.” (Oraşul). Versul Romaniţei Rusu este epifanic şi apodictic în acelaşi timp: „Mâine din umăr rupem braţul / şi-l dăruim / cu-n surâs zburătorilor înecaţi. / Din dar în dar, / decenţa publică ne cere / să ne târâm cât mai departe / făptura ciuntită-n care bate / pendula neagră...” (Generozitate).
Sunt predilecte viziunile „ochiului de rouă” ale începutului: „An de an, / cu-aceeaşi bucurie, / lumina sleită a florilor răsărea / ca o nouă credinţă din căutările iernii” (Amintire). Sau: „În fiecare dimineaţă / învăţ să număr de la capăt” (Joc de copii). Sau „Fiecăruia ne-a fost dăruit începutul” (Mărul de aur). Sau: „Întoarcerea la punct / regăseşte în invizibilul, / nebăgatul în seamă grăunte, / preaplinul echilibrului dintâi” (Microscopică). Aici, ca peste tot, este impresionantă intuiţia proporţiilor, explorarea limbajului geometric: punctul, sfera, „globul de cristal”, spirala, jumătatea, curba, muchia, tăişul, cumpăna. Pentru formula-i perfectă este integral citabilă poezia Rod: „Când iubirea / se leagănă-n hamacul amintirii, / merii rodesc păsări de aur / şi preoteasă e doar Fericirea. / Nici-un cuvânt, nici-o privire / nu i-ar sluji-n altar mai bine”(!). Uşoarele reminiscenţe (tipologii?) din Ion Barbu („Mă încredinţez tăcerii, / orbirii dimpreună – / rotund compact şi pur / gonit prin ceţurile sure”, Rânduri-gânduri) se interpătrund cu cele din Arghezi, Tagore, Valery, Bacovia, Eminescu. Edificatoare este poezia Contrast. Trăirea contrastantă debutează cu tuşe argheziene („Soarele azvârle / cu gesturi leneşe şi largi / săbii subţiri de foc / găurind inimile / frunzelor de aur străvechi”), apoi parcurge imaginea de brahman indus a râului timpului („Un râu de scântei cărunte / curge mohorât / peste convoiul frunzelor / săgetate”), ezită-n ramificările lugubrului bacovian („Lugubre se-nalţă / ca tuburile unei orge, / ramurile pădurii schingiuite”); se esenţializează eminescian („Natura toată e un arc slăbit / ce se-ncovoaie”) şi culminează apoteotic în propria sa afirmare: „Eu mă înalţ în primăvara mea, / înaltă şi dreaptă, / verticală din natura întinsă”! La fel de coerentă ca formă şi imagine rondelică este structura poemului Taina timpului, una din cele mai rezistente piese ale acestui volum, un poem marcat de sobrietate, măreţie ciclică, glacială, ca o spirală în abis: „Sonorul ram pe umed trunchi / Îşi pleacă trupul cel inert. / Răresc al timpului mănunchi / Secundele. Fug în deşert! // Îşi pleacă trupul cel inert / Copacii; tac şi nu-mi răspund. / Secundele. Fug în deşert? / Au taina lor nu le-o pătrund?”.
Funciarmente înzestrată în gândire lucidă („Dreptatea ţine la ochi legată, / îndoiala – cumpănă nedreaptă”), viziune poetică („O nouă toamnă se arată / (ce mult fermecătoare!) / şi zgârie într-o cădere / prelungă şi metalică / pereţii trişti ai puşculiţei de ceramică”) şi simţ arhitectonic al proporţiilor („Din trei în trei / mă-ntorc la turla cea dintâi / şi-adaug la zidire altă turlă”), până la urmă tânăra a optat pentru poezia volumelor geometrice caligrafiate în peisajul urban. A fost o opţiune pe muchie şi fără scăpare, precum se destăinuie poeta în poemul omonim: „Am un cub – cubul meu de lumină: / fiecare faţă îşi oglindeşte fidel opusa, / în deplină armonie... / Narcis zâmbeşte, mulţumit de sine! // Doar muchia visează încordată / la Marea Nebunie / de-a se descătuşa... / vreodată... / în sferă!” (Fără scăpare). Acest poem al încununării gândirii geometrice confirmă că armonia sferică, împlinirea spirituală poate fi atinsă doar prin opoziţie, prin exaltarea tăişului. Cel cu toate suprafeţele comode – Cubul – nu va ieşi niciodată din comun.
Jurnalul En traversant l’Europe toute seule a 15 ans şi eseurile de literatură comparată Le miracle de l’enfance şi Jacques Prevert et Marin Sorescu: interferens întregesc profitul unui copil înzestrat şi cu har literar, care, credem, prin acest debut tardiv, sporeşte valenţele culturii şi literaturii române (şi, precum s-a văzut, nu doar ale unei singure culturi!).


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog