Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Grigore Vieru: carte de învăţătură

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

 

Prin poezia şi po(i)etica dominantelor arhetipale, prin organicismul şi „mioritismul” fundamental, prin predispoziţia spre esenţe, ceea ce a stimulat aforisticul, expresia simplă şi lapidară, spre ludic, care l-a apropiat de copii şi „copilul universal” crengian (în sensul de care vorbea Călinescu), Grigore Vieru a creat o carte de învăţătură, o carte românească de învăţătură.
Marin Sorescu intuia această marcă ontologică a sa într-o prefaţă la placheta Izvorul şi clipa din colecţia „Cele mai frumoase poezii”: „Temele obsedante ale poetului sunt obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi („Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”), casa, pământul” (Marin Sorescu, Opere, IV, Publicistica, col. „Opere fundamentale”, coordonată de acad. Eugen Simion, Bucureşti, 2005, p. 1063).
În evocarea lirică a mamei, simbol central, „scapără, pe game diferite, toată sensibilitatea poetului – o întreagă energie pe care am putea-o numi conştiinţa sa afectivă.
Care ar fi, într-o microsinteză, lecţiile din această carte?
În primul rând, aceea că trebuie luat în serios sacrul, ca ceea ce dă sens şi rânduială lumii, lucrurilor. Poetul adevărat nu poate să nu ţină cont de factorul religios, de credinţă, de raporturile omului cu divinitatea. Taina care mă apară este taina divină care apără fiinţa umană. „Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de-aproape”, notează poetul în Mişcarea în infinit. Hristos este un înalt simbol etic, este însuşi modelul ontologic şi deontologic pe care trebuie să-l urmeze un poet sacru.
Al doilea învăţământ este că o condiţie a omului (şi poetului) este deplinătatea – etică, spirituală, intelectuală –, anunţată încă în volumul Numele tău (1968): „Dar mai întâi / Să fii sămânţă. / Trăsnet să fii. / Ploaie să fii. / Lumină să fii. / Să fii os de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană. / Brăzdar să fii. / Duminică să fii. / Doină să fii. / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat de-atâta rod”. „De ce puţinul? Multul!”, spune în alt poem, Scrisori din spital, consfinţind preaplinul ca imperativ al trăirii sufleteşti.
Cea de-a treia lecţie este respectarea valorilor, poetul neîmpărţindu-le, asemenea lui Zarathustra, în „table vechi” şi „table noi”. El se închină Întregului organic al valorilor: lui Eminescu, folclorului, mamei şi maternităţii, iubirii, roadelor pământului, copilăriei, cetăţii, patriei, limbii române.
Grigore Vieru rămâne un poet naţional în Basarabia şi în perimetrul mai larg al românităţii.
3 februarie 2009
Chişinău

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog