Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DE LA GROTESC LA SUBLIM

Reciclarea

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Audiind un ciclu de prelegeri privind măiestria în domeniul său de activitate, vecinul de palier a devenit curios să afle de ce stagiul la care a participat se numeşte reciclare.
– Păi dumneata ai frecventat prelegerile, deci dumneata primul e cazul să ştii totul despre acel ciclu de informaţii utile – sperăm – sub aspectul contribuţiei la îmbunătăţirea activităţii pe care o practici!
– Aşa este, au fost prelegeri consistente sub toate aspectele, cu profesori iluştri, foarte docţi şi – principalul – capabili să aţâţe şi să sporească întruna curiozitatea reciclanţilor, astfel încât le urmăream cu toţii demonstraţiile şi nici nu luam seama când se încheiau prelegerile. De-ar fi elevii noştri la fel de atenţi şi de doritori de a ne asculta!
– Prea bine, dar ai consultat un dicţionar explicativ, am în vedere – în problema denumirii cursurilor de scurtă durată, pe care le-ai frecventat?
– Iată că nici voi, cultivatorii limbii, nu sunteţi bine informaţi... uneori! Am luat Dicţionarul explicativ al limbii române, ba chiar ediţia a doua, din 1998, şi am citit, la pagina 901, că a recicla înseamnă „a prelucra anumite deşeuri în vederea refolosirii lor”, iar reciclare – „acţiunea de a recicla”. Dar ce legătură să aibă această ori acest fel de reciclare cu ciclul de prelegeri audiat de noi? Nu cumva trebuie să punem accentul pe substantivul ciclu?
– Ai fantezie, domnule, dar e prea îndrăzneaţă, ea zboară spre tărâmuri care te îndepărtează de răspunsul la întrebarea pusă, în orice caz nu te ajută să ajungi la un răspuns plauzibil.
– E adevărat, am o săptămână de căutări zadarnice. Tocmai de aceea m-am decis să te descos.
– În primul rând, regret că prestigiosul dicţionar nu conţine şi o explicaţie concretă – şi corectă – în sensul acesta, de stagiu de perfecţionare în vreun domeniu.
– Zi-i, zi-i, că ai început-o bine, dom’le! Dar să vedem pe unde scoţi până la urmă cămaşa! Vecinul era pe punctul de a jubila că ne-a găsit nepregătiţi de a-i oferi un răspuns întemeiat la întrebarea care – se vede – îl chinuia cu adevărat.
– Nimic mai simplu, tinere! i-am zis, întinzând mâna spre un recent dicţionar practic al limbii române, semnat de Elena Ciobanu, Magdalena Popescu Marin, Maria Păun şi Zizi Ştefănescu-Goangă, apărut la Editura Floarea Darurilor (fără an). Verbul a recicla are şi sensul de „a-şi perfecţiona pregătirea” (pag. 305), ba chiar acest sens e indicat primul, deci înainte de „a prelucra deşeuri în vederea refolosirii lor”.
Vecinul luă cu un fel de evlavie cartea din mâna noastră.
– Bine, bine, dar de unde să ştiu eu şi de acest dicţionar? rămase el mirat şi, probabil, ruşinat.
– Dar nu e neapărat să-l ai pe acesta! Îţi stă la îndemână un destul de bun Dicţionarul explicativ pentru toţi al lui Alexei Palii, lansat de Editura chişinăuiană Epigraf în 2001. Iată-l! A recicla – să deschidem cartea – iată, pagina 172, înseamnă „A-(şi) perfecţiona pregătirea (într-o instituţie specială)”.
Se aşternuse între noi o tăcere incomodabilă pentru vecin. Vorba e că în urma nenumăratelor obiecţii pe care i le făcuserăm cu privire la greşelile comise de el – şi nu numai – în exprimarea cotidiană o fi dorit cu tot dinadinsul să ne vadă nepregătiţi de a-i răspunde la întrebarea pusă.
– Totuşi, de ce perfecţionarea aceasta se numeşte reciclare?
Pe faţă îi era scrisă o mulţumire enormă că reuşise să formuleze o nouă – şi mai grea, probabil, în înţelegerea lui, – întrebare.
– Nimic mai simplu. Ea se numeşte re-ciclare, pentru că substantivul ciclare înseamnă „integrare într-un ciclu de învăţământ” – iată acelaşi Dicţionar explicativ al limbii române, pagina... pagina... pagina 173.
Vecinul ne luă şi de data aceasta cartea din mână, verifică explicaţia cuvântului ciclare şi pronunţă apăsat: „Re-ciclare”, imitând rostirea noastră cu un re lesne detaşabil de substantivul ciclare.
 
 
Cavalerii
 
În sala mult prea strâmtă a oficiului poştal din satul de peste deal e o atmosferă veselă. Femei şi bărbaţi în etate vorbesc de toate câte se întâmplă pe loc şi în lume. Doamna Eugenia, responsabilă de pensiile lor, a scos de după peretele de lemn, ce împarte în două oficiul, vreo patru scaune vechi, pe care le-a propus oamenilor.
Dar iată că, auzind de la vecini că „a venit pensia”, în oficiu mai intrară două bătrânele.
– Bună ziua, Eugenie, şi bine te-am găsit! zice una fără vreo „introducere”. O fi luat un păhărel, două.
– Da ia aşază-te mata, ţacă Ileană, se ridică de pe scaun un bărbat cu pletele albe.
– Şezi şi tu, Anică! se ridică de pe alt scaun un alt pensionar.
– Da’ ce-a fi de sunteţi azi atât de cavaleri? se miră public ţaca Ileana.
Unul dintre bărbaţii lăudaţi poate nici n-a auzit vorba consătenei, căci îi venise rândul să semneze de primire a pensiei. (Poate de aceea cedase locul fără întârziere?)
Celălalt surâse mulţumit şi nu scoase o vorbă.
Eram acolo să ridicăm pensioara mamei, şi nu ne-a şocat defel gestul bărbatului rămas în picioare. Numai faptul că numita Anica făcea ce făcea şi-l sorbea cu ochii parcă ne sugera ceva tainic, dar numai atât.
Au urmat două noutăţi triste din sat. Unui om i se pierduse vaca, de două săptămâni, şi poliţia nici gând să-i dea de urmă, iar la vile se înnădise un tâlhar de găini sau poate – mai curând – o tâlhăriţă de vulpe. Apoi ne-a venit rândul să semnăm, să luăm banii şi... am ieşit din oficiul care între timp se umpluse cu alţi pensionari.
Totul bine şi mai bine, dar vorba ţacăi Ileana despre consătenii săi cavaleri, mai ales forma de adjectiv întrebuinţată de ea, ne urmărea cu insistenţa unui eveniment deosebit. Un gest atât de simplu, rudimentar prin expresie şi semnificaţie. Ba numai ca expresie, de vreme ce femeia îl întrebuinţase cu o semnificaţie deosebită.
Vorba e că în Roma antică erau consideraţi cavaleri membrii ordinului ecvestru, de călăreţi. Mai târziu, în evul mediu, în unele ţări europene cavaleri erau numiţi – de rege sau de un reprezentant al acestuia – bărbaţii care săvârşeau fapte de vitejie cu arma. Apoi au apărut întregi ordine cavalereşti, titlul cavaler se dădea – în unele ţări – posesorilor de decoraţii importante.
Cu timpul titlul acesta, cavaler, s-a răspândit asupra oricărui călăreţ, apoi asupra oricărui bărbat plin de abnegaţie, generos şi nobil, astfel încât de el se învrednicea orice om amabil, binevoitor. În prezent, în popor, se numeşte cavaler orice tânăr necăsătorit, adică holtei. Şi chiar burlac.
Or, cei doi bărbaţi din incinta oficiului poştal nu erau nici tineri, nici distinşi cu decoraţii importante, nici nu dovediseră vreo amabilitate deosebită, mai cu seamă acela care se ridicase de pe scaun ştiind că-i vine rândul să se apropie de măsuţa la care-l aştepta doamna Eugenia cu registrele în faţă şi cu bănişorii multaşteptaţi.
Să fi întrebuinţat mucalita ţacă Ileana cuvântul acesta, cavaleri, în sens ironic?
Dar nu avea nici un motiv să ironizeze gesturile oamenilor!
Şi atunci?
Atunci ne rămâne nouă, celor ştiutori, să medităm asupra unei probleme numai la prima vedere simplă şi lipsită de interes public: schimbarea sensurilor unuia şi aceluiaşi cuvânt pe parcursul vremilor, în funcţie de diferiţi factori.
Adică nu numai nouă, dar – prin mijlocirea noastră, a cărturarilor, – le rămâne şi bărbaţilor din mica incintă a unui prizărit oficiu poştal, şi femeii numite ţaca Ileana, şi tuturor oamenilor noştri să cunoască atare adevăruri referitoare la „mişcarea cuvintelor”, dacă se poate să ne exprimăm aşa. În orice caz, acesta ne-a fost scopul în medalionul de faţă – să evidenţiem primenirea semnificaţiilor unui cuvânt nimerit în atenţia noastră absolut întâmplător.
Numai nu zâmbiţi ironic ori sarcastic. Chipurile, cât de puţin ni se cere azi ca să fim consideraţi cavaleri! Gândiţi-vă că uneori nici atât nu facem, drept care nimerim în tabăra antipozilor acestora.
 
 
Tortul
 
Excelent volumul V de Scrieri alese al lui Nicolae Esinencu, în care sunt incluse o seamă de comedii, scenarii cinematografice şi un microroman de o savoare deosebită. Ceea ce ne-a indispus la lectură a fost frecvenţa cuvântului „tortă”. De exemplu: Ted „vine din partea dreaptă a scenei cu braţele pline de cumpărături – tortă...” (pag. 216), Generăleasa exclamă: „Au tortă cu ciocolată!” (pag. 225), Colina îi spune Generălesei: „Scumpa mea, încă nu s-a servit torta” (pag. 233).
Nimic de-a mirării la prima vedere, de vreme ce şi în vitrina de un stat de om a magazinului specializat al Societăţii pe acţiuni „Bucuria” din Chişinău (la intersecţia bulevardului Ştefan cel Mare cu strada Petru Movilă) e zugrăvit acelaşi cuvânt – „tortă”.
Foarte mulţi concetăţeni de ai noştri pronunţă anume această formă a denumirii cunoscutei şi delicioasei prăjituri făcute de obicei din straturi suprapuse de aluat şi de cremă. Îi putem înţelege, deoarece odinioară cuvântul „tortă” era admis ca „variantă” a substantivului tort. De exemplu, de autorii Dicţionarului limbii române literare contemporane, volumul al IV-lea, pag. 458. Exact în acelaşi mod au procedat autorii Dicţionarului explicativ al limbii moldoveneşti, volumul al II-lea, pag. 564.
Tradiţia de a întrebuinţa şi de a recomanda drept normă această „variantă” a substantivului tort este atât de adânc înrădăcinată, încât forma „tortă” e considerată recomandabilă şi de autorii celei de a doua ediţii a Dicţionarului explicativ al limbii române (Editura Univers Enciclopedic, 1998, pag. 1099).
Toate acestea pe de o parte. Dar există şi tendinţa pe care noi personal o găsim pe deplin întemeiată – de a nu recurge la faimoasele „variante” şi de a lăsa libertate tuturor acelora care n-au nimic împotrivă să scriem şi să rostim numai „variante”, făcându-se a „uita” formele corecte. Gabriel Angelescu încă în 1991, în Dicţionar de dificultăţi ale limbii române, nota: „Tort (prăjitură) ş.n., nu tortă s.f.”. Acest nu ne-a făcut atenţi încă la apariţia lucrării în cauză.
Or, deja în Dicţionar explicativ uzual al limbii române (Chişinău, Grupul Editorial Litera, 1999, pag. 574) varianta „tortă” nu mai e pomenită, fiind recomandată numai forma tort, torturi.
Andrei Crijanovschi, în foarte utilul său Dicţionar de dificultăţi ale limbii române din 2000, notează cu toată claritatea: „Tort (prăjitură) s.n., nu s.f. tortă; art. tortul; pl. torturi, nu torte” (pag. 389).
În fine, un adevărat şi recunoscut expert în domeniul cultivării limbii scrie şi lămureşte: „Tort s.n., pl. torturi; varianta morfologică tortă s.f. este învechită şi regională” (Mioara Avram, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Chişinău, Editura Cartier, 2001, pag. 70).
Dacă e aşa, ce să spunem în încheiere despre comediograful nostru numărul unu: are el dreptate când apelează la forma „tortă”?
Personajele, între care unele necunoscătoare ale subtilităţilor limbii noastre, sunt îndreptăţite să utilizeze această formă, în sensul în care şi cocoana Chiriţa întrebuinţa forma „lozniţă” în loc de lojă (la teatru). Dar autorul, în remarci, este obligat să folosească forma literară considerată corectă la ora actuală – tort.
La fel patronii magazinului specializat al societăţii pe acţiuni „Bucuria”, la fel noi toţi acei care tindem să vorbim curat româneşte.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog