Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PATRIMONIU

Descriptio Moldaviae în cultura europeană

Andrei EŞANU

Alte articole de
Andrei EŞANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Capitolul III

Manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei
 
1. Manuscrisele din Sankt Petersburg şi manuscrisul original autograf definitivat   Problema studierii manuscriselor latine ale Descrierii Moldovei este una dintre cele mai importante şi mai dificile. Manuscrisul original autograf definitivat al Descrierii… încă nu a fost descoperit. Totuşi străduinţele oamenilor de ştiinţă n-au fost întru totul zadarnice, deoarece, după mulţi ani de muncă asiduă, au fost depistate mai multe copii (variante) în limba latină ale operei.
După cum s-a stabilit mai târziu, elaborarea Descrierii Moldovei a fost încheiată în prima jumătate a anului 1716 şi, probabil, a rămas un timp printre cărţile din biblioteca lui D. Cantemir. Manuscrisul original autograf al Descrierii… a fost pus la dispoziţia unor persoane interesate şi aceasta nu fără concursul autorului, care, probabil, le-a vorbit de opera sa. Deci, să vedem, care manuscrise-copii ale Descrierii… au fost identificate până în prezent de cercetători.
Până nu demult erau cunoscute trei manuscrise latine (limba în care a fost scrisă şi redactată varianta definitivă a Descrierii Moldovei). Primele două, care au circulat în Rusia de mai multă vreme, se păstrau în Muzeul Asiatic al Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg (astăzi Institutul de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, secţia din Sankt-Petersburg, sectorul de manuscrise orientale)1. Primul dintre aceste manuscrise in folio (într-o coală) are dimensiunile 21 x 33 cm şi 184 de pagini de text în limba latină. Manuscrisul are câmpul lat, pe care sunt făcute de mâna cuiva (se presupune, a lui D. Cantemir) diferite corectări, însemnări şi adăugiri. Pe coperta manuscrisului citim următoarea cotă de păstrare: „Nr. 24, 57”. După acest număr urmează o notă în limba latină: „Ex Museo Asiatico Academiae imp[eriale] scient[iarum] Petropol[is]” (Din Muzeul Asiatic al Academiei Imperiale de Ştiinţe din Petersburg). Manuscrisul poartă titlul: „Demetrii Cantemiri Principis Moldaviae. Descriptio (aici la început a fost scris cuvântul „Historia”, corectat de cineva cu pana în „Descriptio” după care urmează cuvântul „Moldaviae”, iar în continuare – o altă inscripţie „Autographum auctoris passim in margine”. Spre regret, acest manuscris este incomplet. Lipsesc cu desăvârşire primul capitol al părţii întâi „Despre numele vechi şi cele de azi ale Moldovei”; ultimul capitol din partea a doua „Despre înmormântare la moldoveni” şi cinci capitole, adică toate din câte sunt cunoscute, din partea a treia – „Despre starea bisericească şi literară a Moldovei”. Referindu-se la lipsurile atât de însemnate din manuscris, cercetătoarea rusă Galina N. Moiseeva îşi exprimă părerea, că primul capitol al părţii întâi a fost pierdut mecanic (din neglijenţa unuia dintre posesori), dovadă fiind capetele rupte de aţă, cu care erau cusute şi legate la un loc caietele manuscrisului2  (fapt, în mare măsură, verosimil); cât priveşte celelalte şase capitole, aceeaşi autoare considera că manuscrisul în cauză nici nu le-a avut3, ceea ce este mai greu de crezut. Sus, în partea dreaptă a primei pagini a manuscrisului, se afla o altă inscripţie în limba latină: „Demetrii Cantemiri Principis Moldaviae. Descriptio Moldaviae”.
Acesta este manuscrisul cel mai vechi dintre cele cunoscute astăzi. Se poate admite, că anume manuscrisul dat a fost copiat de secretarul lui D. Cantemir, I. Iliinski, sau de un alt copist. Deocamdată n-au fost efectuate cercetări de identificare a scrisului. După ce a fost copiat în această redacţie, manuscrisul a fost, probabil, revăzut de autor (D. Cantemir), care a şi făcut pe câmp însemnările, corectările şi adăugirile necesare. Cu alte cuvinte, acest manuscris, după părerea noastră, poate fi un fragment ori o variantă de lucru a primelor două părţi, aproape definitivate, ale Descrierii Moldovei. În asemenea caz am putea data manuscrisul cu o precizie mai mare – anii 1715-1716. Această redacţie poate fi considerată o copie efectuată pentru cineva din lumea savantă din Rusia, care se interesa de lucrare şi, prin urmare, autorul a găsit de cuviinţă să facă precizările necesare.
Al doilea manuscris cunoscut se păstrează, de asemenea, la Secţia din Sankt Petersburg a Institutului de Orientalistică: după format e într-o pătrime de coală (in 4o), este copertat. Manuscrisul are un scris frumos caligrafic şi, spre deosebire de primul, este copiat îngrijit, fără corectări şi însemnări pe câmp. Este important de menţionat faptul că acest manuscris este mult mai complet, având toate cele trei părţi ale variantei finale a lucrării. Foaia de titlu este întocmită de aceeaşi mână care scrisese pe coperta primului manuscris şi este intitulată în felul următor: „Demetrii Cantemiri Princips Moldaviae. Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, descripta ex apographo ejus filius mecum communicavit. Petropol, 1727” (Dimitrie Cantemir, principele Moldovei. Descrierea stării antice şi moderne (actuale) a Moldovei, este copiată de pe manuscrisul autograf, pus la dispoziţia noastră de către fiul său. Petersburg, 1727). Pentru a nu-l induce în eroare pe cititor, trebuie să arătăm, că pe primul manuscris numai inscripţia de pe foaia de titlu e făcută de aceeaşi persoană care a copiat şi intitulat al doilea manuscris. Cu alte cuvinte, primul a fost copiat, judecând după forma scrisului, cu totul de o altă persoană, după care D. Cantemir a făcut pe margini însemnările sale. Aşadar, putem trage concluzia că cele două manuscrise au fost executate de două persoane diferite. Cel dintâi datează din timpul vieţii lui D. Cantemir, iar cel de-al doilea – din 1727.
În continuare vom face o scurtă analiză textologică a ambelor manuscrise. Comparând textele, cercetătoarea Galina N. Moiseeva constată următoarele: toate adăugirile şi corectările făcute de D. Cantemir în primul manuscris au fost incluse în textul celui de-al doilea manuscris, iar notele şi referinţele respective sunt trecute de copistul celui din urmă manuscris la sfârşitul fiecărui capitol aparte şi sunt întrunite sub un titlu comun „Nota” ori „Notates”. Cercetătoarea observă că, odată ce al doilea manuscris este mai complet decât primul, este firesc să admitem că între ele a existat un manuscris intermediar, în care au fost luate în consideraţie toate observaţiile, adăugirile şi corectările, făcute de D. Cantemir la cel dintâi manuscris4. Anume de pe acest manuscris intermediar complet, nedescoperit până astăzi, a fost copiat manuscrisul al doilea. Comparând primul şi al doilea manuscris, cercetătorului chişinăuian Vasile N. Ermuratschi menţionează că acesta din urmă are şi alte particularităţii caracteristice, greşeli şi omiteri. Astfel, lipsesc noţiunile şi frazele în limba greacă, pe care le întâlnim în primul manuscris5. Să nu fi cunoscut oare copistul limba greacă ori poate că le lăsase să le înscrie după ce va termina de copiat întregul manuscris? Aici, credem, ar trebui să ne întoarcem la ipoteza emisă de Galina N. Moiseeva referitor la posibilitatea existenţei unui manuscris complet, intermediar între cele două manuscrise latine. În primul rând, trebuie să arătăm că susţinem întru totul această ipoteză, găsind-o destul de întemeiată. Mai mult decât atât, noi credem, că anume acest manuscris intermediar, care încă nu a fost descoperit, trebuie considerat manuscrisul original autograf definitivat al Descrierii Moldovei.
În strânsă legătură cu cele expuse mai sus, este foarte important să precizăm ce înţelegem noi prin noţiunea de „manuscris original autograf definitivat” al lui D. Cantemir. Bineînţeles, acesta trebuie considerat acel manuscris, care reprezintă varianta optimală la care a ajuns autorul, lucrând asupra tratatului său dedicat Ţării Moldovei. Însă, de regulă, orice autor, până a ajunge la varianta definitivă a unei opere, are şi variante (una sau mai multe) preliminare, cum ar fi, în cazul Descrierii Moldovei, primul manuscris în limba latină, caracterizat mai sus. Totuşi n-am vrea să se creeze impresia că negăm importanţa acestor manuscrise preliminare. Dimpotrivă, le apreciem la justa lor valoare, deoarece ele reflectă etapele mai importante în procesul de elaborare a lucrării date şi dau posibilitatea să urmărim evoluţia viziunilor autorului privind o problemă sau alta. Cu alte cuvinte, acestea ne permit să pătrundem în laboratorul de creaţie al autorului, de aceea o veritabilă ediţie critică ştiinţifică este de neînchipuit fără aceste variante preliminare. Astfel, după cum am încercat să demonstrăm, nici unul dintre cele două manuscrise din Petersburg nu reprezintă manuscrisul original autograf definitivat. Acesta poate fi acel manuscris intermediar, a cărui existenţă a fost admisă şi dedusă pentru prima dată de Galina N. Moiseeva şi de pe care a fost făcut al doilea manuscris, din anul 1727, la care ne vom opri în continuare.
Acest manuscris-copie are 293 pagini de text şi trei pagini care includ sumarul lucrării. Spre deosebire de primul manuscris, acesta din urmă nu este divizat pe părţi şi capitole, ci numai pe capitole. Pe copertă găsim cota de păstrare „Nr. 28, 55” şi următoarea însemnare: „Ex Museo Asiatico Academiae imp[ialis] Scient[iarum] Petropol[is] 1727”. Pentru ca descrierea, în linii mari, a manuscrisului să fie mai mult ori mai puţin deplină, trebuie să facem încă o precizare. Probabil, când scribul încheiase copierea tratatului, îl datase cu anul 1726, apoi fie că acelaşi copist ori o altă persoană, ce a avut la dispoziţie manuscrisul, a tăiat cu cerneală ultima cifră „6”, înlocuind-o cu cifra „7”. Vasile N. Ermuratschi, comentând acest mic, dar nelipsit de interes detaliu, menţionează, că cifra corectată este făcută astfel, încât se poate citi şi ca 1721 şi ca 1727. Dar mai verosimil este anul 1727, deoarece în 1721 D. Cantemir era în viaţă şi, prin urmare, este mai puţin probabil ca unul dintre fiii săi să fi dispus la acea dată de manuscrisele tatălui. Astfel, nu ne rămâne decât să conchidem, că această copie a fost făcută de pe manuscrisul original autograf definitivat al lui D. Cantemir, care după moartea sa trecuse în posesia unuia dintre fiii săi, mai curând a lui Antioh.
Până în prezent nu s-a stabilit cu exactitate cine a făcut copia din 1726-1727. Vasile N. Ermuratschi, intenţionând, probabil, să rezolve această întrebare, a atras atenţia asupra faptului că în prefaţa la ediţiile germane, pe care G. F. Müller o scrisese încă pe la 1764, se subliniază: „Eu cunosc aceasta carte (Descrierea Moldovein.n., A.E.) de aproximativ 40 de ani”6. Deşi nu spune direct, este evident, că Vasile N. Ermuratschi împărtăşeşte opinia că această copie a putut să o facă G. F. Müller. De menţionat, că G. F. Müller a putut, probabil, să cunoască Descrierea Moldovei numai după sosirea sa la Petersburg (5 noiembrie 1725)7. Galina N. Moiseeva însă susţine că manuscrisul al doilea a fost copiat de către alt savant de origine germană, Gotflieb Siegfried Bayer8, care a sosit la Petersburg aproape în acelaşi timp cu G. F. Müller, la 17 februarie 17269. Tânărul profesor G. S. Bayer, de la bun început, a predat la catedra de limbi orientale şi antice a Universităţii Academice din Petersburg. În aceşti ani aici îşi făcea studiile tânărul şi talentatul prinţ Antioh Cantemir10, de care îl legase o prietenie strânsă, G. S. Bayer11 a împrumutat majoritatea manuscriselor lui D. Cantemir, printre care şi pe cel al Descrierii Moldovei. G. S. Bayer nu numai că a citit şi a studiat minuţios lucrările lui D. Cantemir, ba chiar şi a făcut unele copii pentru a le avea permanent la dispoziţie. În afară de aceasta, din manuscrisele lui D. Cantemir, ce se păstrează la secţia din Petersburg a Institutului de Orientalistică, întâlnim destul de frecvent însemnări făcute de G. S. Bayer12, iar o parte din operele lui D. Cantemir au ajuns până azi numai datorită copiilor făcute de acest savant german. G. S. Bayer a depus destule eforturi în vederea publicării acestor lucrări. Astfel, în 1727 el reuşeşte să editeze în periodicul „Comentariile Academiei Imperiale de Ştiinţe din Petersburg” lucrarea lui D. Cantemir „De Muro Caucaseo” („Despre Zidul Caucazian”) în variantă originală. În acelaşi an, G. S. Bayer îşi face o copie a lucrării lui D. Cantemir „Viaţa lui Constantin Cantemir”, care a rămas în manuscris până în 1783, când a fost publicată de Nicolai N. Bantâş-Kamenski, atribuind-o însă savantului german, paralel cu traducerea sa în limba rusă în tipografia Universităţii din Moscova13. După cum au demonstrat cercetările de mai târziu, acelaşi G. S. Bayer a depus eforturi în vederea publicării Istoriei Imperiului Otoman. Drept dovadă, poate servi faptul că în lista hârtiilor rămase Academiei din Petersburg de la G. S. Bayer şi păstrată în Arhiva acesteia sunt incluse şi două caiete de note la Istoria Imperiului Otoman14. Probabil, plecarea pe neaşteptate în 1732 a lui Antioh Cantemir în misiunea sa diplomatică l-a împiedicat pe savantul german să ducă această frumoasă intenţie la bun sfârşit15. Tot de la A. Cantemir G. S. Bayer a împrumutat şi, probabil, şi-a făcut o copie a Descrierii Moldovei. De aceea, după cum afirmă Galina N. Moiseeva, însemnările de pe cele două manuscrise latine ale Descrierii Moldovei îi aparţin lui G. S. Bayer. Toate acestea ne fac să credem că al doilea manuscris este o copie efectuată integral de către acelaşi Bayer. În legătură cu aceasta este interesant faptul că în lista de hârtii a lui G.S. Bayer, menţionată mai sus, sunt înscrise şi două manuscrise ale Descriptio Moldaviae16 cu aceleaşi caracteristici (primul – in folio, al doilea – in quarto) cu a celor două manuscrise din Petersburg caracterizate mai sus. Cu toate acestea, nu putem şti dacă cele două manuscrise ale Descrierii..., care se păstrează astăzi la Petersburg, sunt unele şi aceleaşi, care făceau parte din colecţia lui G.S. Bayer, fiind incluse după moartea sa în lista arătată mai sus.
Cât îl priveşte pe G. F. Müller, el într-adevăr a cunoscut lucrarea lui D. Cantemir Descrierea Moldovei de mai multă vreme, fie că A. Cantemir i-a împrumutat manuscrisul, fie că acelaşi Bayer i-a pus la dispoziţie copia sa, deoarece în Rusia ei au activat un timp împreună17  la Academia din Petersburg până în 1739, când se stinge din viaţă G. S. Bayer. În orice caz, dacă G. F. Müller şi-ar fi făcut o copie a Descrierii…, nu vedem ce l-ar fi împiedicat să mărturisească acest lucru în prefaţa sa din 1764. Manuscrisul de care dispunea el atunci îi fusese dăruit, după cum vom încerca să arătăm în continuare, de medicul von Kruse abia pe la sfârşitul anilor ’50 ai sec. al XVIII-lea.
Pentru a încheia caracteristica celor două manuscrise din Petersburg, trebuie să arătăm că nici unul dintre ele nu reprezintă manuscrisul original autograf definitivat, deşi ambele sunt în limba latină. Dintre aceste două manuscrise cel mai aproape de original este primul, revăzut şi completat de D. Cantemir personal. Vrem să credem, că G. S. Bayer a făcut prin 1726-1727 al doilea manuscris-copie din Petersburg, o copie destul de fidelă de pe manuscrisul original autograf definitivat al lui D. Cantemir. De remarcat faptul că în ambele manuscrise lipseşte harta Moldovei, deoarece, după cum este şi firesc, ea trebuia să fie împreună cu manuscrisul original autograf definitivat al operei. Faptul că nici unul dintre cele două manuscrise latine ale Descrierii... nu reprezentau manuscrisul original autograf definitivat a fost înţeles de către oamenii de ştiinţă de mai multă vreme. Astfel, încă pe la 1877 cunoscutul istoric român Grigore Tocilescu, după ce cunoscuse cele două manuscrise din Petersburg, puse la dispoziţia oamenilor de ştiinţă români încă pe la 1869, afirma printre altele că aflându-se la Moscova era şi în căutarea manuscrisului original al Descrierii..., căci „căci textul publicat de răposatul d. Papui e numai o copie”18.
Astfel, din cele arătate mai sus reiese că nici unul dintre cele două manuscrise latine ale Descrierii... păstrate până astăzi la Sankt Petersburg nu pot fi considerate manuscrisul original autograf definitivat. Cu toate acestea, importanţa manuscriselor caracterizate este nespus de mare, fiindcă în lipsa manuscrisului original autograf definitivat ele joacă rolul hotărâtor în aprecierea parametrilor originalului cantemirian, în răspândirea pe calea tiparului a Descrierii Moldovei. Din 1799 manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei se aflau în posesia Academiei de Ştiinţe din Petersburg, iar din 1818 făceau parte din colecţiile Muzeului Asiatic din acest oraş. Însă fie din cauza nivelului scăzut al cercetărilor în această direcţie, fie că ediţiile efectuate până în anii ’70 ai sec. XIX (este vorba de ediţiile germane din 1769-1770, 1771, de ediţia rusă din 1789 şi cea românească din 1825) au făcut să fie uitate manuscrisele şi, de aceea, în acea perioadă puţini dintre oamenii de ştiinţă cunoşteau cele două manuscrise ale Descrierii Moldovei. Abia în anii ’70 ai sec. XIX istoricii din România au efectuat o ediţie latină şi alta românească, apelând în acest scop la copii după cele două manuscrise latine din Petersburg ale Descrierii…
Aceste ediţii vor fi caracterizate într-un compartiment aparte al lucrării de faţă.
În anii ’50 ai sec. XX oamenii de ştiinţă din Chişinău apelează din nou la ele, reintegrând manuscrisele cantemiriene în circuitul ştiinţific contemporan. Anume în această perioadă au fost puse bazele cercetării Descrierii Moldovei de D. Cantemir în Republica Moldova.
 
 
2. Antioh Cantemir şi „manuscrisul olandez”
 
După stingerea din viaţă a lui D. Cantemir (1723) majoritatea manuscriselor şi cărţilor din biblioteca savantului trec treptat în posesia fiului său Antioh, adolescent pe atunci, care făcea dovada unor rare capacităţi intelectuale, interesându-se tot mai mult de vasta creaţiei a tatălui său.
Prinţul A. Cantemir s-a născut în 1708 la Istambul. D. Cantemir a căutat să dea copiilor săi o educaţie aleasă. Ei sunt şcoliţi de învăţătorul de casă Atanasie Condoidi, un grec bine instruit şi cult, care l-a însoţit pe Dimitrie Cantemir în refugiul său din Rusia. După ce Atanasie Condoidi este inclus de către Petru I în Comisia imperială a Sfântului Sinod (un colegiu special, care se ocupa de treburile bisericeşti în locul Patriarhiei moscovite recent desfiinţate de ţar), institutor al copiilor săi şi, în acelaşi timp, secretar personal al lui D. Cantemir devine Johann Gotthelf Vockerodt între 1715-1718, iar mai târziu aceste funcţii sunt preluate de absolventul Academiei slavo-greco-latine din Moscova Ivan Iliinski, un bun cunoscător al limbilor rusă şi latină. Să nu uităm că, în paralel, de instruirea copiilor săi, şi mai ales a lui Antioh, s-a ocupat Dimitrie Cantemir personal19.
Ivan Iliinski i-a insuflat tânărului A. Cantemir dragoste faţă de ştiinţă, faţă de limba şi literatura rusă, faţă de versificaţie, adică de arta poetică. Ulterior, Antioh Cantemir îşi continuă studiile la Universitatea de pe lângă Academia de Ştiinţă din Petersburg.
Destinul de mai departe al manuscriselor latine şi al manuscrisului original autograf definitivat al Descrierii… este strâns legat de activitatea în vederea publicării şi popularizării operelor lui Dimitrie Cantemir desfăşurată de fiul său Antioh20. Primele încercări de a publica lucrările tatălui său au fost întreprinse de A. Cantemir în Rusia, însă plecarea sa în străinătate l-a împiedicat să-şi ducă misiunea la bun sfârşit21.
În 1732, la numai 24 de ani, A. Cantemir este numit ambasador şi ministru plenipotenţiar al Rusiei în Anglia. La această vârstă juvenilă A. Cantemir îşi câştigase autoritatea de om cu o vastă cultură şi mari capacităţi intelectuale. Plecând în misiunea sa diplomatică la Londra, el a luat cu sine mai multe dintre manuscrisele tatălui său, printre care Istoria Imperiului Otoman, Descrierea Moldovei ş.a. cu scopul de a le edita. A. Cantemir îşi dădea seama că ele vor prezenta un mare interes în ţările vest-europene, unde studiile şi cercetările de orientalistică erau la acea vreme la un stadiu nu prea avansat, iar interesul faţă de Orient, faţă de Imperiul Otoman şi provinciile sale europene, inclusiv Moldova şi Ţara Românească, în special, era foarte mare. Astfel, datorită eforturilor lui A. Cantemir, în 1734 la Londra, iar în 1743 şi la Paris apar primele ediţii ale Istoriei Imperiului Otoman (în limba engleză şi, respectiv, în franceză).
Să încercăm însă să urmărim ce se întâmplă cu manuscrisele Descrierii Moldovei în aceşti ani, pe când prinţul Antioh era ambasador în Marea Britanie. După cum am încercat să arătăm mai sus, până la plecarea lui A. Cantemir în străinătate existau cel puţin trei manuscrise latine ale Descrierii Moldovei: primul manuscris latin, manuscrisul original autograf definitivat, precum şi copia, după cum am admis, făcută de G. S. Bayer. Care din aceste manuscrise au fost luate de A. Cantemir cu sine în străinătate – primele două sau poate cel de-al treilea manuscris, care nu este altceva decât manuscrisul original autograf, adică varianta definitivă a Descrierii Moldovei, la care era anexată harta Moldovei? Spre deosebire de Galina N. Moiseeva, care susţine că A. Cantemir a luat cu el în străinătate manuscrisul făcut de G. S. Bayer, noi considerăm că au fost luate toate cele trei manuscrise. Afirmaţia noastră se bazează pe faptul că după moartea lui A. Cantemir (în 1744 la Paris) cele două manuscrise latine s-au întors pe anumite căi din nou în colecţiile din Rusia, în urma vânzării cărţilor şi manuscriselor din biblioteca personală a lui A. Cantemir de la Paris22. Ulterior în anumite împrejurări biblioteca lui Antioh Cantemir a fost procurată de biblioteca „Nicolai Necrasov” din Moscova. Prin urmare, putem presupune că ambele manuscrise au fost luate de Antioh Cantemir în străinătate.
La început, în timpul aflări sale în Occident, Antioh Cantemir a încercat să editeze Descrierea... în Olanda (vezi mai detaliat cap. V, I). Cu toate eforturile şi străduinţele depuse mult sperata ediţie olandeză nu a fost realizată. Totuşi, în legătură cu pregătirea acestei ediţii a Descrierii…, ţinem să ne oprim asupra unui detaliu, credem noi, destul de interesant din punctul de vedere al cercetării noastre, dar neobservat de istorici. În drum spre Marea Britanie tânărul diplomat se opreşte pe câteva zile în Olanda, pentru a soluţiona unele chestiuni de stat şi de ordin personal. A. Cantemir stabileşte pe parcurs legături cu un grup de tipografi olandezi, care era reprezentat de unoarecare negustor de cărţi Gaillée Chenguillon din Haga, care în scurt timp, probabil, pentru o anumită remunerare, se obliga să editeze Descrierea Moldovei. Anume de acest negustor de cărţi este legat acel detaliu interesant, menţionat mai sus, relevant în ceea ce priveşte soarta de mai departe a Descrierii Moldovei în varianta ei manuscrisă, detaliu care a rămas, deocamdată, în umbră. Astfel, vorbind despre încercarea lui A. Cantemir de a se înţelege cu librarul din Olanda în vederea editării în 1732 a Descrierii…, autorul articolului „Genealogia principilor Cantemir” (probabil Nicolai N. Bantâş – Kamenski), inclus în volumul „Viaţa lui Constantin Cantemir (ediţie bilingvă latină şi rusă, Moscova, 1783), într-o notiţă specială arătă că „această scriere în limba latină (Descrierea Moldovein.n., A.E.) nu a fost atunci tipărită şi a rămas în manuscris în mâinile librarului”23, adică în Olanda. Într-adevăr, pentru a edita lucrarea, A. Cantemir trebuia să le pună tipografilor la dispoziţie originalul autograf definitivat al manuscrisului, împreună cu harta Moldovei, autograful lui D. Cantemir, ori cel puţin o copie. Din anumite cauze, mai curând, din cauza dificultăţilor financiare, editarea era amânată din an în an. Drept urmare, posibil că manuscrisul original autograf să nu fi fost înapoiat lui A. Cantemir, deoarece chiar cu puţin timp înainte de moartea sa el mai spera că lucrarea va fi editată, prin urmare, manuscrisul original autograf definitivat sau copia lui au continuat să rămână în mâinile negustorului în Olanda. Mai târziu s-a constatat că publicarea hărţii Moldovei, efectuată în 1737 în Olanda, s-a făcut nu după originalul cantemirian, ci după copia cartografului francez d’Anville, de aici reiese că cel puţin originalul hărţii nu a fost lăsat în Olanda, ci a fost luat de A. Cantemir cu sine, la început la Londra, apoi la Paris.
Ulterior, după cum se ştie, după moartea lui A. Cantemir manuscrisele tatălui său au fost vândute la mezat. Câteva manuscrise, printre care şi cele ale Descrierii Moldovei, au fost procurate la Paris de contele Friedrich von Thoms24 (cunoscut în Rusia cu numele Thomson), dar că se afla printre ele şi manuscrisul original autograf definitivat al Descrierii Moldovei, împreună cu harta, este greu de spus. Prin urmare, un manuscris (fie o copie făcută pe la 1732, fie manuscrisul original autograf) al Descrierii Moldovei trebuie să fi rămas în Olanda. Treptat, pe parcursul secolelor, urma acestui manuscris „olandez” s-a pierdut. Însă faptul că harta Moldovei se publica pe la 1737 după o copie, dar mai ales reieşind din faptul că, ajuns în 1732 la Londra, prinţul Antioh avea cu sine nu numai manuscrisul Istoriei Imperiului Otoman, dar şi pe unul al Descrierii…, ne face să credem că Antioh a lăsat în Olanda doar o copie a acestei din urmă opere cantemiriene, iar originalele autografe le-a luat cu sine în capitala Marii Britanii. Cercetările efectuate până în prezent în bibliotecile din Olanda nu au scos la iveală vreun manuscris al scrierii ce ne interesează25.
 
 
3. Un „manuscris englez” al Descrierii Moldovei?
 
În acelaşi an 1732 prinţul Antioh a ajuns la Londra, unde, pe lângă vasta activitate diplomatică, a stabilit legături cu mulţi reprezentanţi ai cercurilor intelectuale şi literare din capitala britanică. După câte se vede, chiar din primele luni ale misiunii sale diplomatice la Londra, prinţul Antioh a ajuns la înţelegere cu Nicolas Tindal, care acceptă propunerea tânărului diplomat de a traduce în limba engleză monumentala operă a tatălui său Istoria Imperiului Otoman. Traducătorul englez a trudit cu multă râvnă, deoarece doar peste doi ani, în 1734, Istoria… lui D. Cantemir nu numai că a fost tradusă, dar şi a văzut lumina tiparului. După câte se pare, Antioh Cantemir convenise cu Tindal ca acesta din urmă să traducă în limba engleză şi Descrierea Moldovei, punând, în acest scop, la dispoziţia tălmaciului englez şi un manuscris al Descrierii…, se prea poate chiar manuscrisul original definitivat, împreună cu „Harta Moldovei”. Afirmăm aceasta, deoarece, în scurtă vreme după ce Antioh convenise cu traducătorul englez în privinţa traducerii Istoriei Imperiului Otoman, mai exact la 13 august 1733, periodicul ştiinţific „Neue Zeitungen von gelehrten sachen” din Germania, informându-şi cititorul că se pregăteşte o ediţie a „Istoriei Imperiului Otoman” la Londra, mai arăta că „Tindal avea de gând să adauge la traducerea englezească a Istoriei Imperiului Otoman şi o traducere a Descrierii Moldovei (numită de sursa informativă Istoria Moldovein.n., A.E.), după manuscrisul latin”26. Cu peste o sută de ani în urmă, Ovid Densusianu, comentând aceste informaţii, îşi punea fireasca întrebare: „Făcutu-s-a această traducere, tipăritu-s-a vreo parte din ea? Aceasta n-o ştim”27. Din păcate, până în prezent, ştiinţa istorică nu a dat răspuns la această întrebare. Se ştie cu certitudine, doar, că Tindal a dus până la capăt traducerea Istoriei Imperiului Otoman, pe care a publicat-o în 1734. Atât traducerea, cât şi editarea s-au făcut cu cheltuiala lui Antioh Cantemir şi a unor abonaţi. Însă faptul că din torentul de informaţii al vremii se cunoştea că Tindal intenţionează să traducă şi Descrierea… ne poate duce la gândul că Antioh pusese la dispoziţia lui Tindal fie originalul împreună cu harta, fie o copie a Descrierii… Nu excludem faptul că la comanda lui Antioh să fi fost întocmită, în acest scop, o copie specială pentru Tindal. Se prea poate că Tindal nu a purces la traducerea celei de-a doua opere cantemiriene, deoarece după apariţia Istoriei Imperiului Otoman prinţul Antioh, suportând mari cheltuieli, nu a fost în stare să continue colaborarea cu Tindal. Din corespondenţa lui Antioh Cantemir cu sora sa Maria Cantemir şi cu cercurile imperiale din Petersburg din această perioadă, aflăm că el ducea o lipsă acută de mijloace băneşti. Deoarece demersurile sale în această privinţă au rămas aproape fără răspuns, putem presupune că doar lipsurile materiale nu i-au permis prinţului nostru să efectueze traducerea şi editarea Descrierii Moldovei la Londra. Bineînţeles, în caz dacă arhivele engleze păstrează careva mostre documentare privind activitatea lui Tindal din această perioadă, în special cea legată de colaborarea sa cu Antioh Cantemir, cercetările viitoare ar putea scoate în vileag informaţii necunoscute în problema abordată în acest compartiment.
 
 
4. Manuscrisele academicianului Gerhard Friedrich Müller28

Am arătat deja că după moartea lui Antioh Cantemir o serie de cărţi şi manuscrise din biblioteca personală, inclusiv şi manuscrise ale tatălui său, au fost procurate de contele Friedrich von Thoms,care se afla în acea vreme în capitala Franţei (lucru, se pare, nu întâmplător)29. Ulterior, după moartea contelui, soţia sa, contesa Thoms, a dăruit manuscrisele unchiului ei Abraham Kaau-Boerhaave, profesor la Academia de Ştiinţe din Petersburg. Astfel, manuscrisele lui D. Cantemir, printre care, probabil, manuscrisul original autograf al Descrierii Moldovei, din nou au ajuns în Rusia, la Petersburg. După moartea profesorul A. Kaau-Boerhaave (în 1758) manuscrisele lui D. Cantemir au trecut în posesia medicului imperial (de curte) Karl-Friedrich von Kruse, doctor în medicină, membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg, căsătorit cu fiica lui A. Kaau-Boerhaave. La rândul său, von Kruse, bun amic cu academicianul G. F. Müller, i-a dăruit acestuia unul sau două manuscrise ale Descrierii Moldovei. Acest eveniment însă a avut loc nu mai târziu de 1764, când G. F. Müller scrisese de acum o prefaţă a sa la o eventuală ediţie a Descrierii Moldovei. După cum se ştie, nici G. F. Müller nu a izbutit să editeze Descrierea… El se adresează în acest scop unor oameni de ştiinţă din ţara sa de origine, cu care el întreţinea legături, propunându-le să editeze Descrierea Moldovei. Oferta a fost acceptată de geograful german Anton F. Büsching (cunoscut în Rusia Bişing), care tocmai pregătea editarea unui periodic ştiinţific cu profil istoric şi geografic. Reieşind din cele arătate până acum, admitem că în mâinile lui G. F. Müller s-au pomenit o copie sau două ale Descrierii Moldovei, îndată ce A. F. Büsching a căzut de acord să editeze Descrierea Moldovei, corespondentul său din Rusia îi expediază la Berlin un manuscris, care a şi fost pus la baza ediţiilor germane din anii 1769-1770, 1771. În aceste împrejurări apare din nou întrebarea – care dintre manuscrise a fost expediat lui A. F. Büsching de către G. F. Müller? După cum par să demonstreze cercetările noastre, savantul rus de origine germană i-a trimis, de fapt, lui A. F. Büsching doar o copie latină a Descrierii Moldovei. Acest manuscris, după efectuarea ediţiei, a rămas un timp în Germania, ca apoi să nimerească, la o dată necunoscută, într-o colecţie din Rusia. La data când G. F. Müller primise în dar de la von Kruse manuscrisul Descrierii Moldovei, harta Moldovei, suplimentul ei, lipsea şi, prin urmare, se poate admite că cel dintâi a intrat în posesia unei copii. În mediul lui G. F. Müller, probabil, s-a făcut o altă copie, care a fost expediată în Germania fără hartă. Prin urmare, nu este exclus faptul că academicianul rus a rămas în posesia manuscrisului dăruit de von Kruse. În această ordine, este interesant de menţionat că în 1783 G. F. Müller îi comunică despre un manuscris al Descrierii Moldovei, aflat în posesia sa, împărătesei Ecaterina II30. Acest fapt e o dovadă că savantul, în afară de manuscrisul expediat în Germania, mai avea un manuscris al Descrierii Moldovei31, dar care până în prezent nu a fost identificat. Deocamdată, nu au fost precizate motivele, care l-au determinat pe savant să-i comunice împărătesei despre manuscrisul său, mai ales că în acea perioadă în Rusia era de acum destul de cunoscută ediţia germană din 1771 a Descrierii Moldovei.

Din cele arătate putem conchide că G. F. Müller a avut, prin anii ’50-’60 ai sec. XVIII, în posesia sa cel puţin două manuscrise ale Descrierii Moldovei şi că ambele, reieşind din mostrele documentare prezentate aici, nu puteau fi decât nişte copii.
 
(Va urma.)
 
Note
1 Института востоковедения Академии наук СССР, Ленинградское отделении. Сектор восточных рукописей. Ф. 211. 26. Ед. хр. 7, 8.
2 Г. Н. Моисеева, Дмитрий Кантемир. Описание Молдавии, Кишинев, 1973 // Вопросы истории, 1975. № 8, с. 168-169.
3 Ibidem.
4 Г. Н. Моисеева, Ibidem,p. 168-170.
5 В. Н. Емуратский, Дмитрий Кантемир и его «Описание Молдавии» // Дмитрий Кантемир. Описание Молдавии, Кишинев, 1973, c. XXIV-XXV.
6 Magazin fur die neue Historie und geographie. teil. 1769, III, p. 539-541.
7 П.П. Пекарский, История императорской Академии наук в Петербурге, Санкт Петербург, 1870, Том. 1, с. 310.
8 Gottlieb Siegfried Bayer (1694-1738), membru titular al Academiei imperiale Ruse. (Г. Н. Моисеевa, Судьба рукописного наследия Дмитрия Кантемира // Наследие Дмитрия Кантемира и современность, Кишинев, 1976, с. 128-130).
9 П.П. Пекарский, Ibidem,с. 188.
10 Е. С. Кулябко, М. В. Ломоносов и учебная деятельность Петербургской Академии наук, Москва-Ленинград, с. 33.
11 Despre legăturile lui G.S. Bayer cu Antioh Cantemir vezi: П.П. Пекарский, История императорской Академии наук в Петербурге, Санкт Петербург, 1870, Том. 1, с.193-220.
12 Г. Н. Моисеева, Судьба рукописного наследия Дмитрия Кантемирa // Наследие Дмитрия Кантемира и современность, Кишинев, 1976, с. 128-129.
13 История о жизни и делах молдавского господаря князя Константина Кантемира, сочиненная Санкт Петербургской Академии наук покойным профессором Бейером с российским переводом и с приложением родословия князей Кантемиров, Москва, 1783.
14 Andrei Pippidi, Introducere, în Dimitrie Cantemir. Opere complete, vol. VI, tom. I, Bucureşti, 1996, p. 39.
15 Г. Н. Моисеева, Ibidem, с. 127-143.
16 Andrei Pippidi, Ibidem, p. 39
17 П.П. Пекарский, Ibidem, с. 318.
18 Vezi scrisorile din 26 şi 27 decembrie 1877 ale lui Grigore Tocilescu către Alexandru Odobescu expediate din Moscova, Ecaterina Ţarălungă, Grigore Tocilescu, Alte revelaţii documentare, în Manuscriptum, 1988, An. XIX, nr. 2 (71), p. 161, 164.
19 Vasile Harea, Influenţa lui Dimitrie Cantemir asupra lui Antioh Cantemir, în Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh, Iaşi, 1999, p. 81-144.
20 Vezi: В.В. Веселитский, Антиох Кантемир и развитие русского литературного языка, М., 1974; Г. Е. Бобынэ, Философские воззрения Антиоха Кантемира, Кишинев, 1981.
21 Г. Н. Моисеева, Ibidem, с. 127-143.
22 Vezi: Б. А. Градова, Рукописи А. Д. Кантемира // Историки по истории отечественной культуры в собраниях и архивах отдела рукописей и редких книг, Ленинград, 1983, с. 17-33.
23 История о жизни и делах молдавского господаря князя Константина Кантемира, Ibidem, с. 337.
24 Friedrich von Thoms (1696-1746), diplomat german la curtea Angliei, cunoscut cu Antioh Cantemir, prenumerar la ediţia engleză, posesorul unei bogate biblioteci de manuscrise şi cărţi rare, stabilit ulterior în oraşul Leiden (G. Mihăilă, O izbândă ştiinţifică şi editorială: Dimitrie Cantemir, Creşterile şi Descreşterile Imperiului Otoman, în G. Mihăilă, Între Orient şi Occident. Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea – al XVIII-lea, Bucureşti, 1999, p. 349).
25 G. Cioranesco, La carte de la Moldaviae par D. Cantemir. Sa genese et son destin, în Revue de etudes roumaines. XIII-XIV, Paris, 1974. p. 107-119.
26 „Diesem Werke soll eine Uebersetzung der Historie der Moldau, welche eben dieser lateinisch beschrieben, beigefüget werden.” (Ovidiu Densuşianu, Notiţe asupra lui Dimitrie Cantemir, în Revista critică-literară, Iaşi, An. II, 1894, nr. 2, p. 63).
27 Ibidem.
28 Gerhard Friedrich Müller (1705-1783), istoric şi arheograf de origine germană stabilit în Rusia în 1725. Din 1731 membru al Academiei de Ştiinţe din Petersburg. A editat Istoria Siberiei în două volume, a adunat documente şi manuscrise vechi astăzi păstrate în Arhiva Centrală de Stat de Acte Vechi din Moscova. A cunoscut multe dintre operele lui Dimitrie Cantemir. Despre activitatea sa istoriografică în Rusia vezi: Очерки истории исторической науки в СССР, том 1, Москва, 1955.
29 Vezi: М. В. Разумовская, «История Отоманской Империи» Дмитрия Кантемира и роман аббата Прево, в журналe Русская литература, Москва, 1974, № 2, с. 142-150.
30 Vezi: Г. Н. Моисеева, Дмитрий Кантемир. Описание Молдавии, Кишинев, 1973, в журналe Вопросы истории. 1975, № 8, с. 168-169.
31 După cât se pare, anume acest manuscris l-a primit G. F. Müller în dar de la von Kruse, iar de pe acesta, pe la sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60, a făcut o copie, pe care a trimis-o lui A. Büsching la Berlin.
 
 
* Continuare din nr. 1, 2-3 şi 6-10, 2003.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog