Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Cum arăta Chişinăul în urmă cu 180-160 de ani...

Pavel BALMUŞ

Alte articole de
Pavel BALMUŞ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Hotărît lucru, textele-mărturii publicate în paginile următoare, datînd din perioada 1823-1839 şi aparţinînd unor oaspeţi şi trăitori (provizoriu) în capitala de cîndva a Basarabiei, ar putea constitui prin sine nişte componente ale unei eventuale antologii, ale unui supliment „literar-documentaristic” la recenta enciclopedie CHIŞINĂU (tipărită, în 1997, la Editura Museum). Tocmai de aceea am propune să începem prin a cita cîteva fragmente revelatoare din această „biografie” a Chişinăului, zăbovind, mai pe îndelete, şi asupra unor articole-„schiţe”, note de călătorie, evocări sau lucrări beletristic-memorialistice.
„...Prima menţiune documentară a Chişinăului ca localitate (sat sau loc, aşezare populată)... datează din 17 iulie 1436...”, – citim, chiar la începutul enciclopediei, în articolul „CHIŞINĂU (scurtă sinteză istorică)”, semnat de Andrei şi Valentina Eşanu (p.16), pentru a preciza, bunăoară, că la 1836, să zicem, ar fi urmat să se consemneze 400 de ani de la această atestare. Întrucît, însă, „jubileul” ţinea de istoria... Principatului Moldovei, autorităţile ţariste ruseşti, de ocupaţie au preferat să nu recunoască acest jubileu...
„...În urma tragicului eveniment din 1812, cînd partea de răsărit a Ţării Moldovei dintre Prut şi Nistru a fost anexată la imperiul rus, în faţa noii stăpîniri apare problema alegerii unui centru al noii provincii [„oblastiei”]... Aici îşi stabilesc sediul diferite organe de administrare regională [„de oblastie”], noua Mitropolie a Basarabiei ş.a. În scurtă vreme, la Chişinău au loc multe schimbări: întemeierea, pe lîngă Mitropolie, a unui seminar duhovnicesc (1813), a unei tipografii (1814)...
Oficial, Chişinăul a fost proclamat centru administrativ al regiunii Basarabia şi al ţinutului Orhei în 1818. Tot atunci, oraşul, iar puţin mai tîrziu şi satele învecinate Buiucani, Vovinţeni, Hrusca ş.a. au trecut din stăpînirea mănăstirilor în cea a vistieriei imperiului ţarist. În 1834, guvernul ţarist a aprobat planul general de dezvoltare a oraşului. Treptat, Chişinăul se extinde teritorial spre actualul bulevard Ştefan cel Mare şi Sfînt şi spre strada Al. Mateevici. Apar străzi noi, în linie dreaptă, după standardele de atunci ale oraşelor europene. Începe să se profileze actualul bd. Ştefan cel Mare şi Sfînt, numit pe atunci „uliţa Moskovskaia”. În anii 1830-’36, este înălţată Catedrala, cu clopotniţă, în preajmă, în jurul Catedralei, este pusă baza unei grădini publice. În 1832, din iniţiativa unor entuziaşti, este deschisă prima bibliotecă publică...”
Iar din articolul Chişinău, centrul istoric şi contemporan (de Anatol Eremia) reţinem: „...După 1818, apar primele case şi primele străzi, orînduite după un anumit plan. Sînt rezervate şi locuri speciale pentru piaţa locală, un cartier Armenesc, Parcul Catedralei, Grădina Publică... În anul 1836, se termină construcţia noii Catedrale a oraşului. În Grădina Publică, parcul fiind plantat începînd din anul 1818, se deschid primele localuri de distracţie: Cazinoul şi Hanul Verde (1818-1819). Pe străzile Zolotaia (mai tîrziu – Haralambie, azi – Alexandru cel Bun), Kauşanskaia (apoi – Nikolaievskaia, azi – Columna), Seminarskaia (azi – Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni) îşi zidesc primele case marii moşieri: Bartholomeu (Varfolomei), Haralambie, Minkov (Mincu).
Din anul 1834, construcţia oraşului se realizează după un plan special, aprobat oficial. Oraşul nou urcă treptat pe panta Dealului Galben, pînă la str. Livezilor (azi – Al. Mateevici)...”.
Şi mai concrete, mai amănunţite ne par, în acest sens, descrierile din articolul „Grădina Publică Ştefan cel Mare şi Sfînt” (de Petru Starostenco): „...Se consideră că ar fi fost plantat [acest parc] în 1818, pe timpul guvernatorului general al Basarabiei Bahmetiev. De fapt, parcul a fost plantat în anii 1816-’17, cînd a şi fost fixat pe harta oraşului. Planul a fost întocmit de Ozmidov, arhitectul şi inginerul cadastral al Basarabiei... Forma definitivă Grădina Publică şi-o capătă în 1835...”.
Astfel, am evidenţiat (poate că prea desfăşurat) doar cîteva momente şi aspecte ţinînd de perioada anilor 1820-1840 din trecutul Chişinăului, cu scopul de a demonstra în ce măsură sînt acestea „susţinute” şi „ilustrate” în fragmente istoric-documentare şi literare reproduse mai jos (în traducere) şi care poartă semnătura unor literaţi sau scriitori de expresie rusă: Ph. Ph. Wiegel (1786-1856), Al. Th. Weltmann (1800-1870) şi N. I. Nadejdin (1804-1856).
Ceea ce-i uneşte pe toţi aceşti trei autori ruşi din secolul al XIX-lea este, desigur, faptul că l-au cunoscut şi au scris despre A. S. Puşkin (1799-1837) (îndeosebi primii dintre ei, în anii: 1820-1824, cît a durat „exilul” acestuia de la Chişinău şi Odesa), şi nu doar faptul că s-au aflat ori au trecut prin capitala Basarabiei din deceniile doi şi trei ale veacului. Iar printre dînşii (între sau alături de Wiegel şi Weltmann, să zicem), în calitate de „vechi trăitor” şi „locuitor” la Chişinău, în momentul sosirii încoace a lui A. S. Puşkin, a celorlalţi contemporani şi viitori autori de amintiri despre „recalcitrantul” poet rus, trebuie plasat, neapărat, şi „renumitul” I. P. Liprandi (1790-1880). Altfel, ne va fi greu să înţelegem atmosfera, hăţişul de relaţii şi împrejurări „chişinăuiene” de la acea vreme, în care au trebuit să se afle toţi aceştia, şi, în primul rînd, viitorul autor al Ţiganilor, al romanului în versuri Evgheni Oneghin.
„...În 1823, Wiegel scrie faimoasele lui Observaţii asupra stării actuale a Basarabiei, care au devenit o sursă importantă pentru informarea lui M. Voronţov [conform asigurărilor lui Wiegel însuşi, din ulterioarele lui Amintiri?].
În 1825-1826 este viceguvernator al Basarabiei, sperînd zadarnic să ajungă [a fi numit?] guvernator...”
Şi cam atît. De ce, însă, sînt calificate drept „faimoase” aceste Observaţii (pe care noi le numim, neutru: Note...)? În ce măsură este implicat „publicul” chişinăuian, boierimea basarabeană a vremii, „analizată” şi „caracterizată”, prea puţin favorabil (nu fără „participarea” şi „ajutorul” pomenitului I. P. Liprandi), în acest adevărat pamflet, sustras (şi tradus în româneşte), chiar atunci, de către viitorului fabulist Al. Donici? Care ar putea fi „contribuţia” (să-i zicem: indirectă) a lui A. S. Puşkin la formularea unor „analize” critice vizînd societatea chişinăuiană?
Ultima întrebare am formulat-o, amintindu-ne de faptul că Ph. Ph. Wiegel „descindea” la Chişinău în primăvara-vara anului 1823, pe cînd aici se mai afla „celebrul” şi „neastîmpăratul” poet rus, iar în toamna aceluiaşi an, în octombrie-noiembrie (pe cînd se întocmeau Notele... viitorului viceguvernator al Basarabiei), din Odesa deja, A. S. Puşkin expedia o „Epistolă către Ph. Ph. Wiegel”, în care „strecura” şi poezia Prokleatyj gorod Kişiniov...
Sub semnul improvizaţiei, al expunerii „cuminţi” de banalităţi pare să fi fost scris (anonim?) şi articolul consacrat lui Weltmann Al. (la p. 535 din cartea CHIŞINĂU), numele acestuia fiind transcris cu „V” (ca în „moldoveneşte”, adică cu grafie rusească, deşi „porecla” Weltmann în germană semnifică: „om de lume”, „monden”, un fel de... „peregrin”, „pelerin”). Pe de altă parte, este adevărat că acesta „...După absolvirea şcolii militare de la Moscova, lucrează în cadrul Comisiei Topografice Militare din Basarabia (1818-1828), participă la războiul ruso-turc din 1828-1829. La Chişinău întreţine relaţii de prietenie cu A. Puşkin, V. Raevski şi I. Liprandi... Poeziile sale satirice: Iertat să-mi fie al lirei discordantul glas... şi Joc circulă în manuscris, aducîndu-i titlul de poet chişinăuian. V. [adică: W.] a cutreierat toată Moldova, ajungînd să cunoască „pe de rost această regiune” (Amintiri basarabene, poate: Amintiri despre Basarabia?), a întreprins cercetări istorice şi arheologice (Schiţe privind istoria veche a Basarabiei, 1828), a învăţat limba română... Romanele şi povestirile sale: Pelerinul (1831-1832), Stîncile de la Costeşti (1839), Ursul (1841), Fericire-Nefericire (1863) ş.a. au la bază subiecte basarabene...”.
Am întrerupt aici citatul din enciclopedia Chişinău (în fond, nişte constatări şi aprecieri istorico-literare juste), pentru a preciza, a atrage atenţia şi asupra verosimilităţii descrierii, de către Al. Th. Weltmann, a realităţilor chişinăuiene (descrieri reproduse, fragmentar şi în traducere, mai jos), dar şi pentru a ne permite să nu împărtăşim întru totul (aşa cum procedează şi autorul anonim al articolului de faţă, dar şi mulţi istorici literari-„papagali”) atribuirea nuvelei Tunsu (Tundza), precum s-a grăbit s-o facă, pe vremuri, E. M. Dvoicenko-Markova, aceluiaşi autor al Peregrinului, al nuvelei Stîncile de la Costeşti (ambele fiind publicate, pur şi simplu, întîmplător, în acelaşi Almanah de Odesa pentru anul 1840, dar în 1839).
Ni s-a părut nimerit a încerca să facem o trecere, tocmai la această „răspîntie” istorico-literară, de la „poetul chişinăuian” Al. Th. Weltmann la cel care se numea N. I. Nadejdin (fost profesor la Universitatea din Moscova, redactor al revistelor Telescop şi Molva, pînă la interzicerea celei dintîi, în 1836, prin exilarea lui N. I. N. undeva într-un „uiezd”, departe de Moscova, după „ispăşirea pedepsei” ajungînd la Odesa), şi care îşi va continua activitatea social-culturală şi literară, „în apropiere de Basarabia”. Acestuia îi va aparţine şi meritul de a aduna materiale pentru două Almanahuri de Odesa (pentru anul 1839 şi 1840), în cel de-al doilea incluzînd şi o desfăşurată Cronică literară a Odesei (nesemnată), şi nuvela amintită a lui Al. Th. Weltmann, două poezii ale literatului „basarabean-odesit” N. Gherbanovski (inclusiv „Sonetul” consacrat memoriei lui A. S. Puşkin), o foarte desfăşurată Plimbare prin Basarabia (Progulka po Bessarabii) de N. I. Nadejdin, dar şi nuvela Tunsu (Tundza), cu subtitlul: „valahskaia bylj”, semnată cu pseudonimul „Radul Kuralesko”, chipurile, de la „Cişma-Văruită, (la) 14 iulie 1839”. Este evident că numai alcătuitorul Almanahului... putea să cunoască cine se „ascundea” sub acest „misterios” nume (presupunem că avem de a face, aici, cu un dublu, cel puţin, pseudonim, alcătuit, nu-i exclus, din... pseudonimul, de la acea vreme, Kazak URALE(J)SKII (O), precum semna scriitorul şi lexicograful-medic rus Vl. I. Dali (aflat deja la Orenburgul din Ural), după ce semnase, mai înainte: „Kazak Luganski”, şi din „traducerea” numelui franţuzesc al lui M. L. Farton de Verrayon (respectiv: Cişmeaua-Văruită?...).
Drept dovadă a faptului că altcineva trebuia să fie „Radul Kuralesko” (şi Cişmeaua-Văruită?), şi nu Al. Th. Weltmann (precum s-a admis prea lesne), ar putea să fie invocată şi replica dată de N. I. Nadejdin, numită „Scrisoare către editorii gazetei Severnaia Pcela” (în numerele 112-113, din luna mai 1840), replică-„scrisoare” datată: „or. Odesa, 22 aprilie 1840”, drept răspuns la nişte „observaţii” critice (dintr-un număr precedent al amintitului ziar) aparţinînd unui „domn Moskalesko” (alias: Al. Weltmann, „Svetov”, „ofiţer de imparate”, „moskalul” din nuvela Stîncile de la Costeşti, 1839). „Stimaţi domni! – îşi începe N.I.N. „scrisoarea” – Cu deosebită plăcere am citit în gazeta dumneavoastră observaţiile asupra articolului meu, inclus în Almanahul de Odesa...”
În continuare, autorul Plimbării prin Basarabia răspunzîndu-i „dlui Moskalesko”, pe marginea tuturor „observaţiilor”, metodic, „pe puncte”, noi nu vom reţine decît unele precizări şi concretizări din „[punctul] 5 referitor la Chişinău, [unde] dl. Moskalesko face nişte observaţii la obiect, [observaţii] cu care eu cad uşor de acord, dar numai parţial... Prima observaţie se referă la vechimea existenţei Chişinăului... Şi astfel, în urma observaţiei dlui Moskalesko, mă consider dator să completez doar exprimarea mea despre Chişinău, spunînd că acesta era un sătuc prăpădit, cunoscut încă la începutul secolului trecut [= al XVIII-lea?]...”
Revenind, însă, la cele scrise de către N. I. Nadejdin despre Chişinăul anului 1839 (în cadrul Plimbării prin Basarabia), vom releva importanţa şi obiectivitatea descrierilor lui, autorul fiind printre primii călători ruşi care au observat şi apreciat „stihia românească” a portului şi limbii vorbite de chişinăuieni etc.
 
 
 
Philipp WIEGEL
 
...Atunci cînd Basarabia a fost alipită la Rusia, nu exista (pe teritoriul ei) nici un oraş mare, în care s-ar fi putut institui în mod decent o cîrmuire. Poziţia centrală pe care o are Chişinăul şi reşedinţa în el a mitropolitului Gavriil, care îşi construise, tot aici, o casă arhierească destul de mare şi îşi amenajase şi o grădină spaţioasă, au făcut, de-a lungul vremii, să se dea prioritate acestui sat în raport cu alte mici oraşe. Începînd de atunci, aici s-au aflat în permanenţă ambii rezidenţi, încoace au venit o mulţime de funcţionari, meseriaşi de tot felul; tîrgoveţii străini şi-au deschis dughene, încărcate pînă la refuz cu obiecte de lux; taxele existente pe atunci şi vecinătatea cu Turcia şi Austria au dus la sporirea comerţului; construcţiile s-au extins în toate direcţiile, iar numărul locuitorilor de ambele sexe a crescut de la trei mii la 26 de mii. Ba şi mai mult: ţarul... a acordat 10 la sută din veniturile regionale pentru construirea unor clădiri de menire publică şi a unor instituţii de folos obştesc. Totul părea să contribuie în mod favorabil la întemeierea Chişinăului. Şi cum să nu-ţi fie necaz şi să nu te mire, cînd vezi dezordinea în care se amenajează acesta, urîţenia caselor lui? Ce anume l-o fi împiedicat să devină un oraş bine orînduit, bogat şi frumos?
Alegerea Chişinăului (drept centru al Basarabiei) nu-i plăcuse generalului Bahmetiev; el îi prefera acestuia Benderul şi spera mereu să transfere într-acolo instituţiile regionale de stat. Generalul Inzov se ocupa cu precădere de cultivarea grădinuţei amenajate de el; cei mai avuţi locuitori se gîndeau, mai devreme sau mai tîrziu, să se mute cu traiul la Iaşi şi-şi înălţau doar nişte locuinţe provizorii; şi, pînă la urmă, din amintita sumă de 10% nu s-a utilizat nici cîtuşi de puţin, mai bine zis, aceasta nici n-a existat vreodată. În plus, oraşul acesta a intrat de curînd în subordinea statului; pînă acum el aparţinea mănăstirii Galata, care depindea de Sfîntul Mormînt; epitropii sau ctitorii mireni ai mănăstirii, în numele acesteia, au oferit-o, în anul 1818, drept cadou ţarului, în timpul vizitei lui în Basarabia. Dar fiindcă, ceva mai înainte, ea fusese dată în arendă pentru douăzeci de ani, iar termenul acesta a expirat doar în anul curent, 1823, oraşul n-a avut pînă acum aproape nici un fel de venituri.
Şi astfel, Chişinăul, fără a-i lua în consideraţie întinderea, în ceea ce priveşte orînduirea şi curăţenia lui, abia dacă ar putea fi comparat cu ultimul dintre oraşele noastre ţinutale. La început, el s-a construit într-o vîlcea, chiar pe malul zăgăzuit pe alocuri al pîrîului Bîc, pe care unii catadicsesc a-l numi rîu. Această parte străveche a oraşului mai există şi acum. Cum intri încoace, au de suferit în aceeaşi măsură şi văzul, şi mirosul; această parte-i împînzită toată de hudiţe cu multe cotituri, pline de evrei şi magherniţe umile, lipite strîns una de alta. Zoile şi dejecţiile se scurg încoace de peste tot, iar de aici se duc în Bîc, şi cînd încep căldurile de vară, strică atît de mult aerul, încît provoacă boli epidemice. Pe o ridicătură ceva mai înaltă, începe oraşul nou, şi astfel acesta înaintează tot mai sus, pe pantă. Străzile şi spaţiile dintre case devin tot mai largi, dar neregularitatea liniilor şi insalubritatea sînt pretutindeni aceleaşi. Toate astea se încheie, la înălţimea unui deal, printr-o cîmpie largă, unde cu timpul urmează a se înălţa un Sobor şi cîteva clădiri de stat. De aici se vede oraşul şi împrejurimile lui; unde şi unde se ridică (în număr nu mai mare de cinci sau şase) case de piatră cu etaj, care, prin gustul lor barbar, demonstrează ignoranţa arhitectului ce le-a construit; pe alocuri, se văd biserici, construite nu de mult, lungi, înguste, cu acoperişuri ascuţite şi care seamănă cu nişte lăzi din piatră.
Fie că din cauza indolenţei şefilor sau din cea a lipsei de mijloace, poliţia (de aici) se află pînă în prezent într-o situaţie jalnică. De obicei, aceste funcţii sînt deţinute de nişte evrei, care, desigur, sînt foarte capabili întru a afla unde se ascund hoţii sau lucrurile furate – cine dacă nu vulpea să ştie toate vicleşugurile vulpeşti; însă, după cît se pare, ar fi fost mai nimerit ca ei să fie folosiţi drept spioni, deoarece funcţia aceasta ei o aplică numai în cazurile cînd îi jefuiesc sau îi strîmtorează pe unii locuitori.
Mizeria, despre care am vorbit mai sus, depăşeşte orice imaginaţie; din spitale, măcelării, spălătorii, closete – totul se scurge în stradă; orice gunoi, terfe, mortăciuni de animale zac înşirate la pămînt şi nimeni nu le strînge niciodată; felinare nu există, nu sînt gherete, nu sînt bariere; nu numai că nu există caldarîm, dar movilele şi gropile nu se nivelează şi aproape nicăieri pe de lături nu sînt săpate şanţuri pentru scurgerea apei. Dar cea mai mare incomoditate pentru pietoni în Chişinău este numărul extrem de mare de cîini, care aleargă cu miile, zi şi noapte, asurzesc oraşul cu urletele lor şi-i atacă pe toţi trecătorii. De altfel, moldovenilor înstăriţi le este lene şi ruşine să meargă pe jos, iar cînd cineva este muşcat, dacă e din rîndurile poporului, lucrul acesta nu se socoate o mare nenorocire. Şi dacă de mult nu a fost pe aici o ciumă, dacă în toată vara nu mor sute de oameni de hidrofobie (dizenterie) şi dacă în mijlocul zilei nu au loc încăierări în hudiţele murdare ale Chişinăului, toate astea ar trebui atribuite unui miracol doar...
 
(Fragment din lucrarea-memoriu a lui Ph. Ph. Wiegel,
Note asupra stării actuale a Basarabiei din 1823; traducere din ruseşte – Clara Balmuş.)
 
 
 
Aleksandr WELTMANN
 
A. (Partea întîi, Ziua IV, paragraful [?] XXXIV)
...Spre Chişinău!..
 
...Am făcut astfel la 40 de verste; încă pe atîta şi sîntem în oraşul Chişinău...
Să poposim pe creasta acestui deal. Oraşul e pe o pantă; iată şi un „Bîc”; n-avem ce să zăbovim prea mult, să trecem peste el. Dar să nu creadă cineva că e vorba de un bou ce s-a tolănit drept în drum şi nu vrea să se urnească din loc – e cu totul altceva. Geografia este ştiinţa [în] care [se] scrie, printre altele, că în Basarabia există un rîu Bîc, pe care e aşezat oraşul Chişinău.
Despre Chişinău, cînd am trecut prin el întîia dată [la 1820], s-ar fi putut spune multe; dară, trecînd prin oraş, poate pentru ultima dată, n-aş spune nici un cuvînt, dacă timpul dus aşa de repede n-ar lua locul prezentului...
(Ziua VI şi VII, paragrafele [?] XLII şi XLIII)
...şi am intrat în Chişinău.
Şi iată aşa, ba una, ba alta, pas cu pas, am ajuns de ne tîrîm noaptea pe uliţele murdare ale Chişinăului. Dacă nu cunoşti pe nimeni în oraş, cel mai bun lucru e să porunceşti să fii dus la un han. – Du-mă la un han! – am strigat eu. – Nu ştiu! – mi-a răspuns surugiul. – La tractir!La care fartir?Ei, măcar Lacare.Nu ştiu! – îmi răspunse surugiul...
(Paragraful [?] XLV, a doua zi, după ce înnoptează la un han evreiesc)
...dar mă aflu de acum îmbrăcat şi mă grăbesc să văd Chişinăul...
(Paragrafele [?] XLVI-L)
Primul pas făcut în stradă, într-un oraş necunoscut, este un minut de grea încercare, în care omul se uită în toate părţile şi, de obicei, după o scurtă ori o lungă privire, o ia, fără să vrea, în acea parte în care se trage mai mult popor...
...Făcîndu-mi vizita reglementară şi prezentîndu-mă, conform tuturor formelor, am luat-o spre Mitropolie. Liturghia era oficiată de însuşi Mitropolitul; venerabila lui vîrstă impunea măreţie riturilor bisericeşti...
La Mitropolie era multă lume; lîngă strana din stînga stăteau femeile. Privindu-le, le-am găsit frumuşele! Dar tot atunci, coborîndu-mi ochii, mi-am zis: aici te afli nu într-un templu al vechilor idoli, nu eşti un păgîn plin de păcate, care ar fi privit cu jind cum îşi face rugăciunea o tînără păcătoasă.
...După ce am ieşit din biserică, aveam dreptul legitim să privesc la pioşii credincioşi şi la credincioase, însă a povesti despre ei, fără a le zice pe nume, ar fi să întocmesc un tratat teoretic despre frumuseţe şi urîţenie. Voi spune doar în general, că cucoanele şi cuconiţele moldovence, la exterior, seamănă foarte mult cu doamnele şi domnişoarele rusoaice, cu madamele şi mademoisellele franţuzoaice, cu doñele spaniole, cu lady şi cu miss englezoaice, cu frau şi freulein nemţoaice şi aşa mai departe. Au ochii negri, iuţi şi ageri; privirea întreabă pe fiecare: „îţi plac? a? ce? îţi plac? aha! eşti pierdut!”...
...După masă, am luat-o din nou de-a lungul uliţelor. Întîlnind pretutindeni ruşi, moldoveni, greci, sîrbi, bulgari, turci, evrei şi alţii, nu am îndrăznit să-i mai întreb: „Ce mai limbi?”...
(Ziua X, paragraful [?] LXVI)
...Şi tot discutînd aşa, ne-am decis să mergem în Grădina Publică din Chişinău. Peste un sfert de ceas eram acolo. Am dat de foarte multă lume. Căutam, în mulţimea care se plimba, pe acel înger, pe care-l zărisem la fereastră, dar în zadar; minunata arătare, ca un meteor sclipitor, străfulgeră şi dispăru pentru vecie! Se plimbau multe: cucoane, domnişoare – drăguţele mele...
(Ziua XI, paragrafele [?] LXVIII, LXIX şi LXXII)
Acestea fiind zise, am sfîrşit cu Chişinăul. Am spus tot ce am avut de spus. Am uitat numai să le dau de ştire vînătorilor, că lîngă Chişinău se află o baltă, unde mă duceam uneori, ca să-mi treacă de urît, la vînătoare de becaţe, raţe şi gîşte sălbatice. Acum, pentru curăţirea aerului, balta a fost secată. Vînatul din partea locului s-a strămutat mai departe, spre miază-zi, în Bugeac, spre limanul Nistrului...
Ceea ce am spus despre Chişinău nu e chiar atît de atrăgător, dar vreau să vă trezesc curiozitatea şi dorinţa de a vedea clădirea fostului Tribunal Suprem, ce se cere reparată; ruinele Dibuglului, vechiul castel al lui Krupenski, cunoscut prin atîtea evenimente; Grădina Publică, Mitropolia, Cîmpul lui Marte, Malina şi altele...
...De la Chişinău o luăm la vale, pe albia rîului Bîc, în preajma satului Bulboaca, peste pod, pe o colină înaltă, apoi pe creasta dealului, apoi pe o lungă pantă... şi iată că, la cîteva verste, se zăresc zidurile şi turnurile învechite ale Tighinei...
 
(Fragmente din romanul lui Al. Weltmann, Peregrinul; traducere din ruseşte de St. Terzi;
după ediţia Aleksandr Weltmann, Pelerinul. Roman, versuri, nuvele, ed. de Gh. Bogaciu,
Chişinău, „Literatura artistică”, 1986, pag. 40-52.)
 
 
B. ...Iertaţi, de prea modest
al lirei mele glas
Mîndruţele din Chişinău ca să le
cînte-ncearcă...
.............................................................................
Nu caut glorii, laude n-am rîvnit,
Spre mine îndreptaţi-vă privirea,
Frumoaselor din Chişinău, şi fericit
Aş fi să mă citaţi – mi-e-aceasta
păsuirea...
.....................................................................
O, Petersburg! tu care ai
Plăceri şi veselii ce-aşteaptă
Pe-aripi de vis privirea mea
Spre tine dulce mi se-ndreaptă...
Dar ce-mi eşti tu ori Moscova,
Ascunsă-n albe zări, departe,
Cînd Chişinău-n faţa mea
Înalţă acareturile toate?...
Cînd Bîcul, printre stufării,
Şerpuitor străluce-n soare,
Cînd peste-oglinzile-argintii
Tunetul scapă-o dulce boare...
De păsări cor gălăgios
Se-aude-aici de dimineaţă,
Iar de colea, din stuf, din jos,
Dau glas îndrăgostit becaţe,
E-un abur lunecînd uşor,
Ce-arome-ncîntătoare varsă,
Doar vara e-năbuşitor
Pentru simţirea cea aleasă.
Pe dealuri, sus, se văd grădini
Cu-aspect măreţ de sărbătoare,
Aice iese, cum v-am spus,
Tot Chişinăul la plimbare;
Pe lîngă stîlpii-nalţi vedem,
Că-aici, cîndva, a fost odată
Un bun pavilion din lemn;
Gloria lui acum e moartă...
 
(Fragment din poezia Iertaţi... de acelaşi A. F. Weltmann, tradusă din ruseşte de An. Ciocanu şi inclusă în ediţia chişinăuiană de la 1986, pag. 259-265; demn de reprodus este şi comentariul lui Gh. Bogaciu, de la pag. 359, aceeaşi ediţie: „Poezia [Iertaţi...], scrisă în jurul anului 1820, încearcă să surprindă aspectul Chişinăului, crescut dintr-un simplu sat în capitala noii regiuni, şi să-i caracterizeze pe vizitatorii permanenţi ai unicului loc, unde ei se puteau întîlni să lege noi cunoştinţe, să asculte muzica vestitei fanfare militare, ...să respire, evadaţi din stradele înguste, întortocheate şi peste seamă de aglomerate, aerul proaspăt din Grădina Publică, situată atunci la o margine, în partea de sus a oraşului...”)
C. ...Era într-o dimineaţă, în anul 18[25?]. Mă întorceam, călare, de prin livezile de lîngă Chişinău, numite Malina. Trebuind să trec pe lîngă o crîşmă, luai seama că la poarta ei streşinată stăteau, legaţi de un stîlp, cîţiva cai de călărie, înşeuaţi turceşte. Un om smolit la faţă şi aspru la înfăţişare sta sprijinit de unul din ei; era îmbrăcat arnăuţeşte, într-o manta cusută cu fireturi, pe cap avea o cuşmă moldovenească, adică o căciulă neagră moţată, din pielicele de cîrlan, dată voiniceşte într-o parte; cealaltă mînă o ţinea pe pistolul de la brîu...
...abia ajuns în dreptul poştei regionale, ce se afla la vreo sută de stînjeni, îl zării pe un moldovean ţîşnind în fugă prin poarta curţii, urmat de împiegatul poştei, un colonel în rezervă, fost husar, iar apoi şi toată comanda lui de poştaşi înarmaţi cu hangere... Cu toţii fugeau în direcţia crîşmei, pe care le-o arăta moldoveanul, strigînd: „Tălharii! tălharii!”...
Trecînd în fuga cailor o bună parte a străzii, dar luînd seama că gloata din faţă se tot îndesa, aceia cotiră în dreapta, pe o ulicioară glodoasă, cu case de ale evreilor. Tocmai într-acea zi populaţia [de acolo] era în sărbătoarea numită a cornurilor...
Dar la capătul uliţei le apăru în faţă o companie de soldaţi ce se întorceau de la slujba lor la închisoare.
Haiducii apucară drumul Bulgariei; iar bulgarii, scoşi şi aceia din casele lor de strigătele neobişnuite şi înarmaţi cu ghioage, le ieşiră în cale, silindu-i să cîrnească în ulicioara ce ducea spre grădinile din valea Bîcului.
A doua zi, am aflat că aceia erau din ceata binecunoscutului Ursul, groaza Codrilor Orheiului.
Dorind să-l cunosc mai în de aproape pe Ursu, am venit la puşcărie, unde-l aflai în lanţuri grele, într-o încăpere aparte...
 
(Fragmente din nuvela Ursul de Al. Weltmann, tradusă din ruseşte de Gheorghe Bogaciu
şi inclusă în ediţia Aleksandr Weltmann, Pelerinul, Chişinău, 1986, pag. 295, 296, 297 etc.)
 
 
 
 
Nikolai NADEJDIN
 
...Capitala de astăzi a Basarabiei ne-a întîmpinat cu nişte focuri de artificii, care o luminau, după muncile din timpul zilei, dar şi pentru somnul-odihnă ce urma. Noi am poposit la hanul lui Antonio.
A doua zi fiind sărbătoarea Înălţării, sunetul de clopote ne-a dat de ştire că ne aflăm în oraşul cu o mulţime de lăcaşuri sfinte. Aşa că ne-am pornit în grabă să facem cunoştinţă cu acesta îndeaproape şi mai intim.
Ismailul ne uimise prin fizionomia sa europeană; dar ce distanţă între acesta şi Chişinău! Nici unul dintre oraşele de gubernie din ţinutul Novorossiisk nu rezistă a fi comparat cu [acest] oraş regional al Basarabiei. Ce mai Piaţă! Ce minunată Catedrală! Dar ce case! Şi toate acestea arată atît de proaspăt, atît de nou, aproape noi-nouţe! Multe clădiri minunate deja parcă-s terminate; cele mai multe sînt în construcţie încă. Vechea găoace moldovenească, din care se dezvălui tînărul oraş, scoate şi mai pronunţat în relief frumuseţea acestuia, demonstrează şi mai fastuos neînchipuita repeziciune a transformării lui uluitoare.
Oraşul Chişinău este cunoscut de foarte curînd prin titlul său de urbe. Însuşi numele său este alcătuit din cuvintele: chişlă – „loc pentru iernat”, „cătun”, şi -nău – „nou”. Cuvîntul cîşlă, precum s-a observat deja, este [de origine] turco-tătară; prin urmare, dacă această etimologie e justă, Chişinăul datorează provenienţa sa iniţială bunului-plac al vreunui mîrzak din Bugeac, pribegit încoace din stepă, sau, posibil, vreunui paşa, care şi-a avut reşedinţa la Bender, la o distanţă nu prea mare de aici. Pînă la alipirea Basarabiei la Rusia, aici era un sat prăpădit. În momentul organizării guvernămîntului regional, alegerea, drept oraş central al regiunii, pendula între Bender şi Orhei (Orheiul de astăzi). Nimeni nici nu se gîndise la Chişinău. Alegerea s-a oprit aici numai datorită insistenţei exarhului renumit Gavriil [Bănulescu-] Bodoni. De bună seamă, localitatea aceasta corespunde pe deplin menirii sale: Chişinăul se află exact în centrul regiunii, la hotarul dintre Basarabia de stepă şi cea deluroasă. Vlădica [amintit] a fondat tot aici catedra sa, care păstrează pînă în prezent numele de Mitropolie [catedrală].
Clar lucru, oraşul a început să se extindă rapid; însă, pe parcursul acestei amenajări, ordinea şi gustul [întru construire] nu erau luate în seamă. Acesta era un sat mare moldovenesc, pînă în anul 1834, cînd şef al regiunii şi stăpîn al oraşului a ajuns guvernatorul militar de acum al Chişinăului, general-locotenentul [=maior] P. I. Feodorov. De atunci a început şi renaşterea Chişinăului; şi în prezent, după doar cinci ani, rar cine va recunoaşte vechiul Chişinău moldovenesc.
Prin care miraculoasă baghetă se efectuează această metamorfoză! – Talismanul minunilor constă, poate, în acea emulaţie, în care s-au văzut antrenaţi înşişi locuitorii oraşului. Ei construiesc benevol, stimulaţi de avantajele pentru casele înălţate de dînşii. Lucrul acesta i-a pus în mişcare chiar şi pe evrei, cărora le aparţin acuma multe clădiri frumoase şi arătoase. Doar moldovenii nu se prea înghesuie la această rîvnă generală; ei continuă să se mulţumească cu „casele” lor puţin arătoase [„urîte”], care armonizează cumva cu costumul semi-asiat şi cu deprinderile lor pe jumătate musulmane.
Eu nu mă voi pronunţa prea desfăşurat asupra aspectelor oraşului, spre a-mi expune mai liber impresiile despre viaţa populaţiei lui, atît de pestriţe. Chişinăul, precum se consideră acum, numără mai mult de patruzeci de mii de locuitori. Toate oraşele din această regiune se deosebesc printr-un amestec de limbi şi neamuri. Aici, însă, am dat, pentru prima oară, de o deosebită stihie românească, în toată splendoarea pitorescului său naţional.
Ca într-adins pentru noi, s-a nimerit o zi de sărbătoare, marcată în Chişinău prin nişte plimbări generale ale populaţiei în Grădina Publică, amenajată de minune. Bunul stăpîn al oraşului a avut gentila amabilitate de a ne însoţi el însuşi într-acolo. În mijlocul Grădinii, pe un teren întins, format dintr-o răspîntie a unor alei, cînta fanfara militară. Poporul venea încoace într-un aflux de valuri dense, o parte făcînd cerc în jurul terenului, cealaltă împrăştiindu-se pe alei.
Mulţi dintre români, îndeosebi dintre cei în vîrstă, şi-au mai păstrat costumul lor popular, pitoresc. Dimpreună cu acesta, ei, se pare, îşi păstrează pornirea lor profundă contra a tot ce aduce a noutate de civilizaţie european-rusească. Aceşti băştinaşi, reprezentanţi ai unui profund naţionalism românesc, stăteau liniştiţi ori se plimbau de colo pînă colo, agale, adînciţi în gîndurile lor. Probabil, meditau la acele scumpe vremuri, cînd Basarabia răsuna de sunetele pătrunzătoare ale ţambalelor jidoveşti sau de ţipătul strident şi sălbatic al şatrelor de ţigani. Pro gustibus non disputandum; dar se observă deja că noua generaţie îşi trădează definitiv părinţii. Aproape tot tineretul aristocrat se îmbracă europeneşte, posedă sau manifestă în definitiv necesităţi şi capricii de europeni. Primul semn de abatere de la vechime, desigur, şi aici, ca şi pretutindenea, este dat de către jumătatea cea frumoasă a omenirii. În prezent deja nu vei putea să le deosebeşti după haină pe cuconiţele şi cucoanele românce; cele mai avute dintre ele sînt gătite conform revistelor de modă pariziene sau, cel puţin, vieneze. Şi numai expresia pronunţată a vreunei fizionomii semiasiate trădează înfierea acesteia, recentă, de către Europa. O! spoiala europenească incoloră se obţine nu chiar gratis, mai ales de către o femeie! Se cere mult timp pentru a tempera un sînge înfierbîntat, spre a netezi şi atenua expresia vicleană a unei feţe, spre a da o paloare mată unor ochi ce ard de dorinţa de a trăi intens, spre a impune un tact calculat unui joc degajat de mişcări. Unele românce n-au obţinut încă mari succese pe tărîmul acestei complexe ştiinţe, pentru europence facilitate prin tot felul de eforturi ale educaţiei şi exemplului. Ele [româncele] mai rămîn fiice ale naturii. Şi încă ce natură!..
În general, procesul de cultivare a românilor se desfăşoară încă anevoios. În rîndul aristocraţiei [lor] există unele porniri întru civilizare; dar prin ce anume se manifestă acestea? O datorie de prim ordin, bunăoară, e socotită deprinderea de a vorbi liber franţuzeşte şi de a se îmbrăca nemţeşte. Limba franceză, desigur cu un accent moldovenesc şi fără pic de idee – iată cam în ce constă un curs deplin de înţelepciune şi cultivare! Pînă la Paris e departe, şi de aceea el este cunoscut aicea numai din auzite; în schimb, mulţi ajung pînă la Viena. Viena-i idealul suprem, pînă la care poate să se extindă imaginaţia românului! Cine a fost la Viena, e socotit model al tuturor perfecţiunilor posibile, un gentleman nec plus ultra. Însă nici gînguritul franţuzesc, nici o călătorie fashionabilă, în mult visata capitală a Austriei, nu constituie nişte piedici pentru „leii” aristocraţiei basarabene, spre a persista în deprinderile strămoşeşti, care nu sînt decît o îmbinare a unei îngîmfări boiereşti cu nepretenţiozitatea musulmană. Se spune că mai poţi vedea [în stradă?] o caretă elegantă vieneză, care are bătute în ţinte, în partea din faţă, nişte cizme barosane, iar de capră e prinsă o haină de surugiu; în acest veritabil veşmînt se vîră un ţigan prost îmbrăcat [gol?], cînd i se porunceşte să-l înlocuiască pe vizitiu. Pricepe, dacă poţi, aceste şi alte [lucruri?].
Cititul n-a devenit încă o necesitate a civilizaţiei româneşti. Ruseşte rar cine poate vorbi, nu că să mai şi citească. Literatură naţională deocamdată nu există. Cărţile [obţinute] din străinătate sînt socotite un lux deplasat, pe care puţini şi-l pot permite.
Între timp, guvernul, din partea sa, se îngrijeşte permanent de instituirea unui adevărat învăţămînt în capitala Basarabiei. Oraşul Chişinău are deja de mult un seminar teologic, menit să asigure lăcaşele Domnului cu slujitori destoinici; pe lîngă acest seminar a funcţionat cîţiva ani un pension, care avea drept scop formarea unor traducători pentru serviciul de stat, în regiune; răposatul [Iu. Iv.] Venelin, la sosirea sa în Rusia, a exercitat aici funcţia de supraveghetor.
Gimnaziul s-a deschis [la Chişinău] nu de mult [în anul 1833], însă e în plină activitate, promiţînd succese indiscutabile; pe lîngă acesta există şi un pension al nobililor, organizat în mod strălucit.
Şcoala ţinutală mai are una, lancasteriană, înzestrată atît de solid, precum nu există alta în Rusia; dispoziţia aceasta, care se extinde în mod egal şi asupra altor oraşe ale regiunii, unde se află şcoli ţinutale, aparţine exclusiv osîrdiei luminate a şefului actual de regiune.
Mai există şi o şcoală pentru viitorii cancelarişti. Pînă şi evreii şi-au organizat un fel de şcoală superioară, după modelul celei din Odesa. Se vede clar că oraşul [Chişinău] renaşte nu numai prin exterior, ci şi din interior. Numai că pentru coacerea seminţelor spirituale se cere timp.
Am stat noi multe ore în Grădină. Este cu neputinţă să nu admiri în deplinătatea sa grija cu care e amenajat totul aici pentru satisfacţia celor veniţi încoace să se distreze, şi din care o bună parte ar mai trebui deprinşi să poată găsi plăcerea în aceste plimbări şi distracţii. Este amenajat acolo şi un minunat chioşc, cu largi balcoane. Tot aici se înalţă şi clădirea unui „club”, înzestrat cu un bogat bufet. Ideea de a organiza un „club” la Chişinău e poate cea mai fericită; este cel mai bun mijloc de a apropia pe boierii români de locuitorii ruşi ai oraşului, de a trezi la ei simţul de sociabilitate, de atenuare, pe feţele lor, a aroganţei boiereşti şi de altoire la aceştia a unei cordialităţi ruseşti. În vederea obţinerii depline a unei impresii de întindere rusească, s-au construit şi nişte scrîncioburi ruseşti; şi lucrul acesta, se pare, este cea mai periculoasă piatră de încercare pentru naţionalitatea românească; aici, adesea, nu numai tinereţea vînturatică, ci şi anticii de dinainte de potop se complac în vîrtejul ispitei; caţaveici şi işlice, chiar în momentul de faţă, licăresc în aer, asemeni unui aprins curcubeu.
La Chişinău există şi un teatru – teatru rusesc! Noi ne-am procurat bilete şi am stat la reprezentaţia întreagă. Se juca o comedie oarecare, o traducere de D. Lenski; aşa, ţin minte acest lucru, se spunea în afiş. Cît priveşte însă titlul [acesteia], îmi asum sincer această vină, nu mi-l amintesc; iar conţinutul era expus cumva aşa, încît nu l-am înţeles chiar bine. Actorii jucau cu prea multă rîvnă, şi publicul le era foarte recunoscător; el i-a răsplătit pe aceştia adesea cu aplauze, dar şi mai des prin nişte hohote zgomotoase [de rîs?], la fiecare extravaganţă echivocă. Ciudat lucru! Românii, care nu prea înţeleg limba rusă, sînt atît de sensibili la spiritele d[lui] Lenski; ce-i drept, aceste vorbe de duh [erau] foarte caustice şi usturătoare. Se mai poate, aşadar, crede cronicilor [„în foileton”] din capitală!
În [sala de] teatru se afla şi un tînăr ofiţer de gardă al domnitorului Moldovei, numai în aur, şi pe care eu îl văzusem încă în Grădină. Posedînd limba rusă, acesta urmărea cu atenţie spectacolul şi făcea adesea remarce în direcţia vecinei sale foarte drăguţe, desigur în franţuzeşte, comparînd pe actorii locali cu cei din trupa franceză, care dă spectacole în Iaşi. Observaţiile acestea nu erau deloc defavorabile artiştilor chişinăuieni.
De altminteri, de astă dată, trupa [aceasta] nu era în toată strălucirea sa; pe scenă n-a apărut renumitul Solenik, care aparţinea, la acea vreme, teatrului din Chişinău. Ni se făcuse promisiunea că se va da, anume pentru noi, „Hamlet”, şi în noua tălmăcire a d[lui] Polevoi. „Hamlet” pe scena teatrului din Chişinău! Merita, de altfel, să vezi aşa ceva! Din păcate, împrejurările au fost de aşa natură, încît noi n-am avut această plăcere. Teatrul [=reprezentaţia teatrală] s-a încheiat prin nişte dansuri săltăreţe [=„pleaski”], acoperite, şi acestea, de bătăi din palme [=aplauze].
Voi mai repeta-o: Chişinăul renaşte în toate privinţele; şi acest lucru va avea o înrîurire benefică asupra întregii Basarabii. Deja şi acuma mulţi vorbesc cu mîndrie despre Chişinău şi chiar se încumetă să-l compare cu Iaşii; iar Iaşii, în concepţia basarabenilor, ocupă primul loc după Viena; la Odesa ei merg rar; despre Petersburg şi Moscova atîta ştiu doar, că acolo e foarte frig. Ar trebui ca, în chiar inima ţării lor de baştină, să înrădăcinăm pepiniere de învăţămînt adevărat, să stabilim şi să dezvoltăm opinia publică, dimpreună cu toate desfătările nobile ale acesteia, să înlesnim trezirea gustului şi a dragostei faţă de ordine, armonie, de eleganţă. Toate acestea presupun acum nişte frumoase începuturi; şi va veni vremea, cînd aşa ceva va fi! Atuncea patriotismul local va da amploare nobilului sentiment de simpatie şi emulaţie pentru viaţa în general a Marii Împărăţii, care a înfiat o ţară a românilor [=Basarabia?]. Şi Rusia va mai face o achiziţie. O nouă, renăscută generaţie de români nu va fi în plus în sînul familiei sale; din contra, va diversifica jocul vieţii sale sociale. Boierul rusificat [de-a binelea] nu se va mai teme de gerurile nordice; şi drăgălaşul picioruş de cuconiţă, în loc să păşească pe aleile Praterului, va luneca mai cu multă tragere de inimă pe granitul Prospectului Nevski sau pe covorul moale al Bulevardului Tverskoi... A propos de picioruşe. Se spune că fermecătoarele „picioruşe”, proslăvite de către Puşkin, se mai mişcă pe covoarele de verdeaţă chişinăuiană... A propos de Puşkin. Este întreagă încă acea casă, în care a locuit El, în timpul aflării sale în capitala Basarabiei...
De astă dată, doar o zi şi o noapte am petrecut noi la Chişinău. A doua zi, pe la orele zece de dimineaţă, ne-am pornit la drum, mai departe...
 
(Fragment din proza de călătorie a lui N. I. Nadejdin, O plimbare prin Basarabia,
inserată în Almanahul de Odesa pentru anul 1840, apărut în 1839, pag. 308-447;
traducerea fragmentelor de la pag. 385-395 este realizată de Pavel Balmuş.)


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog