Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Expresivitatea interogaţiei critice

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

În ceea ce priveşte critica literară, Alexandru Paleologu distinge câteva trăsături paradigmatice ale acesteia: autenticitatea, precizia aserţiunilor, competenţa, fineţea, rigoarea, probitatea şi responsabilitatea. Pe de altă parte, eseistul refuză cu hotărâre tutela vreunei „metode”, fie ea oricât de permisivă ori maleabilă; metoda e percepută ca absolutism ce constrânge relieful viu al operei la un tipar, la un contur teoretic aplatizant. Din acest motiv, pentru a detaşa din structurile operei acele înţelesuri edificatoare pentru o viziune artistică, ori pentru a detaşa un sens unificator al unei creaţii, eseistul procedează la o interpretare cu caracter amplu, sintetic, în care se regăseşte o pluralitate de metode şi principii, apte să sugereze un punct de vedere inedit sau o perspectivă nouă asupra unui scriitor. Această modalitate de a integra opera într-un sistem estetic convergent, ca şi rigoarea austeră a interpretării, niciodată însă asertorică, mai curând dubitativă, fac parte dintr-o strategie exegetică extrem de convingătoare din care reiese, în fond, originalitatea frapantă a eseistului. Alexandru Paleologu este unul dintre spiritele critice de neîndoielnică autoritate şi prestigiu ale literaturii secolului XX. Mărcile distinctive ale scrisului său îşi au sursa într-o imperioasă nevoie de raţionalitate, dar şi într-o indubitabilă aură de teatralitate, care l-a făcut pe Gheorghe Grigurcu să vorbească de „latura histrionică” a eseistului. În Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu (1978), autorul Baltagului nu e privit ca un om instinctual, ca un „om al naturii”, ci, mai degrabă, ca un „artifex de esenţă cărturărească”. Un capitol important al cărţii se referă la filozofia lui Sadoveanu. E o filozofie ce îşi are sursele în gnosticism şi pitagoreism, în mitologiile orientale şi în riturile paleocreştine, o filozofie fundamentată pe comuniunea cu cosmosul, în care accentul cade pe principiile generice, pe fundamente, pe paradigmele care guvernează existenţele, şi nu pe accident sau pe individualitate: „Nu e vorba de o «filozofie» naturistă, simplă, populară; e o filozofie savantă, hermetică, presupunând cărţi şi exegeze erudite... Este o filozofie şi o artă de caracter iniţiatic, termen care sperie pe unii, sugerându-le cine ştie ce vrăjitorii «oculte», cine ştie ce uneltiri suspecte; această spaimă este un fenomen de semicultură, când nu de-a dreptul o alteraţie mintală”. Natura e înţeleasă de autorul Baltagului ca „epifanie a misterului cosmic”, astfel încât creaţia sadoveniană în ansamblul ei nu e decât o iniţiere rafinată şi, cu toate acestea, oarecum „naturală” în misterele existenţei. Creanga de aur, Baltagul, Ochi de urs sunt astfel de scrieri în care naraţiunea presupune o coborâre în infern şi o depăşire a acestei staze a crizei. Criticul demonstrează faptul că excursul infernal are caracter iniţiatic, transformându-se într-o pedagogie a suferinţei şi a resurecţiei. Alexandru Paleologu extrage, de asemenea, din opera lui Sadoveanu o serie de arhetipuri mitice, de scenarii simbolice, pe care le interpretează, explicându-le sensurile şi semnificaţiile („creanga de aur” – simbol al înţelepciunii; baltagul – ca instrument al iniţierii; scenariul ritual al lui Osiris sau arhetipul labirintului). Referindu-se la această carte, N. Manolescu nu ezită a-i sublinia farmecul şi expresivitatea critică: „Extraordinară la el nu este erudiţia pur şi simplu (uimitoare), ci firescul ei. Nimic nu e ostentativ, scos acum, proaspăt, din cărţi, nimic nu e inert material, inutil ideii critice. Referinţa, citatul, parantezele sunt spontane, ca o limbă maternă în care te-ai deprins să-ţi traduci automat gândurile”. Stilul criticului este, aici, un stil al fervorii ideatice, al demonstraţiei probate cu naturaleţe, al unei libertăţi asumate firesc.
Şi în Ipoteze de lucru (1980) atitudinea dominantă a eseistului este luciditatea. Eseul despre Zarifopol caută să facă dreptate autorului volumului Din registrul ideilor gingaşe, privit mai curând prin prisma unor prejudecăţi (estetismul, scepticismul, o anume desconsiderare a literaturii române etc.). Alexandru Paleologu subliniază faptul că scepticismul, aşa cum îl înţelegea Zarifopol, un „antidot al credulităţii, e totuşi mult mai mult o tehnică a validării decât o argumentare a incertitudinii, după cum, pentru artă, critica e, în principala ei finalitate, o tehnică a admiraţiei, negaţia fiind doar un efect subsidiar, de necesară profilaxie”. Caracteristicile eseisticii lui Alexandru Paleologu sunt bine cartografiate de N. Manolescu: luciditatea, ironia, spiritul polemic, erudiţia şi bunul-simţ. Un eseu cu totul aparte, prin importanţă şi semnificaţii, este Despărţirea de Goethe, în care îi este imputat, între altele, filozofului de la Păltiniş spiritul reducţionist. Alchimia existenţei (1983) conţine, alături de eseuri pline de vervă, fascinante prin tensiunea ideaţiei şi pregnanţa stilului, şi câteva pagini portretistice sau evocatoare, care pornesc dintr-o motivaţie recuperatoare: „Suntem câţiva supravieţuitori ai unei lumi dispărute şi despre care testimoniile lucid-afective sunt puţine. E vorba de reconstituirea şi fixarea unor privelişti sociale, ceea ce aş numi autobiografia unei societăţi, nu a unui individ”. Demne de interes sunt portretele consacrate lui H. Catargi, Marin Preda, Sergiu Al. George, N. Steinhardt. Recursul la memorie pe care îl fundamentează aceste pagini nu exclude autoscopia, privirea interioară: „Pe mine m-au impregnat încă din adolescenţă câţiva autori, în primul rând La Bruyere, La Rochefoucauld, apoi, mai puternic, Montaigne, scrisorile lui Voltaire şi «romanele filozofice», Candide, în principal. Trebuie să adaug, ca autori care mi-au fost modele definitive din copilărie, până în clipa de faţă, pe Ion Ghica şi Caragiale (...). Mă atrage modul de gândire succint, comprimat, privirea limpede şi rapidă asupra resorturilor vieţii sufleteşti în contextul societăţii, ceea ce este atitudinea aşa-numitului «moralist», a acelui «observateur du coeur humain» sau «des moeurs»”. În lupta sa cu poncifele receptării, eseistul corectează câteva dintre erorile preluate neselectiv de critica literară (despre „boema” eminesciană, de pildă). De asemenea, e comentată expresia lui Camil Petrescu, de care s-a făcut atâta caz, prin răstălmăcire „am văzut idei” („A vedea idei nu este propriu unui intelectual lucid, fie el artist, fie chiar filozof, ci mai curând o iluzie compensatorie în lipsa unei efective puteri de a percepe realul. A vedea idei în loc de a vedea realităţi înseamnă a le acoperi pe acestea cu un ecran schematic şi sumar; este ceea ce Bachelard ar numi un «obstacol epistemologic»)”.
Cultivând paradoxul, nu în sine, ci ca pe o terapeutică împotriva tiraniei locurilor comune, eseistul nu se teme să se apropie de adevărurile prestabilite, demolându-le prestigiul iluzoriu şi dându-le, prin aceasta, naturaleţe ori o a doua viaţă. „Simţul practic”, de pildă, e definit ca o ipostază a inteligenţei „aplicate”, ce-şi verifică în acţiune, în spaţiul faptei valabilitatea propriilor resurse. Ţinând cumpăna dreaptă între paradox şi adevărul asimilat de conştiinţa comună, eseistul nu face, în fond, decât să ne ofere imaginea unui intelectual mefient, ce caută necontenit să răstoarne poncifele prestabilite, să dinamiteze prejudecăţile care funcţionează din plin şi în spaţiul esteticului. O astfel de prejudecată, consacrată şi preluată cu nonşalanţă de manuale, profesori şi instituţii, e cea a „evului mediu întunecat”, lipsit de raţionalitate, cuprins de barbarie, superstiţii şi dogme. Alexandru Paleologu amendează cu decizie – dar fără ostentaţie – o astfel de imagine lipsită de temei istoric şi, de aceea, nu mai puţin primejdioasă. Nu e mai puţin adevărat că paginile de critică literară ale lui Alexandru Paleologu se impun şi prin dinamica frazei, prin energia şi vitalismul care alimentează chiar observaţiile cu aerul cel mai livresc, cu încărcătura culturală cea mai bogată. În acest fel, dincolo de austeritatea de viziune şi de stil, găsim sugestiva efigie a autorului, aristocratică şi ceremonioasă uneori, alteori ironică ori cu subînţelesuri polemice, totdeauna însă de o altitudine a expresiei şi a „manierei” extraordinare. Omul se străvede în palimpsestul textului, cu lecturile, cu habitudinile, cu aprehensiunile şi preferinţele sale, chiar dacă, într-un loc, autorul Simţului practic repudiază cu destulă fermitate autoscopia („a ne scociorî la nesfârşit sordidităţile şi turpitudinile, a sta mereu cu nasul în ele şi a ne face un soi de fală din această «sinceritate» nu e câtuşi de puţin ocupaţia unei conştiinţe libere. În repertoriul păcatelor la care se refereau confesorii iezuiţi figura şi aşa-numitul «péché de scrupule»”). Într-o însemnare liminară la volumul Spiritul şi litera, Alexandru Paleologu îşi refuză calitatea de critic literar; aceasta nu dintr-un răsfăţ aristocratic, cât dintr-o percepere a propriei sale „meniri” dintr-un unghi mai larg şi, în acelaşi timp, mai disponibil. Latura confesivă e, de aceea, deloc de neglijat, pentru că unghiul din care se rostesc adevărurile e acela al subiectului care caută, cu responsabilă fervoare, cu patos al lucidităţii, perspectiva optimă asupra lumii, asupra cărţilor şi asupra vieţii. Declinându-şi competenţele „ştiinţifice”, eseistul crede de cuviinţă să-şi asume vocaţia de cititor – deopotrivă al „cărţii” lumii şi al cărţilor scrise – dar şi nestatornicia, lipsa de prudenţă, voluptatea de a exista în şi prin literatură. Unul dintre eseurile cele mai substanţiale şi mai demne de interes e cel intitulat Experienţă, experiment, cultură. Sunt explicitate şi interpretate aici câteva teme la care, se vede, eseistul a meditat îndelung, teme circumscrise în binecunoscutul său stil ceremonios şi exact. La fel ca în alte împrejurări, autorul procedează la o circumscriere lămuritoare a termenilor, degajându-i de zgura habitudinilor şi a prejudecăţilor ce le-a acoperit la un moment dat. „Experienţa” are, cum precizează autorul, accepţiuni multiple, de la „rutina meşteşugărească” la „experienţa trăită, dar trăită reflectat, conştient, premeditat”. A doua accepţiune a „experienţei” a condus, în perioada interbelică, de pildă, la aşa-numita literatură a autenticităţii, într-o multitudine de variante, de la „trăirismul” eliadesc la „substanţialismul” lui Camil Petrescu. Experienţa înseamnă, într-o astfel de interpretare, nu doar simpla „felie de viaţă” naturalistă, asumarea nemediată a realului, aşadar, ci, mai curând, asimilarea acestuia pasiona(n)tă, până la ultima consecinţă, în exerciţiul deplinei lucidităţi creatoare. O disociere pe care o operează Alexandru Paleologu e cea dintre experienţă şi experiment; se consideră, în acest sens, că „experienţa are o accepţie materială, pe când «experimentul» are una formală”. Fireşte, are dreptate să precizeze eseistul, „nu urmează de aici că acesta ar fi ceva accidental şi de suprafaţă; totdeauna în artă problemele formale sunt de substanţă”. În ceea ce priveşte experimentul, acesta ia naştere şi îşi extrage mobilurile estetice într-un moment de criză a expresiei.
Din această perspectivă, o altă distincţie între cele două noţiuni se bazează pe „pasivismul” ori „activismul” lor („fiind materială, experienţa nu inovează, pe când experimentul, fiind formal, e prin esenţă inovator şi presupune un punct de vedere a priori”). Datorită aspectului şi demersului său înnoitor, experimentul are tendinţa de a-şi lua în sprijin o anumită metodă, tinzând să-şi anexeze, aşadar, o cale de urmat, dar, în acelaşi timp, el simte nevoia de a-şi consolida structura prin adaosuri teoretice. Se pot aduce, precizează Alexandru Paleologu, o serie de acuze experimentului; mai întâi, acuzele se întemeiază tocmai pe caracterul şi fundamentarea preponderent teoretică sau teoretizantă a experimentului, care îşi pierde naturaleţea, spontaneitatea artistică, căpătând, oarecum, alura unei imposturi, ori rigiditatea unei dogme estetice. O altă obiecţie se leagă de faptul că experimentul nu e un „produs finit”, ci, mai curând, o încercare, un exerciţiu, o eboşă, astfel încât „nu e onest a-l propune publicului ca «operă»”. În fine, se obiectează experimentului că este un fenomen tranzitoriu, prin excelenţă caduc, aşadar, pentru că „nici nu apucă bine să-şi dea măsura şi aflăm îndată că e depăşit, că «arta revine la normal»”. Nu e nimic paradoxal în faptul că experimentul are un caracter demonstrativ şi, în acelaşi timp, şocant. El îşi propune în mod deliberat să desacralizeze, să demonteze inerţiile de gust ori poncifele receptării, aducând un suflu cu totul nou, primenind climatul estetic şi conferind noi dimensiuni şi conotaţii unor tehnici artistice prestabilite. Evident, la toate acestea contribuie şi reacţia publicului. Se înţelege că experimentul capătă, în cele mai multe cazuri, o alură iconoclastă, un aer de frondă, tendinţa sa fiind aceea de a răsturna ierarhiile prestabilite, de a impune o nouă ordine a lucrurilor şi de a curăţa terenul „de toţi saprofiţii academici închistaţi în jurul capodoperelor, restaurându-le pe acestea în aria lor spirituală originară”. În acest fel, subliniază Alexandru Paleologu, „cultura se revoltă din când în când contra «culturalului»”. Sunt îndreptăţite însă toate acuzele care se aduc experimentului? Este acesta un fenomen cultural nociv, care conduce la degradarea normelor estetice fixate de tradiţie, la dereglarea gustului? Răspunsul pe care îl dă eseistul e pe cât de tranşant, pe atât de revelator prin încărcătura sa semantică, etică şi estetică, totodată. Aserţiunile lui Alexandru Paleologu despre experiment se impun prin spiritul lor judicios, prin alura extrem de disponibilă, dar, nu în ultimul rând, şi prin dinamica implicării în discurs a eului critic, cu subiectivitatea sa uşor trucată, osândită la austeritate şi rigoare. Între experienţă şi experiment raportul existent nu este unul de simplă excludere, de opoziţie ireconciliabilă. Dimpotrivă, e vorba de o relaţie foarte suplă, de interdeterminare, de dialog fecund. Experimentul ia naştere, crede Alexandru Paleologu, într-un moment „de criză a expresiei”, într-un moment în care forma nu-şi mai e suficientă sieşi, nu se mai exprimă pe sine în modul cel mai autentic şi nu mai desemnează realul cu promptă sugestie a mimesisului. Pe de altă parte, experimentul are o certă dimensiune novatoare. Elementul de stringentă noutate pe care îl conţine orice experiment reclamă, de aceea, nevoia de clarificare teoretică pe care au resimţit-o cei ce au promovat experimentul de-a lungul timpului. Experimentul decurge, aşadar, nu pur şi simplu dintr-o negare nediferenţiată a tradiţiei, ci din asimilarea acesteia într-un mod cu totul nou, dintr-un unghi al sensibilităţii estetice inedit. El e un semn al vitalităţii unei culturi, un simptom al nevoii acesteia de a-şi redimensiona energiile şi latenţele în forme şi modalităţi noi de expresie. E evident, pe de altă parte, că şi raportul dintre experiment şi gustul public e extrem de relevant pentru dinamica unei culturi. Experimentul e acela care scoate publicul receptor din habitudinile şi aşteptările sale comune, revelându-i un orizont nou, ca şi o nouă limită a înţelegerii şi a puterii sale de cuprindere. Pentru a putea suporta tensiunea benefică a experimentului, receptorul trebuie să-şi asume o viziune nouă asupra realului, dar şi o capacitate mai nuanţată de înţelegere a formelor artistice. Experimentul e, aşadar, un antidot al oricărei forme de clişeu şi, în aceeaşi măsură, un pariu cu posteritatea.
Interlocuţiuni (2009, ediţia a doua) e o carte vie, problematizantă, în care verva eseistului este mereu însoţită de semnele unei inteligenţe disponibile, mobile, capabilă de adevărate spectacole ale paradoxului şi ironiei, de racursiuri caustice, mordante, dar şi de insinuări ale melancoliei, mai ales în acele pasaje cu caracter autobiografic în care revelaţiile memoriei capătă rezonanţele şi accentele unei nostalgii învăluitoare. Alcătuit din „mărunţişuri” (prefeţe, interviuri, articole diverse), cum precizează autorul în „Scuzele” sale de început, volumul este însă cu adevărat revelator pentru concepţia autorului, reiterată, uneori, obsesiv, aproape monoton în aceste pagini, pentru modul său de a se situa în lumea românească de azi, pentru modul său de a-şi apăra şi ilustra valorile, ideile şi reprezentările despre trecut şi prezent, despre comunism şi liberalism, despre lumea aristocraţiei sau despre demagogia politicienilor de după 1989. Revelatoare este, apoi, raportarea eseistului la Caragiale şi la Goethe, din primul interviu al cărţii (Genul doct nu mi se potriveşte...), pe temeiul unei comune inteligenţe radicale, care înregistrează cu fervoare ironică fisurile din ordinea fizică, socială sau morală a lumii. Temele abordate de eseist sunt, dincolo de varietatea lor, demne de tot interesul. O astfel de temă e cea a modelelor în literatură: autorul distinge două tipuri de naturi, naturi aurorale şi naturi culturale. În cazul primului tip, se precizează că „auroralul e instaurator, adică generator în lanţ de ulterioare modele”. De altfel, referindu-se la propria formaţie intelectuală şi la modelele pe care le-a asumat, Alexandru Paleologu aminteşte „şocul” pe care l-a resimţit în urma lecturii operei lui I. L. Caragiale, precum şi reperele alese în momentul în care se decide să se dedice criticii literare: Maiorescu, caracterizat prin „lapidaritatea stilului, autoritatea inteligenţei, ironia, causticitatea voalată, logica”, şi Gherea, la care înregistrează „pasiunea culturii universale” şi vocaţia dialogului cultural. O altă temă, aceea a raporturilor dintre ortodoxie, naţionalism şi fundamentalism, e tratată de eseist într-un ton echilibrat, lipsit de fervori partizane, în aserţiuni argumentate şi plastice, totodată. În ceea ce priveşte tema sincretismului artelor, Alexandru Paleologu consideră că nu ar exista un „limbaj comun” al artelor, întrucât „arta este artă în măsura în care are o limbă proprie. Că există o comunicare a materiei verbale, chiar fără comunicare noţională, aceasta se pare a fi ceva important”. La fel, diferenţa între diletant şi artistul autentic e marcată cu rigoare şi tranşanţă. Răspunsul la întrebarea „Care este scopul artei?” este reprezentativ pentru expresivitatea paradoxală a eseistului, pentru spiritul său de frondă şi de extremă fineţe a disocierilor („Tocmai faptul că arta nu are scop mi se pare minunat. De aceea, ne dă nouă arta un sentiment de libertate, ne validează umanul şi ne este atât de necesară: tocmai fiindcă nu are scop. Prea ne-au năvălit scopurile, şi arta este fără scop”). Tema comunismului şi a terorii pe care a exercitat-o acesta asupra conştiinţelor nu este nici ea ocolită. Titlurile unor interviuri sunt elocvente („Sistemul comunist duce la extirparea bucuriei de a trăi”), după cum la fel de semnificative sunt aserţiunile referitoare la brutala represiune la care a fost supus chiar autorul, sau cele care se referă la reprimarea ţărănimii („Ţărănimea a fost asasinată. După 1949, a fost asasinată sistematic”). Incitantă este, de altfel, şi convorbirea dintre Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu despre Noica, al cărui farmec era „iritant pentru mediocri”. Se vorbeşte aici despre „echivocurile” filozofului, despre slăbiciunile sale („nu avea percepţia profunzimii”), despre simplificările şi superficialitatea unor judecăţi. Reiese din aceste pagini un portret viu, sugestiv, autentic al uneia dintre cele mai importante figuri din cultura românească a secolului XX. Interlocuţiunile lui Alexandru Paleologu, departe de a da impresia de a adăposti „mărunţişuri”, configurează un mod de a gândi şi de a simţi de maximă luciditate. La care se adaugă o ironie mereu prezentă, un spirit ludic subtextual şi o judecată morală de o pertinenţă incontestabilă. Eleganţa exprimării, ţinuta adesea aforistică a stilului, siguranţa aserţiunilor, logica strictă a demonstraţiei, mefienţa în faţa „metodologiilor” de orice fel – toate aceste trăsături pertinente ale paginilor lui Alexandru Paleologu aparţin, fără îndoială, unui spirit contemplativ şi sceptic, dominat de frenezia căutării perpetue a propriului sine.
 
Bibliografie critică selectivă
1. G. Dimisianu, Valori actuale, 1974.
2. Lucian Raicu, Critica – formă de viaţă, 1976.
3. M. Ungheanu, Lecturi şi rocade, 1978.
4. Mircea Zaciu, Alte lecturi şi alte zile, 1978.
5. N. Manolescu, în „România literară”, nr. 5, 1979.
6. Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare”, nr. 4, 1979.
7. Gelu Ionescu, în „Viaţa Românească”, nr. 7, 1979.
8. Lucian Raicu, Printre contemporani, 1980.
9. Gh. Grigurcu, Critici români de azi, 1981.
10. Mircea Iorgulescu, în „România liberă”, 17 martie 1981.
11. Al. Călinescu, în „Convorbiri literare”, nr. 3, 1981.
12. Mircea Zaciu, Cu cărţile pe masă, 1981.
13. Nicolae Manolescu, în „România literară”, nr. 8, 1981.
14. N. Steinhardt, Critica la persoana întâi, 1983.
15. Dan C. Mihăilescu, în „România literară”, nr. 39, 1986.
16. Mircea Mihăieş, în „Orizont”, nr. 43, 1988.
17. Alex. Ştefănescu, în „România literară”, nr. 10, 1999.
18. Gh. Grigurcu, în „Viaţa Românească”, nr. 3-4, 2001.
19. Iulian Boldea, în „România literară”,nr. 44, 2001.
20. Alexandru Zub, în „Convorbiri literare”,nr. 9, 2005.
21. Marius Vasileanu, în „Adevărul literar și artistic”,nr. 784, 2005.
22. Simona Vasilache, în „România literară”,nr. 25, 2005.
23. Constantin Țoiu, în „România literară”,nr. 36, 2005.
24. Tudorel Urian, în „Observator cultural”,nr. 28, 2005.
25. Cristian Teodorescu, în „România literară”,nr. 9, 2006.
26. Tudorel Urian, în „România literară”,nr. 44, 2007.
27. Tudorel Urian în „România literară”,nr. 42, 2009.
28. Cornel Ungureanu, în „Orizont”,nr. 5, 2010.
29. Tudorel Urian, în „Observator cultural”,nr. 256, 2010.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog