Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PORTRET

Acad. Alexandru Surdu şi fascinaţia conceptelor

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Preliminarii
Academicianul Alexandru Surdu s-a născut la Braşov, la 24 februarie 1938. A absolvit Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, în anul 1963. Din anul 1964 este cercetător la Centrul de logică al Academiei Române, unde a colaborat cu Constantin Noica şi Anton Dumitriu la diferite proiecte de cercetare (seminarii filozofice, traduceri, ediţii critice). Alexandru Surdu s-a specializat, la Universitatea din Amsterdam, în logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor, publicând, la Editura Academiei, două cărţi de referinţă în domeniu, Elemente de logică intuiţionistă (1976) şi Neointuiţionismul (1977). Teza de doctorat, Logica clasică şi logica matematică, apare în anul 1971. Din anul 1972 este membru corespondent al Consiliului Superior de Logică şi Ştiinţe Comparate din Bologna. După anul 1990, domnul Alexandru Surdu este redactor-şef al publicaţiilor „Revista de filozofie” şi „Revue roumaine de philosophie”. În anul 1992, devine membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 1995 este profesor universitar la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti. La Facultatea de Psihologie a Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti predă, de asemenea, cursuri de istoria psihologiei şi de psiholingvistică. Din anul 1993 este membru titular al Academiei Române şi preşedintele Secţiei de Filozofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române. Totodată, academicianul Alexandru Surdu este director al Institutului de Filozofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Între cărţile de referinţă ale domnului academician Alexandru Surdu trebuie amintite Pentamorfoza artei (1993), Vocaţii filozofice româneşti (1995), Gândirea speculativă (2000), Confluenţe cultural-filozofice (2002), Filozofia pentadică (2007), precum şi monografia etnologică Şcheii Braşovului (1992). Ca o recunoaştere a meritelor sale culturale şi academice, domnul Alexandru Surdu a fost distins cu premiul „Vasile Conta” al Academiei Române (1975), cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de cavaler, conferit de Preşedinţia României (2004), cu premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică, istorie literară şi eseu (1996), cu Medalia „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”, pentru contribuţia adusă la editarea operei lui Mihai Eminescu (2000), cu Fibula de la Suseni, acordata de Prefectura Mureş (2009). De asemenea, activitatea prestigioasă a Domniei Sale a determinat conferirea de către mai multe universităţi din România (Universitatea de Nord, Baia Mare, Universitatea „Petru Maior”, Târgu-Mureş, Universitatea „Andrei Şaguna”, Constanţa) a titlului de doctor honoris causa. Prin întreaga sa activitate ştiinţifică, prin cărţile şi studiile sale din domeniul istoriei filozofiei, al logicii, al filozofiei teoretice, academicianul Alexandru Surdu şi-a adus o contribuţie esenţială în dezvoltarea filozofiei româneşti postbelice.
 
Filozofie şi destin
Opera filozofică a domnului academician Alexandru Surdu este pe cât de vastă, pe atât de profundă şi emblematică pentru destinul cărturarului. Logica clasică şi logica matematică (1971) îşi propune să traseze „coordonatele pe baza cărora poate fi abordată problema raportului dintre logica clasică şi logica matematică”. Autorul precizează, de asemenea, că „aplicaţiile logice pun în evidenţă faptul că cele două logici sunt instrumente ale construcţiei ştiinţifice, au aplicaţii propriu-zise şi sunt instrumente ale fundamentării ştiinţelor, dar sunt instrumente deosebite”. Cartea Elemente de logică intuiţionistă (1976) este o sinteză a investigaţiilor ştiinţifice din domeniul logicii intuiţioniste. Scopul cărţii este de a „demonstra posibilitatea fundamentării unei teorii logice care să nu încalce niciuna dintre principalele teze ale intuiţionismului”. Intuiţionismul logico-matematic marchează, în viziunea academicianului Alexandru Surdu, un progres însemnat în domeniul mai vast al logicii: „Interpretată corect, logica intuiţionistă este un reflex abstract al matematicii intuiţioniste, al cărei obiect fundamental de studiu îl constituie devenirea timpului”. Argumentată în mod riguros, remarcabilă prin calitatea conceptelor şi a raţionamentelor, prin rigoarea disociaţiilor şi prin viziunea nuanţată şi consecventă asupra domeniului cercetării, cartea reprezintă o contribuţie de prim rang în cercetarea filozofică românească de după al Doilea Război Mondial.
În Teoria formelor prejudicative (1989), academicianul Alexandru Surdu porneşte de la sublinierea faptului că „Aristotel poate fi considerat adevăratul părinte al logicii simbolice”. Formele „prejudicative” sunt, în viziunea autorului, acele forme care „nu-şi găsesc locul nici în logica simbolică şi nici în cea clasico-tradiţională”. Formele prejudicative sunt entităţi de esenţă ontică, chiar dacă ele sunt încadrabile în domeniul logicii. Filozoful Alexandru Surdu observă că prejudicativitatea stabileşte legătura, necesară, între „domeniul existenţei pure şi cel al gândirii şi al exprimării sale”. Demersul teoretic al autorului clarifică diferenţele, distincţiile, relaţiile sau corelaţiile dintre intelect şi raţiune: „Domeniul raţiunii este întru totul acela al fiinţei, al unei fiinţe independente de existenţă, ceea ce permite falsul. Dar raţiunea nu epuizează domeniul fiinţei, care este şi al intelectului, atât la nivel elementar, entitativ, cât şi la nivel prejudicativ şi respectiv al interdependenţei prejudicative. Fiinţa aceasta nu este însă numai dependentă de existenţă, ci chiar legată de ea nemijlocit, în cadrul stărilor de fapt şi al situaţiilor reale, ceea ce nu permite falsul”. Teoria formelor prejudicative, pe care o instrumentează, documentat, într-o manieră originală, academicianul Alexandru Surdu, dovedeşte, o dată mai mult, relaţiile şi interferenţele care subzistă între logică şi filozofie: „Teoria formelor prejudicative ţine de intelectul pur, logica tradiţională, numită şi clasică, ţine de raţiunea pură, iar teoriile logico-matematice de intelectul raţional. Teoria formelor prejudicative, ca logică a intelectului pur, precede logica raţiunii, o determină şi stă la baza acesteia. Pe de altă parte, teoria formelor prejudicative nu poate lipsi din cadrul unei expuneri sistematice a logicii, ca teorie generală a fiinţei, căci ea face legătura cu existenţa, respectiv cu domeniul sensibilităţii”. Partea finală a lucrării relevă distincţiile între relaţii prejudicative, forme prejudicative, judecăţi, existenţă, adevăr şi adecvaţie. Se fac, de asemenea, aprecieri asupra raportului dintre starea de fapt, proiecţie simbolică şi judecată, asupra relaţiilor interfactuale în logica propoziţiilor şi cea a claselor. În viziunea academicianului Alexandru Surdu, obiectul logicii simbolice este sfera relaţiilor prejudicative.
Filozofia formelor pentadice este inaugurată de academicianul Alexandru Surdu prin cartea din 1993, Pentamorfoza artei, în care autorul îşi propune „dezvoltarea unor astfel de teze generale din cadrul unui context filozofic de amploare (filozofia pentadică), referitoare la artele clasice în genere, dar mai ales la reprezentarea pentadică (pentamorfoza) a mecanismelor de producere şi funcţionare ale acestora”. Printr-un astfel de demers de incontestabilă relevanţă epistemologică, autorul vizează inserţia domeniului artistic în patrimoniul filozofiei sistematice. Metoda de cercetare este „dialectica pentadică”, o metodă ce se fundamentează pe concepţia, justificată, conform căreia „arta ocupă un loc privilegiat în cadrul realităţii”, reprezentând, totodată, „unitatea fenomenologică a întregii realităţi”. Finalitatea acestei lucrări este, de altfel, cum mărturiseşte autorul, una filozofică, „cu tentă evident logicizantă”, cartea constituindu-se ca un „omagiu cuvenit artei şi concepţiei ei clasico-tradiţionale”. Pentamorfoza artei este, prin viziune, structură şi concepţie, o contribuţie de reală importanţă în domeniul filozofiei artei, al filozofiei culturii în general, propunându-ne o metodologie complexă, extrem de adecvată fenomenelor culturale contemporane, marcate de efervescenţă şi diversitate a manifestărilor. Arta este, cum remarcă atât de plastic şi de expresiv academicianul Alexandru Surdu, „singura pe tărâmul căreia se pot înfrăţi, atât de firesc, adevărul şi binele, dreptatea şi libertatea, adică tot ceea ce constituie , împreună cu frumosul şi prin frumos, realitatea. Pentada de aur a dreptei filozofări”.
Vocaţii filozofice româneşti (1995) are ca punct de plecare interogaţia asupra posibilităţii existenţei unui „spirit românesc”, a unui „sentiment românesc al fiinţei”, care îşi exprimă potenţialităţile gnoseologice în modulaţie metafizică. Autorul consemnează, cu argumente şi ilustrări convingătoare, principalele momente în devenirea gândirii filozofice româneşti, în toată diversitatea şi complexitatea ei. Se arată, în mod justificat, că filozofia presupune un anumit grad de civilizaţie, de cultură, o conştiinţă naţională elevată, iar filozofia românească se poate considera fundamentată în momentul în care sunt îndeplinite condiţiile unei filozofii cu caracter naţional (existenţa unui demers de filozofare original, cu baze etnice proprii; existenţa unui mediu propice pentru difuziunea conceptelor filozofice; existenţa unei problematici specifice şi a unor sisteme filozofice individualizante şi individualizatoare). Începuturile filozofiei româneşti stau, cum se observă în această lucrare, sub semnul filozofiei politice, prin promovarea raţionalismului şi a idealurilor naţionale, după care urmează reprezentanţii filozofiei născute din necesităţi didactice şi, mai apoi, filozofii propriu-zişi. Demersul academicianului Alexandru Surdu este, în această carte, şi unul recuperator, în sensul reconsiderării şi revalorizării unor gânditori căzuţi, pe nedrept, în conul de umbră al posterităţii. De asemenea, autorul cărţii Vocaţii filozofice româneşti operează o clasificare tipologică pertinentă, distingând o direcţie intuiţionistă în dezvoltarea logicii (Nae Ionescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil), o direcţie a specialiştilor în alte domenii, apropiaţi de demersul filozofic (Ştefan Odobleja), sau autorii de sinteze în care ştiinţa şi filozofia îşi reunesc discursul şi metodologiile (Mihai Drăgănescu). Un capitol important este cel consacrat lui Constantin Noica, căruia Alexandru Surdu îi dedică pagini extrem de convingătoare, de pertinente şi de comprehensive. Sistemul fiinţei pe care Noica l-a articulat este comentat în perfectă adecvare cu gândul filozofului de la Păltiniş, considerându-se că „devenirea întru fiinţă nu este o simplă vocabulă şi nici o icoană a cuminţeniei. Este un moment al dreptei filozofări, al pentadei de aur, care începe şi se termină mereu cu întrebarea despre fiinţă”.
O altă carte de semnificativă relevanţă a academicianului Alexandru Surdu, Gândirea speculativă – Coordonate istorico-sistematice (2001), este o reevaluare a istoriei filozofiei, în care sunt inventariate atent, prin prisma unei perspective diacronice, dar şi printr-un demers sincronic bine articulat, principalele momente ale gândirii speculative, de la perioada filozofiei presocratice până la epoca de glorie a meditaţiei speculative – filozofia clasică germană, cu referiri atente şi la evoluţia filozofiei româneşti. Circumscrierea gândirii paradoxale a lui Heraclit, comentariile consacrate „antiteticii lumii sensibile” la Platon, filozofiei lui Hegel, Kant sau Fichte, argumentate şi motivate totodată, se bazează pe dialectica raportării conştiinţei interogative la problematica transcendentului, a misterului. De asemenea, autorul operează o serie de disocieri – necesare – între intelect, raţiune şi speculaţiune, considerând că prin intelect „se înţelege gândirea intuitivă, practică, folositoare în lumea imediat înconjurătoare, cu referinţă directă la lucruri individuale şi relaţia dintre acestea”, în timp ce prin raţiune „se înţelege gândirea discursivă, noțională, apreciativ-judicativă şi argumentată, demonstrativă, bazată pe principiul raţiunii suficiente, prin care se urmăreşte consecvenţa şi noncontradicţia. Raţiunea este aplicabilă unei realităţi complexe: artistice, morale şi ştiinţifice, în genere lumii organice, animalice şi umane, fiind exprimabilă în limbajele uzuale”. În ceea ce priveşte speculaţiunea, aceasta este „gândirea teoretică şi mistică, bazată pe semnificaţiile unor concepte generale, de genul ideilor, al căror comportament este contradictoriu, paradoxal şi misterios, care se referă mai mult la trecut şi viitor decât la prezent, la originea evoluţiei şi sfârşitul lumii, care nu pot fi altfel gândite şi exprimate decât în forma unor sisteme ipotetice”. Cartea Gândirea speculativă – Coordonate istorico-sistematice reprezintă o abordare sistematică şi documentată a domeniului filozofiei, prin intermediul propriilor sale metode, modalităţi şi instrumente speculative.
În lucrarea Filozofia modernă – orientări fundamentale (2002), academicianul Alexandru Surdu circumscrie succesiunea orientărilor fundamentale în filozofia modernă, evidenţiind totodată constituirea sistemului pentadic şi reliefând semnificaţiile conceptului de „filozofie modernă”. Abordarea filozofiei moderne este realizată atât din perspectivă diacronică, cât şi din unghiul unei investigaţii sincronice şi sistematice. Acest demers de natură istorico-filozofică e continuat în cartea Filozofia contemporană (2003), în care sunt radiografiate principalele şcoli de gândire, orientări filozofice şi figuri emblematice ale perioadei contemporane, cu atente circumscrieri ale conceptelor şi ideilor fundamentale pe care această epocă le-a validat. Una dintre concluziile cărţii este că „istoria filozofiei occidentale, şi mai ales cea contemporană, în ciuda diversităţii sale aparente ilustrează (...) şi prefigurează posibilitatea elaborării filozofiei ca sistem categorial”. Mărturiile anamnezei (2004) este o carte în care autorul îşi propune recuperarea, din unghiul meditaţiei filozofice, a unor momente ale trecutului îndepărtat, prin reconstituirea şi comentarea acelor imagini cu valoare de arhetip care dau consistenţă identităţii noastre culturale. Autorul meditează însă, aici, şi asupra raporturilor dintre istoria filozofiei şi istoria ştiinţelor, asupra istoriei şi teoriei sistemelor filozofice sau asupra istoriei isihasmului în România. Preocupările de logică ale academicianului Alexandru Surdu se concretizează, într-un registru al excelenţei ştiinţifice, prin coordonarea tratatului de Istoria logicii româneşti (2006), dar şi prin publicarea, în ultimii ani, a unor cărţi de referinţă în domeniu, între care amintim Teoria formelor logico-clasice (2008) şi Cercetări logico-filozofice (2009).
Aspiraţia academicianului Alexandru Surdu spre un sistem filozofic riguros articulat capătă o nouă dimensiune odată cu publicarea, în anul 2007, a cărţii Filozofia pentadică I, Problema Transcendenţei. În viziunea academicianului Alexandru Surdu, filozofia pentadică este „teoria trecerii de la subsistenţă şi existenţă, prin intermediul fiinţei şi realităţii, la existenţa reală”. Filozofia pentadică propune şi presupune, totodată, o circumscriere a totalităţilor şi a proceselor cu aură totalizantă, reprezentând o provocare în aria gândirii contemporane, prin deplasarea accentului asupra raţionalităţii şi competenţelor comunicative ale fiinţei umane, în contrast cu standardizarea şi alienarea gnoseologică pe care le resimte omul contemporan. Considerând că „personalitatea umană este un suprasistem dinamic şi complex, deschis şi introdeschis, care se autoorganizează prin combinare sincronă şi creatoare a unui mare număr de sisteme şi subsisteme psihice dotate cu retroacţiuni”, academicianul Alexandru Surdu subliniază faptul că misterul creaţiei dezvăluie statutul prometeic al făpturii umane. Autorul recuperează, prin postulatele filozofiei pentadice, dimensiunea referenţială, transcendentală şi semantico-pragmatică a limbajului, configurând fundamentele unui sistem filozofic de incontestabilă profunzime, complexitate şi originalitate. Sau, altfel spus, cum afirmă filozoful în prefaţa la volumul Comentarii la rostirea filozofică românească (2009) „pentada este numărul de aur al dreptei filozofări”.
Activitatea de cercetător în domeniul filozofiei a academicianului Alexandru Surdu este în mod fericit completată de cea de traducător. Domnia Sa ne-a oferit echivalenţe româneşti ale unor lucrări fundamentale ale filozofiei moderne şi contemporane: Logica generală, de Immanuel Kant (1985), Logica cercetării (1981, în colaborare) de Karl Popper sau Tractatus logico-philosophicus, de Ludwig Wittgenstein (1991). În acelaşi timp, extrem de meritorie este activitatea de îngrijitor de ediţii ale unor lucrări de logică, fundamentale pentru cultura românească (Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Athanase Joja, Ştefan Odobleja, Alexandru Bogza). Trebuie să subliniem, în acelaşi timp, faptul că lucrări importante ale domnului academician Alexandru Surdu au fost traduse în franceză, engleză, germană, având o circulaţie internaţională cu totul deosebită.
Personalitate de prim rang a filozofiei româneşti contemporane, Alexandru Surdu este, totodată, un mânuitor iscusit al verbului, considerând, pe bună dreptate, că „există, totuşi, un tărâm al nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile lumii – tezaurul limbii române – în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti rânduiala (...). Ridicată la rangul cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în rostire filozofică”.
 
Bibliografie critică selectivă
1. Gr. T. Pop, Alexandru Surdu: „Logică clasică şi logică matematică”, în „Ramuri”, VIII, nr. 5, 1971.
2. Gh. Diaconu, Logică clasică şi logică matematică, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, series Philosophia, XVII, 1972.
3. A. Surdu sur la définition du syllogisme aristotelique, în „International Logic Review”, nr. 5, 1972.
4. M. Nadin, Alexandru Surdu: Logică clasică şi logică matematică, în „Astra”, IX, nr. 95, 1974.
5. M. Pătraşcu, Şcheii Braşovului – Filozoful şi vatra, în „Mesager”, Braşov, II, nr. 226-227, 1-2 mai, 1992.
6. D. Roman, O carte despre junii scheieni, în „Gazeta de Transilvania”, CLIV, nr. 729-730, 16-17 mai, 1992.
7. N. Gheorghiu, Şcheii Braşovului, în „România Mare”, III, nr. 112, 28 august 1992.
8. A. I. Brumaru, Despre spiritualitatea românilor braşoveni, în „Astra”, XXV, nr. 4-5, 1992.
9. R. Pantazi, Dăinuirea românească, în „Revista de filozofie”, XL, nr. 1, 1993.
10. V. Botez, Die Nostalgie des Ursprungs, în „Rumänische Rundschau” („Revue Roumaine”), XLVIII, nr. 293-295, 1993.
11. Al. Ţion, Pentamorfoza artei, în „Alternativa”, I, nr. 217, 2 octombrie 1993.
12. D. Roman, Pentamorfoza artei, în „Gazeta de Transilvania”, CLV, nr. 1156-1157, 10 octombrie 1993.
13. V. Gogea, O introducere în filozofia pentadică, în „Astra”, XXV, nr. 4, 1993.
14. A.I. Brumaru, Un creator de sistem filozofic: Alexandru Surdu „Pentamorfoza artei”, în „Mesager”, III, nr. 707-7-8, 6-7 noiembrie 1993.
15. C. Candiescu, Cele 5 faze ale artei, în „Universul cărţii”, nr. 11 (35), noiembrie 1993.
16. A. I. Brumaru, Pentamorfoza artei, în „Zburătorul”, Serie Nouă”, IV, nr. 4-6, 1993.
17. M. Vasile, Alexandru SurduPentamorfoza artei, în „Paideia”, nr. 1, 1993.
18. C. Mihail, Şcheii Braşovului şi Braşovul, în „Academica”, IV, nr. 4, 1994.
19. V. Botez, Alexandru Surdu, Şcheii Braşovului, în „Revue roumaine de philosophie”, XXXVII, nr 1-2, 1993.
20. I. Pârvulescu, În căutarea lui 5, în „România literară”, XXVII, nr. 11, 23-29 martie 1994.
21. D. Roman, Alexandru Surdu: Elogiul filozofiei româneşti – Recepţie în Academia Română, în „Gazeta de Transilvania”, CLVII, nr. 1328, 21 aprilie 1994.
22. V. Alexandru, Academia Română îşi redescoperă tradiţia. Discursul de recepţie al prof. dr. Alexandru Surdu, în „Mişcarea”, III, nr. 8-9, mai 1994.
23. O. Văduva, Alexandru Surdu, Şcheii Braşovului, în „Revista de etnografie şi folclor”, XXXIX, nr. 1-2, 1994.
24. Al. Boboc, Prolegomena la o filozofie a formelor pentadice, în „Revista de filozofie”, XLI, nr. 5, 1994.
25. I. Bălin, Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
26. A. Adămuţ, Lumea pentadă, în „Convorbiri literare”, CXXI, nr. 4, 1997.
27. G. Georgiu, Cultura română: de la contribuţii la performanţe, în „Revista de teorie socială”, III, nr. 2, 1999.
28. I. Itu, Logica performanţei intelectuale, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” („Gazeta de Transilvania”, 3-4 iulie, 1999).
29. U. Ursuţiu, O carte simţită în infinite feluri, în „Revista Asociaţiunii Transilvane ASTRA”, II, nr. 9 (13), 1999.
30. D. Popescu, Logica românească în secolul XX, „Revista de filozofie”, XLVI, nr. 5-6, 1999.
31. M. D. Vasile, Gândirea speculativă în forma universalităţii, în „Revista de teorie socială”, V, nr. 1, 2001.
32. C. Schifirneţ, Gândirea speculativă, în „Adevărul literar şi artistic”, X, nr. 572, 19 iunie 2001.
33. J. Dumitraşcu, Cunoaşterea integrală, în „Argeş”, II, (36), nr. 5 (236), 2002.
34. M. D. Vasile, Filozofia modernă ca distincţie între intelect şi raţiune, suflet şi spirit, transcendent şi transcendental, în „Revista de teorie socială”, VI, nr. 3, 2002.
35. J. Dumitraşcu, Alexandru Surdu – lecţia de filozofare, în „Argeş”, II, nr. 13 (244), octombrie 2002.
36. M. Mamulea, Gândirea speculativă, în „Revista de filozofie”, XLVIII, nr. 5-6, 2001.
37. G. G. Costandache, Cu fruntea în soare, în „Contemporanul”, XIV, nr. 6 (615), iunie 2003.
38. Şt. D. Georgescu, Istorie şi sistem în filozofia modernă, în „Revista de filozofie”, L, nr. 1-2, 2003.
39. I. Itu, Alexandru Surdu – un stâlp de foc al românităţii, în „Caiete critice”, nr. 6-8 (188-190), 2003.
40. T. Dima, Alexandru Surdu – o personalitate de neintimidat, în „Symposion”, I, nr. 2, 2003.
41. T. Vidam, Constituirea internă a unei viziuni filozofice, în „Târnava”, XIII, nr. 1-4 (78-81), 2004.
42. I. Itu, Miracolul identităţii naţionale în predicţia unui logician speculativ: Alexandru Surdu, în I. Itu, La umbra stelelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2004.
43. Şt. D. Georgescu, Istoria filozofiei universale – între teoria categoriilor şi perspectiva disciplinară, în „Revista de filozofie”, LI, nr. 5-6, 2004.
44. R. Klibansky et D. Pears, La philosophie en Europe, Editura Gallimard, Paris, 1993, p. 360.
45. D. Popescu, Contribuţii româneşti la studiul logicii aristotelice, în „Revista de filozofie”, LII, nr. 5-6, 2005.
46. V. E. Gica, Semnificaţia unui volum despre logica aristotelică, în „Revista de filozofie”, LII, nr. 5-6, 2005.
47. Al. Boboc, Logica românească, între tradiţie şi reconstrucţie modernă, în „Revista de filozofie” LIII, nr. 3-4, 2006.
48. M. D. Vasile, Istoria clasică a logicii româneşti, în „Revista de filozofie”, LIII, nr. 3-4, 2006.
49. G. Iliescu, Aspecte din Istoria logicii româneşti, în „Revista de filozofie”, LIII, nr. 3-4, 2006.
50. Eug. Nistor, Elogiu filozofului Alexandru Surdu, „LitArt”, II, nr. 2 (11), 2011.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog