Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Confluenţe literare româno-franceze: individualitate, alteritate, modernitate

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Autonomia individului, de la o vreme, este readusă în actualitate de către modernitatea sau chiar postmodernitatea înţeleasă ca fenomen recuperator al unor experienţe de limbaj şi ca posibilitate a scriitorilor de a repune omul în legătură cu universul, cu cosmosul. Acest lucru se întâmplă deopotrivă în peisajul literar din diverse arealuri, inclusiv cel francez şi cel românesc, din România şi din Basarabia. Individul are un rol esenţial în sensul că, precum menţionează Nicolas Di Meo, profesor la Universitatea Bordeaux 3, este „un mediator prin excelenţă între dimensiunea fragmentară a existenţei istorice şi abisul ontologic infinit pe care autorii îşi propun să-l exploateze” (Nicolas Di Meo, Individu et individualisme chez Marguerite Yourcenar, www.revue-relief.org). În general, individualismul este pus în directă legătură cu modernitatea şi cu descoperirea Lumii Noi (1492), când este propulsată în prim-plan într-un mod specific şi problema alterităţii. Întâlnirea dintre două lumi pune problema atitudinii faţă de necunoscut, de străin, de celălalt. Toate acestea indică, după cum afirmă Elisabeth Chelier-Visuvalingam, autoarea lucrării Literatură şi alteritate, asupra incapacităţii de a gândi diferenţa („incapacité de panser la différence”). Alteritatea se află în opoziţie cu sineitatea, „Celălalt e cel care nu sunt Eu”. Viziunea franceză în acest sens, după cum constată specialiştii în domeniu, este configurată într-un mod aparte de către Montaigne în Eseurile sale (1589), Montesquieu, Diderot, prin termeni precum cel de civilizaţie în opoziţie cu lumea primară, sălbatică, în spiritul iluminismului din secolul al XVIII-lea; de către J.-J. Russo, în Discurs asupra ştiinţelor şi artelor (1750), care pune problema în alţi termeni, situând natura mai presus de om, Voltaire replicându-i acestuia din urmă că „vrea să ne facă să paştem iarbă”; Voltaire este acel care, alături de Montesquieu, pune accentul pe pasiunile şi caracterele specifice ale popoarelor. La rândul lor, autorii cosmopoliţi, considerându-se „cetăţeni ai lumii”, promovează inspiraţia exotică, inclusiv cea de sorginte orientală, făcând carieră în literatura franceză. Un capitol aparte îl constituie viziunea lui Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, exotismul din Florile răului având şi o semnificaţie morală, gustul pentru frumuseţea imuabilă şi propulsarea autenticităţii individuale fiind reperele principale. Din perspectiva lui Baudelaire modernitatea e o sinteză între „eternitatea” Artei şi contingenţa Istoriei. Pentru el, după cum precizează Foucault, „Modernitatea nu este pur şi simplu o formă de raportare la prezent; aceasta e de asemenea un fel de raport pe care trebuie să-l stabileşti cu tine însuţi. Atitudinea voluntară a modernităţii e legată de un ascetism indispensabil. A fi modern nu înseamnă să te accepţi pe tine însuţi cel care eşti în fluxul momentelor ce trec; aceasta înseamnă să te prinzi pe tine însuţi ca obiect al unei elaborări complexe şi de durată” (apud Elisabeth Chelier-Visuvalingam, p. 150). Punctul de vedere mallarmean se remarcă prin nota subiectivă, Rimbaud dând prioritate simbolului navigării spre necunoscut. În sec. al XX-lea Antonin Artaud va exprima un punct de vedere conform căruia cultura europeană este marcată de raţionalism, corpul fiind separat de spirit, mai precis, cultura europeană este contrariul culturii magice pe care autorul francez o cunoaşte în Mexic, unde, călătorind, s-a inspirat pentru două dintre lucrările sale (Mesaje revoluţionare şi Tarahumarus, 1936).
Privită din perspectiva manierei în care o cultură poate interpreta diferenţa caracteristică, dialectica eului şi a celuilalt în contextul literar românesc se proiectează către ceea ce Todorov defineşte drept transcendenţa nouă, fondată nu pe divin, ci pe socialitatea omului şi pluralitatea oamenilor. În interbelic confluenţele literare româno-franceze s-au axat anume pe acest principiu. Sunt cunoscute numeroasele studii şi cercetări în plan comparativ francez-român. E de ajuns să amintim articolele din presa periodică semnate de către tânărul Mircea Eliade sau opiniile lui Ibrăileanu despre Proust, sau faptul că psihologizarea ia proporţii la prozatorii din interbelic (Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu). Aş aminti aici şi studiul Eleonorei Hotineanu Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză modernă, care se referă la influenţa poeziei franceze asupra celei basarabene din interbelic. În literatura română perspectiva asupra individualităţii este aceeaşi ca şi în literatura franceză. Însă e de menţionat faptul că despre modernism s-a discutat cu precădere în perioada interbelică, iar în anii postbelici, cel puţin în peisajul literar pruto-nistrean, se discută în contradictoriu şi de multe ori rectiliniu sau nu se discută deloc. Amintim că şi în contextul literaturii franceze, unde au luat naştere şi au evoluat cel mai vertiginos mişcările avangardiste, modernismul s-a profilat din perspectiva ambivalenţei sale. Astfel, Apollinaire, generalizând, de fapt, atmosfera discuţiilor literare de la începutul sec. XX, afirma că „dacă există un spirit nou, care se traduce altfel decât prin imitarea romantismului sau a naturalismului, este pentru că aşa se manifestă incertitudinile actuale ale imaginaţiei” („S’il y a un esprit nouveau, qu’il se traduise autrement que par ces imitations du romantisme et du naturalisme par quoi se manifestent les incertitudes actuelles des imaginations”) (apud Antoine Compagnon, L’antimodernisme de la NRF).
Un alt detaliu interesant al peisajului literar francez privit din perspectiva modernizării constă în orientarea de dreapta şi de stânga: antimodernismul venind dinspre stânga. Urmând calea deschisă de către Thibaudet, literatura se orientează spre dreapta, în timp ce provincia este de stânga, expresia „La France c’est un pays où la littérature s’appelle Paris, exclusivement Paris, et où la politique s’appelle la province, rien que la province” fiind cât se poate de elocventă.
În context românesc, într-o discuţie recentă profesorul de filozofie Constantin Aslam, abordând problema fenomenelor culturale moderniste, de la începutul secolului al XX-lea, susţine că modernitatea clasică occidentală n-a fost urmată întocmai în toate ţările, ţinându-se cont de următoarele momente mai importante: Individualism, Capitalism, Industrializare, Alfabetizare, Ştiinţă. În opinia autorului citat, în spaţiul românesc se poate vorbi nu de o abatere de la modelul occidental, ci de un alt tip de modernitate în spiritul evoluţionismului din secolul al XIX-lea, de la inferior la superior. Căci, după cum consideră C. Aslam, la noi fenomenul mai e perceput ca fiind în curs de constituire, modernizarea extinzându-se pe arii restrânse, fiind considerată drept o mişcare în ariergardă, propria modernitate reieşind din existenţa unei mase critice, necesară pentru ca întreaga masă de oameni să înţeleagă importanţa fenomenului respectiv, ceea ce nu e valabil pentru România, unde conduita modernă nu este intrinsecă modului de a fi al românului. În mod evident, în contextul românesc nu este neglijată modernitatea occidentală, însă e o diferenţă între aspiraţie şi realitate. Explicaţia concretă a acestei situaţii, după expresia lui C. Aslam, constă în faptul că „trăim într-o zonă unde suntem tot timpul contestaţi”, aici ciocnindu-se interesele marilor puteri, motiv pentru care „trebuia să ne păstrăm identitatea în condiţiile marilor presiuni”. De aceea, organică, modernitatea occidentală s-a făcut treptat, mai întâi dezvoltându-se piaţa, după care au apărut instituţiile. Iar în arealul românesc modernitatea a fost „de sus în jos”. Întorşi în ţară, românii şcoliţi în Occident au aplicat cunoştinţele lor în practică.
Deci acestea au fost condiţiile modernizării în România şi nu se putea ca ele să nu fie reflectate şi în literatura din perioada interbelică, individualismul şi modernitatea aflându-se în raporturi contradictorii. Situaţia actuală nu diferă prea mult de cea din interbelic, literatura română de la Est de Prut purtând amprente mai evidente în acest sens. Voi aduce un exemplu: Nicolai Costenco.
Configurarea alterităţii în perioada postbelică în creaţia aceluiaşi scriitor se cere raportată la însuşi scriitorul Costenco, cel care pentru a supravieţui a trebuit să se accepte pe sine însuşi ca pe un altul. Procesul acesta a început în Gulagul stalinist, unde s-a aflat timp de cincisprezece ani. Trebuie amintit că deportaţilor li s-a spus că ei nu vor mai vedea niciodată locurile de unde au plecat. Anume aşa se explică hibridizarea conştiinţei scriitorului, dacă putem spune aşa, voinţa de a crede în viitorul luminos. Pe de o parte, fără a fi un evlavios, le va cere rudelor de la Bucureşti să-i boteze copiii la distanță şi, pe de altă parte, izgonit de către regimul comunist, va încerca să creadă şi să exprime elanul vital. În aceste condiţii configurarea alterităţii cu ajutorul scrisului literar e, poate, cel mai complicat lucru în cazul lui Nicolai Costenco, pentru care a fi în viaţă şi a trăi cu adevărat sunt lucruri diferite. Abia odată cu publicarea postmortem a Poveştii vulturului începe să se developeze alteritatea lui Costenco, una dintre primele faţete ale acesteia ţinând de regionalismul al cărui adept era autorul şi alta vizând deschiderea spre orizonturile literare simboliste, dar şi spre cele sămănătoriste.
Dacă e să ţinem cont de opinia Iuliei Kristeva care consideră că diagnosticul alterităţilor este echivalent cu diagnosticul crizelor, atunci constatăm existenţa în scrisul lui Costenco a unui plan extins şi a altuia restrâns. Acestea două nu pot fi suprapuse: elanul şi criza neîmpăcării sinelui cu celălaltul. Elanul, energia, dorinţa de a crede îl fac pe Costenco să-şi creeze o realitate virtuală în care crede cu adevărat. Anume aşa e concepută realitatea în romanul Severograd, lucrare despre anii deportării, nominalizată în 1957 la concursul unional pentru Premiul Cea mai bună scriere despre munca socialistă. Ironia sorţii, căci, de fapt, aici se ascunde adevărata măsură a crizei. Întrucâtva similară este şi situaţia protagonistei din proza Lidiei Istrati. Configurarea alterităţii în cazul Nicăi are la bază aceeaşi moştenire, a unei realităţi fals construite. Testul fragilităţii societăţii în care trăiesc şi activează personajele ţine de regresul colectiv în privinţa comprehensiunii. Însăşi autoarea, pentru a se înţelege pe sine, se separă de eul propriu, încercând să-şi asume perspectiva distanţării. Inserţiile unor episoade ce ţin de straniu, de un univers psihologizat depăşesc zona modernismului şi ating limitele unui postmodernism evident. Anume aici are loc întâlnirea dintre distinsa prozatoare cu unii dintre mai tinerii prozatori basarabeni care s-au afirmat cu începere din anii ’80 şi până astăzi. Pentru aceştia din urmă, spectacolul alterităţii se constituie după criterii care la ora actuală nu diferă de cele occidentale. Diferenţa dintre prozatorii basarabeni care se afirmă în ultimii ani şi Lidia Istrati, predecesoarea lor, constă în faptul că ei nu caută căi de reconciliere a conflictelor, ci merg spre negocieri, spre interacţiune. De fapt, criteriile sunt aceleaşi ca şi în romanul francez actual, în care conturarea alterităţii are loc sub semnul dorinţei de a vorbi despre alteritate şi sub semnul dorinţei de a cunoaşte. Aflaţi sub influenţa Noului Roman, autorii francezi de romane postmoderniste îşi pun problema cum s-ar putea scrie după acest fenomen care evident a marcat literatura, iar unul dintre interpreţii fenomenelor literare franceze recente, Marc Gontard, în lucrarea sa Le roman français postmoderne, caracterizează specia literară respectivă drept „une écriture turbulente”. Bunăoară, Michel Houellebecq în romanul său Harta şi teritoriul (2010) reflectă starea definită de critica franceză drept „barbaria postmodernă”. Comportamentul artistului ordinar într-o lume globalizată, în care hotarele geografice nu mai par să aibă vreo importanţă, diversitatea personajelor precum şi a preocupărilor lor, ieşirea din cadrul familial şi căutarea unor repere în afara acestuia, pe care nu le găsesc (Ex.: dezorientarea tatălui lui Jed Martin, protagonistul romanului). Tonul ironic prevalează în modul de reflectare a destinului artistului contemporan, un fotograf, realizând hărţi pentru ghidurile Michelin şi reuşind să ajungă faimos cu ajutorul mijloacelor de mediatizare postmodernă. Jed Martin mai are ideea de a realiza şi o galerie de portrete ale celor care practică meserii intrate deja în istorie. Unul dintre „meseriaşii” pictaţi reprezentând îndeletnicirea scriitoricească e chiar Michel Houellebecq, autorul romanuluiHarta şi teritoriul.În aceste condiţii raportarea individualităţii la alteritate ia o întorsătură alambicată şi surprinzătoare. Nota pesimistă a romanului, distins cu Premiul Goncourt, şi tonalitatea ironică, caracteristici ale scrisului lui Michel Houellebecq, sunt deja cunoscute cititorului francez.
Modalităţile prin care principiile alterităţii şi turbulenţa invadează câmpul reprezentărilor noastre, afectând percepţia realului, sunt uşor depistabile în romanele lui Milan Kundera (scriitor ceh şi francez, exilat în Franţa în 1975). Cel de-al doilea roman al său, Identitatea, scris în franceză şi care se înscrie perfect în tendinţele generale ale literaturii franceze, personajele fiind exponenţi ai mediului actual francez, vizează lumea contemporană din perspectiva relaţiilor unui cuplu, relaţii aflate în criză, golirea de sens a unor noţiuni precum prietenie, iubire, familie fiind propulsate în prim-plan. Iată ce afirmă Kundera despre prietenie, bunăoară: „Dacă eşti lovit de ura celorlalţi, dacă eşti acuzat, sfâşiat de gloată, te poţi aştepta la două reacţii din partea celor care te cunosc: unii se vor alătura gloatei, ceilalţi, discreţi, se vor preface că nu ştiu nimic, că nu au auzit nimic, încât ai putea continua să-i întâlneşti şi să vorbeşti cu ei. Această a doua categorie, discretă, delicată, o formează prietenii. Prietenii în sensul modern al cuvântului”. Sau iată în ce termeni caracterizează „cercul sacru al familiei”: „Hârtie igienică, pamperşi, detergenţi, crăpelniţă: iată cercul sacru al omului, pe care noi avem misiunea să-l descoperim, să-l înţelegem şi să-l definim, şi chiar mai mult, să-l înfrumuseţăm, să-l prefacem în cântec (Milan Kundera în Identitatea). Este, de fapt, un univers cu care şi cititorul basarabean e familiarizat datorită scrierilor recent apărute, ale lui Iu. Ciocan, ca să ne referim la un exemplu.
Nu pot trece cu vederea un capitol aparte pe care îl constituie problematica identităţii în contextul migraţiei, şi care este tot mai prezentă în peisajul literar basarabean. Aş aminti aici romanul Claudiei Partole Totentanz în care ereflectată lupta pentru păstrarea eului identitar al femeii basarabence plecată în căutarea mijloacelor pentru existenţă. Naraţiunea la persoana întâi e alcătuită din episoade ce vizează destinul mai multor personaje feminine. Unul dintre ele, o fostă actriţă de teatru care, lipsită de mijloace pentru a supravieţui, trăieşte drama eşuării unei relaţii sentimentale, nu se regăseşte pe sine în condiţia de emigrant şi, neaflând modalitatea de raportare la lumea din jur, clachează, punându-şi capăt zilelor. Emigrarea în spaţiu şi în timp se completează reciproc. Perspectiva asupra destinelor personajelor este cea a conexiunii duble: aici şi acolo, acum şi atunci, în viaţă şi dincolo de moarte, mai multe filiaţii înscriind sinele într-o anumită continuitate identitară cu locul de baştină. Criza identitară e provocată de dubla conexiune a eului la locul de baştină şi la spaţiul pe care încearcă să îl adopte. Raportarea la alteritate este şi ea de două feluri: una e relaţia cu doamna pe care o îngrijeşte şi cu care se împrieteneşte naratoarea şi alta cu copiii acesteia, care sunt insensibili şi inumani: anunţaţi despre moartea mamei lor, aceştia se revoltă că au fost deranjaţi la miezul nopţii şi îi dau indicaţii să lase mortul în casă şi cheile sub preşul de la uşă şi să plece. În aceste împrejurări tulburările identitare sunt ţinute sub controlul unui eu stăpân pe sine, tăria de caracter fiind trăsătura definitorie. Relaţia bărbat – femeie, mamă – copil etc., apelul la memoria eului, toate fac parte din destinul alambicat al eului feminin contemporan aflat în căutarea împăcării cu sinele şi cu alteritatea.
Subiecte de acest fel sunt abordate cu preponderenţă în spaţiile unde e prezent fenomenul migraţiei, în literatura canadiană de expresie franceză, de exemplu. Diferenţa constă în faptul că în peisajul literar canadian se vorbeşte despre emigrantul stabilit, având totuşi un statut constituit, pe când la prozatoarea basarabeană este vorba despre condiţia protagonistului de emigrant provizoriu, situaţie care nu e mai simplă, ci dimpotrivă, este mai complicată, absenţa comunicării fiind cel mai greu de suportat, căci în centrul raporturilor identitare se află tocmai problema comunicării. „Individualul nu este o entitate pasivă şi este determinat de influenţa externă”, afirmă Anthony Giddens, într-o lucrare despre identitatea sinelui în era „modernismului înalt”. Problema care nu e anunţată, dar se citeşte printre rânduri constă în nevoia protagonistului de a-şi păstra identitatea pe durata experienţei dure a aflării în străinătate pentru a supravieţui şocului cultural.
Prevalarea dimensiunii individuale asupra dimensiunii colective, ridicarea individualului la nivelul de valoare supremă transpare şi în romanul postmodernist basarabean de ultimă oră. Acest moment e proiectat, în scrierile lui Ştefan Baştovoi şi cele ale lui Iulian Ciocan, de exemplu, pe fundalul raportului copil – matur sau elev – învăţător, prozatorii luând în răspăr sistemul de învăţământ din perioada ex-sovietică. Copilul şi condiţiile în care acesta îşi formează identitatea în proza lui Iu. Ciocan şi Ştefan Baştovoi atestă căutările de ultimă oră ale fundamentelor corelaţiei individualitate – alteritate în peisajul literar basarabean, care este tot mai insistent contaminat de fenomenele literare europene.
În condiţiile unei modernităţi secundare sau a „modernităţii lichide”, cum a numit Zigmund Bauman postmodernitatea, în care, consideră el, indivizii sunt liberi să se definească în toate circumstanţele, literatura îşi multiplică şansele şi modalităţile de exprimare indiferent de locul unde este scrisă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog