Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Spovedanie pentru învinşi de Panait Istrati: dimensiunea europeană a reportajului românesc

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Dincolo de faptul că Franţa a avut o contribuţie decisivă în perioada interbelică în marcarea unei cotituri calitative în arta romanescă, prin marile sale modele (Balzac, Stendhal, Proust, Gide), aceasta a constituit şi un pivot cultural dominant în materie de reportaj. De data aceasta modelele vin din patrimoniul emblematic al genului reprezentat de Albert Londres, Edouard Helsey, Ludovic Naudeau, Blaise Cendrars, Paul Morand, Georges Simenon ş.a.
Ca şi în cazul romanului, reportajul românesc din perioada interbelică se afla pe calea tatonării febrile a propriei identităţi, care zăbovea să prindă chip. Antecedentele firave îl situau într-o neconcordanţă stânjenitoare faţă de mutaţiile decisive din presa franceză.
În 1830, Gheorghe Asachi publica în „Albina românească” extractul din Jurnalul călătorului moldovean, inaugurând astfel ampla serie a reportajului românesc de călătorie în lume, pe care o vor ilustra în timp Nicolae Milescu Spătarul, Dinicu Golescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Odobescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, Cezar Petrescu, Demostene Botez, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Eugen Barbu ş.a.
Până după Primul Război Mondial însă nu se putea vorbi decât accidental de conştiinţa cristalizată a existenţei diferenţiate a reportajului, în general, şi a celui literar, în special. Acest gen de scriitură era confundat cu relatarea efemeră, nota de călătorie, pamfletul sau cu darea de seamă asupra unor evenimente.
Unul dintre primele apeluri la animarea reportajului îl constituie Manifestul activist către tinerime (1924) al „Contemporanului”, în care se susţinea că: „Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză”. Astfel, eforturile noastre de sincronizare cu reportajul european se remarcă, odată cu apariţia zgomotoasă a genului, în cercul avangardei literare a anilor ’20-’30 şi continuă odată cu formarea unei elite gazetăreşti, în special după 1933.
Între timp, dezbaterile franceze asupra reportajului se încheiaseră de ceva vreme printr-o consolidare a statutului său, devenind chiar una dintre formulele sigure de a obţine succesul public. Această întârziere faţă de „modelul francez” ridică anumite nedumeriri dat fiind puternicul impact pe care îl avea cultura franceză asupra celei româneşti în deceniile care preced întâia mare conflagraţie mondială. Cert este că primele dezbateri asupra reportajului pornesc tot din rândurile fostei avangarde, prin contribuţia lui Geo Bogza, care scrie Introducere în reportaj, eseu care „îi justifică opţiunea, şi în acelaşi timp, oferă şi o privire asupra reportajului în contextul jurnalisticii moderne şi al frământărilor sociale ale epocii”1.
Pe acest fundal firav apare în librării, la 15 octombrie 1929, în colecţia „Temoignages”, cartea lui Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, „romanul” relaţiilor autorului cu Uniunea Sovietică. Imediat, Partidul Comunist Francez, prin organul său „L’humanité”, dă semnalul atacurilor, la care se raliază toată presa de stânga din Occident.
„Ce reprezintă această carte în contextul operei istratiene? Este „cartea de vizită” a scriitorului cetăţean Panait Istrati, combatant pentru libertate şi dreptate socială. Cu sacrificiu de sine, el a dezvăluit – printre primii – opiniei publice mondiale cangrena care rodea dictatura comunistă, pusă în slujba unei caste – „nomenclatura” – ce trăia în opulenţă, în timp ce poporul era asuprit, înfometat şi exploatat”2.
După 11 ani de sejur în Occident, Panait Istrati declanşează o campanie vehementă împotriva valorilor occidentale, reorientându-se spre realităţile din primul stat din lume al muncitorilor şi ţăranilor. Astfel, în anul 1927, pleacă în U.R.S.S., în calitate de invitat la sărbătorile celei de-a X-a aniversări de la revoluţie. După încheierea festivităţilor, împreună cu unii dintre membrii delegaţiilor străine, face o excursie pe traseul Moscova – Ucraina – Georgia – litoralul Mării Negre.
La înapoierea din U.R.S.S., Panait Istrati declară: „Nu voi mai crede într-un viitor mai bun, decât în ziua când revoluţia va fi făcută sub semnul copilăriei”, arătându-se foarte sceptic faţă de învăţătura socialistă, roasă de putreziciunea birocratică – „lepădătură care, – ieri moderată, azi fanatică; ieri bălăcindu-se în „marxism”, azi în „leninism” – ne arăţi aceeaşi figură stupidă, te adevereşti cu totul neînduplecată, înfige-ţi adânc ghearele în ceafa masei cu căluşul în gură şi sabotează astfel cea mai frumoasă operă de justiţie socială”3.
Deziluziile sunt atât de profunde, încât cartea i se revarsă de la sine pe hârtie. În pofida încercărilor prudentului său prieten, Romain Rolland, de a-i tempera elanul sincerităţii, Panait Istrati se arată neînduplecat: „Ştiu că trebuie să scriu cartea” – şi aşterne spovedania omului intrat către sfârșitul vieţii în dezacord sentimental cu sine însuşi, dar şi cu cei din jur, pentru că „Învinşi sunt oamenii care se află către sfârșitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi fiindcă există o mie de feluri în a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă un om în afara unei clase, după o întreagă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine însuşi”4.
Dincolo de faptul că Spovedanie pentru învinşi face parte din reconstituirea bazată pe memoria autorului, întors la Paris după şaisprezece luni de sejur în U.R.S.S., aceasta poate fi considerată o îmbinare destul de aleatorie între jurnal şi pamflet. Aşa cum literatura sa este autobiografică în proporţii impresionante, reportajul său este pamflet în combinaţii surprinzătoare: „Pot oare să te menajez, lepădătură mârșavă? Pot face public, că am venit la tine în felul cel mai dezinteresat şi a fost cât pe-aici să mă bagi în buzunarul tău! Pot, – ca să-ţi fac plăcere şi pentru aşa-zisa „să nu daţi arme burgheziei”, – să dispreţuiesc mulţimea pe care tu o calci în picioare...”5. Reportajul său dobândește „o alură pamfletară într-un crescendo remarcabil, pe măsură ce iluzia se risipeşte şi realitatea începe să invadeze imaginarul construit de propagandă şi de reminiscenţele literaturii socialiste”6.
Spovedaniile fruste ale lui Panait Istrati relevă toate datele obiective şi subiective ale unei experienţe umane care a gustat din înfrângerea morală. Tendinţa se explică, în general, prin necesitatea scriitorilor trecuţi prin experienţe decisive de a-şi exprima cu exactitate trăirile de care au fost marcaţi, în mod netransfigurat, reuşind totodată să atingă profunzimile, ca şi în ficţiune.
Descins din tradiţia unui jurnalism preponderent pamfletar, Istrati nu se poate menţine multă vreme în limitele prea înguste ale povestirii întâmplărilor într-o succesiune clară. Timpul cronologic este mereu bulversat de memoria afectivă care solicită noi afânări digresive: „Acum douăzeci şi şapte de ani, într-o mahala a Brăilei, am auzit vorbindu-se pentru prima oară despre dreptate”7. Tranşant, autorul chiar le anunţă pe alocuri: „Aici, o paranteză este necesară” (p. 15) sau „Şi-acum, iertaţi-mi această paranteză” (p. 20). Unicul filon ordonator este memoria afectivă a reporterului, care reaşază evenimentele, dându-le sens unitar.
Autorul revelează lumii o realitate aşa cum o trăieşte şi o interpretează el însuşi, ca martor şi actor al evenimentelor, racordându-se astfel spiritului reportajelor europene. Albert Fouillé definea, spre exemplu, reportajul drept o răsturnare a lumii, dar una menită să găsească perspectivele ce se deschid spre adevăr. Este tocmai ceea ce făcea Panait Istrati în călătoria sa în U.R.S.S., amestecându-se printre oameni, încercând să pătrundă raţiunile puterilor mari, observând culisele tenebroase, vizitând spitalul de tuberculoză „Sotiria”, închisoarea „Singros”, gustând din ciocnirile stradale etc. „Documentarea lui a însemnat călătorie, sute de convorbiri, vizite în case sau instituţii, trăirea unor experienţe personale, iar la urmă, refacerea întregului traseu din perspectiva unui eşec al crezului politic. Este o reconstituire realizată din perspectiva unei idei dominante, ceea ce repune întâmplările într-o ordine menită să lumineze un adevăr”, observă în mod justificat Radu Ciobotea8.
Dimensiunea europeană a reportajului lui Panait Istrati este consolidată şi de faptul că autorul nu priveşte realitatea pur şi simplu, ci o suspectează, găsind unghiul care inversează rolurile sociale şi acordă un acces sporit spre culisele evenimentelor. Reportajul devine pentru Panait Istrati un mijloc de a găsi sursa obsesiei sale, o modalitate de a răspunde unei întregi societăţi frământate. În acest sens, reportajul lui Panait Istrati ajunge să se identifice, ca şi pentru Geo Bogza, cu „cel mai bun corectiv al esteticii turnului de fildeş”, într-o epocă în care „tragedii care privesc mase întregi de oameni aşteaptă să fie exprimate în scris”9.
Autorul nu îşi propune să povestească din afară, ci să participe la povestea care prinde contur ca subiect. Or, subiectul nu este nici pe departe unul agreabil, întrucât este menit să restabilească dreptatea acolo unde societatea, prin instituţiile ei, a gafat grav. Astfel, Spovedanie pentru învinşi constituie „un început spectaculos pentru reportajul politic românesc, chiar dacă a fost scris în limba franceză şi publicat la Paris. Sau cu atât mai mult, căci în această carte este vorba, printre altele, despre dimensiunea europeană a reportajului românesc”10.
Om de opinie, care nu a învăţat jocul retragerii ruşinoase, Panait Istrati, prin Spovedanie pentru învinşi, contribuie în mod decisiv la fundamentarea reportajului românesc, racordat la marile modele europene, dar şi la formarea unei elite gazetăreşti.
 
Note
1 Radu Ciobotea, Reportajul. Tehnici de redactare, Editura Cartier, Chişinău, 2012, p. 35.
2 Alexandru Talex, Cuvânt-înainte, în Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, [f.a.], p. 6.
3 Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 25.
4 Ibidem, p. 13.
5 Ibidem, p. 26.
6 Radu Ciobotea, op. cit., p. 93.
7 Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, ed. cit., p. 13.
8 Radu Ciobotea, op. cit., p. 93.
9 Geo Bogza, Introducere în reportaj. Scrieri în proză, vol. II, ESPLA, Bucureşti, 1957, p. 19-20.
10 Radu Ciobotea, op. cit., p. 93.
 
Bibliografie
1. Geo Bogza, Introducere în reportaj. Scrieri în proză, vol. II, ESPLA, Bucureşti, 1957.
2. Radu Ciobotea, Reportajul. Tehnici de redactare, Editura Cartier, Chişinău, 2012.
3. Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
4. Alexandru Talex, Cuvânt-înainte, în Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, [f.a].
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog