Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COLOCVIU

Critica psihanalitică franceză şi modernitatea actului critic românesc

Ana GHILAŞ

Alte articole de
Ana GHILAŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Evoluţia şi modernizarea discursului critic-literar românesc se datorează, în mare măsură, psihanalizei şi, în special, criticii literare franceze de sorginte psihanalitică. Se ştie că printre primii susţinători ai ideilor freudiste au fost scriitorii surrealişti francezi A. Breton, A. Gide ş.a., iar Ch. Baudouin (prin studiile sale Psihanaliza artei,1929; Triumful eroului,1943; Psihanaliza simbolului religios, 1957), M. Bonaparte (Viaţa şi opera lui Edgar Poe, 1933; Cronos – Eros – Thanatos, 1952), R. Laforgue (Eşecul lui Baudelaire, 1931) sunt reprezentanţii primei generaţii a criticii literare psihanalitice. Şi astăzi Franţa „se singularizează în mişcarea psihanalitică mondială, printr-o reuşită şi echilibrată integrare a psihanalizei”, atât în plan teoretic, cât şi în cel cultural – literatură, filozofie, politică şi instituţiile corespunzătoare ale învăţământului superior, observă V. Dem. Zamfirescu, în Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană. Deschiderea criticii literare româneşti spre o hermeneutică psihanalitică în anii ’60 începe prin revenirea la studiile franceze scrise în perioada 1920-1950.
În anii interbelici, psihanaliza pătrunde în spaţiul românesc prin filiera franceză şi cea germană. Medicul C. Vlad, care a practicat psihanaliza, a scris două lucrări privind relaţia literatură – psihanaliză. În prima sa lucrare – Iubirea, ura şi frica (1928) – el analizează personalitatea lui F. Dostoievski şi legenda populară Meşterul Manole, iar cea de-a doua, Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic (1932), a suscitat, cum bine se ştie, atitudini controversate, lucrarea prezentând totuşi interes din punct de vedere metodologic. Spre deosebire de medici, oamenii de cultură din România s-au arătat mai reţinuţi faţă de psihanaliză.
În Franţa, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, în perioada imediat postbelică se observă o simbioză a psihanalizei cu majoritatea orientărilor ce anunţă o „nouă critică”. Ch. Mauron, cu psihocritica sa, se înscrie în rândul celei de-a doua generaţii a criticii psihanalitice franceze. În studiul Mallarmé L’Obscur (1941) el se situează pe poziţiile criticii lui Thibaudet; noutatea conceptului său psihocritic constă în faptul că niciun text al unui scriitor nu poate fi explicat de unul singur, ci în raport cu toate textele / poemele acestuia, criticul relevând rolul metaforelor obsedante în înţelegerea traumelor psihice refulate ale autorului. Profesorul francez de la Universitatea din New York Serge Doubrowskysusţinea şi el în 1966 necesitatea unei legături a criticii „cu ştiinţele umaniste, unde vor colabora psihanaliza şi sociologia temelor”. În 1968 în Theorie d’ensemble (Paris) apare articolul lui Jean-Louis Baudry intitulat Freude et la critique littéraire, iar în 1972 Anne Clancier semnează studiul Psyhanalyse et critique littéraire, fapt ce demonstrează rolul conceptelor psihanalitice în evoluţia hermeneuticii literare.
Un rol anume în evoluţia criticii literare l-au avut ideile psihanalitice ale lui J. Lacan, idei ce implică o anume legătură cu fenomenologia, cu structuralismul, cu problemele limbajului, ultimele devenind dominante în concepţiile sale. Prin abordarea „psihicului-ca-text”, el susţine că structura psihicului presupune 3 categorii: a simbolicului, a imaginii şi a realului, simbolicul având rolul esenţial şi, cu toate că Lacan nu profesează critica literară, „sistemul” său o implică. La rândul său, structuralistul R. Barthes pune accent pe primatul textului şi continuă structuralismul pe baze psihologice, psihanalitice, lingvistice. El utilizează metoda psihanalitică de cercetare în studiul său, Sur Racine (1965). De asemenea, un rol important în hermeneutica textului literar l-a avut critica mitică franceză, întemeiată de filozoful G. Bachelard, care „uneşte” psihanaliza cu fenomenologia în explicarea artei. El propune o teorie a imaginaţiei şi a expresiei poetice, susţinând că fiecare creator posedă o imaginaţie arhetipală, bazată pe cele 4 elemente fundamentale: focul, apa, aerul şi pământul, pe care se sprijină temele şi imaginile. Amintim aici şi de J. Kristeva, semiotician şi psihanalist, în lucrările căreia se manifestă atât conceptele teoretice ale lui M. Bahtin, cât şi metodologia psihanalitică după J. Lacan.
În spaţiul românesc, evoluţia discursului critic de sorginte psihanalitică în perioada postbelică se manifestă prin anumite aspecte: 1) sfârşitul anilor ’60 – comunicări ale cercetătorilor literari privind tendinţe, direcţii în critica franceză (sau europeană); 2) anii ’70-’80 – traducerea unor articole sau studii semnate de criticii francezi sau studii despre critica franceză (europeană); analize de texte sau interpretări disparate după critici francezi; 3) anii ’90 – de rând cu traducerea operelor complete ale psihanaliştilor S. Freud, C. G. Jung ş.a., opera eminesciană este abordată din perspectiva intertextualităţii, cu unele implicaţii psihocritice şi / sau psihanalitice de sorginte jungiană; studii teoretice vizând relaţia artă – psihanaliză. Astfel, scindarea criticii literare franceze în texte de întâmpinare şi texte de metodă a avut un impact benefic asupra modernităţii actului critic românesc.
Comunicările ştiinţifice privind critica europeană (N. I. Popa, Critica franceză actuală, 1968, Academia Română), traducerea sau scrierea unor lucrări vizând aceasta (volumul Analiză şi interpretare. Orientări în critica literară contemporană, 1972, care inserează şi articolul Ioanei Creţulescu, Critica psihanalitică; R. Munteanu, Metamorfozele criticii europene moderne, 1975) sunt urmate de lecturi din perspectiva lui S. Freud, C. G. Jung, K. Abraham sau ale lui G. Bachelard şi G. Durand. În acest context, prezintă interes interpretarea bachelardiană a poeziei lui L. Blaga de R. Munteanu în volumul său Lecturi şi sisteme (1977), ca şi studiul Elenei Indrieş, Dimensiuni ale poeziei române moderne. Motive presocratice în poezia transilvană (scris în 1972-1981, dar publicat în 1989), în care autoarea analizează semnificaţiile apei, focului, pământului, ale pietrei în creaţia poetică a lui L. Blaga, O. Goga, Şt. A. Doinaş, A. Cotruş, din perspectiva lui G. Bachelard, G. Durand, K. Abraham.
În anii ’80, psihocritica lui Ch. Mauron este abordată atât sub aspect teoretic şi în legătură cu semiotica şi stilistica, cât şi la nivel de revenire, re-lectură a unor texte artistice cunoscute. Ne referim, în primul rând, la volumul Direcţii în critica şi poetica franceză contemporană (1983), în care Marina Mureşanu Ionescu readuce în discuţie o problemă actuală la acel timp – Mit şi mitologie personală în psihocritică, relevând mai târziu varietatea semnificaţiilor textului eminescian din această perspectivă în monografia sa Eminescu şi intertextul romantic (1990).
Generaţiile de cercetători şi critici literari din anii ’90, cu lecturi din S. Freud şi C. G. Jung, unii traducători ai textelor freudiene sau jungiene au afirmat perspectiva psihanalitică asupra textului literar, a relaţiei autor – operă şi asupra psihologiei procesului de creaţie (C. Braga, V. Protopopescu ş.a.). Un loc aparte îi revine, în acest context, cercetătorului Corin Braga care, prin studii de critică mitic-arhetipală de factură jungiană, prin psihocritică şi / sau psihobiografie (10 studii de arhetipololgie, 1999; De la arhetip la anarhetip, 2006; Psihobiografii, 2011 ş.a.) a validat un sistem teoretic şi metodologic în discursul critic românesc de sorginte psihanalitică. Starea actuală a demersului critic ne convinge că gândirea literară psihanalitică, în diversele ei aspecte, continuă să influenţeze nu doar ştiinţa literară, ci şi viaţa intelectuală în ansamblu, deschiderea spre posibilităţile textului-ca-lume afirmând impactul său cultural.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog