Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARHI-PERSPECTIVE

Pe urmele mitice ale copilariei

Ion ONUC NEMEŞ

Alte articole de
Ion ONUC NEMEŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Aşezat sub Dealul Topii, la cumpăna ce desparte apele Someşului de cele ale Almaşului, satul meu, Sâncraiu Almaşului, împarte la jumătate distanţa dintre Cluj şi Zalău. Se învecinează la Sud cu Topa Mică, la Vest cu Cubleşu, la Nord-Vest cu Sutor-ul, la Nord cu Dolu, iar la Est cu Aşchileul-Mic. Distanţa între sate fiind mică, oamenii se cunosc, au neamuri şi prieteni. Al doilea cerc de sate este format din localităţile Berindu, Mihăieşti, Corneşti, Aghireşu, Stoboru, Ruginoasa, Ticu-Colonie, Zimbor, Ugruţiu, Aşchileul-Mare. Din Dealul Topii se deschide un orizont larg de dealuri egale şi domoale până pe Munţii Meseşului. Printre dealuri se strecoară, mai tot timpul împreună, valea şi „drumul ţării”. Valea se varsă în Someş, la Jibou. Drumul se desprinde în trei ramuri principale: cea dintâi, din Sutor, duce spre Huedin, în Munţii Apuseni, iar cea spre Românaşi se rupe, la rândul ei, în două: una spre Jibou, Satu Mare, şi alta spre Zalău. În literatura geografică, zona cuprinsă între Munţii Apuseni şi grupul nordic al Carpaţilor Orientali e denumită Platforma Someşeană. Cum valea din satul meu este un afluent mic al Văii Almaşului, apa curge pe vale doar când plouă, în rest e mai tot timpul seacă. De aici şi o atitudine cel puţin ciudată a unor săteni în raport cu apa. Când e rupere de nori şi valea iese din albie, inundă câteva gospodării, dar fără pagube mari. O întâmplare legată de „valea mare” a stârnit uşoare ironii la adresa unui fecior din sat a cărui gospodărie a fost inundată, iar el, speriat, în apă până la brâu, încerca prin ocol să salveze de la înec câteva raţe pe care le avea în gospodărie, lăsând găinile în plata Domnului. E modul tipic ţărănesc de a face haz de necaz, atunci când necazul nu e mare şi poate fi depăşit printr-o glumă. În folclorul local, Valea Almaşului este supranumită „Valea lui ţucu-te”, pentru laitmotivul care însoţeşte aproape fiecare dialog: „ Ce mai faci, ţucu-te?”, „Ţucu-ţ’ mărsu’ şî vinitu’”, „Da’, de-a cui eşti, ţucu-te?”, „Tucu-ţ’ norocu’ tău”, „Ai, ţucu-te, da’ mare-ai crescut!”, sau „Valea lui dragă-n sus şi dragă-n jos”: „Ce faci, dragă?”, „Di unde vii, dragă?”, „Aşe-i, dragă”, „Da’ cum să nu, dragă” etc., ceea ce dă întâlnirii o notă de familiaritate prietenoasă şi caldă.
Fascinantă această privelişte a dealurilor care coboară lent spre Muntele Meseş şi puţin mai la dreapta către Capitala Daciei Porolissensis – Porolissum. Părintele Vasile Cosma în monografia sa1 descrie acest drum roman, „Drumul lui Traian”, ce lega Apulum (Alba Iulia), prin Napoca (Cluj), de Porolissum. Era cel de-al IV-lea drum principal ce unea Dacia Felix de Roma, drum bătut cu piatră de legionarii împăratului Traian: Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj), pe Valea Nadăşului prin Cordoş, Baciu, Rădaia, Nădăşel, Şardu, prin Valea Cubleşului, Stoboru, Ruginoasa, Bozolnic, Sutor, Zimbor, Sânmihaiu Almaşului, Unguraş (azi Românaşi), Romita, Porolissum. O adevărată linie strategică prevăzută, pentru pază, cu castre (fortăreţe militare): Mihăieşti, Sutor2 (Castrum Stativum „Largiana”), Suceag („Macedonica”), Gârbou („Optatiana”), Romita („Certia”) şi case de pază (specula).
Vara, în vremea prânzului, când vitele se odihneau, bunicul mă ducea în pădure să-mi arate nişte pietre mari care, zicea, făceau parte din vechiul drum roman. Odată aflându-mă la Roma, pe Via Apia, mi-am zis că dacă o ţin tot înainte spre nord ajung până în satul meu, fără să mă rătăcesc. Nu întâmplător se spunea că „toate drumurile duc la Roma”.
Piatra acestor castre a fost folosită la temelia drumului ţării, vechiul drum al poştei. De-a lungul anilor, oamenii au descoperit sub lama plugului fragmente de ceramică, „pietre cu scrisori” (terra sigillata), medalii, epitafe de la morminte, medalioane, fragmente de statuete. Din perioada romană sunt semnalate două aşezări (colonii) pe teritoriul satului meu, una în Pustă şi alta în Husubic3. Un cap de leu l-am văzut prins în zidul unei case din satul vecin Sutor, luat din ruinele vechiului castru roman din localitate. Ceea ce ne aminteşte de unicitatea construcţiei celebrei Biserici din Densuş4, ridicată din pietrele luate de la Sarmizegetusa. Arheologul dr. Ioan Bejinariu de la Muzeul de Istorie şi Artă din Zalău ne-a comunicat (11 februarie 2013) că a văzut, în urmă cu zece ani, mai multe piese şi resturi sculpturale romane în grădina de flori şi în casa parohială din Sutor. Piesele provin, probabil, din zona castrului de la Sutor sau din necropola unei aşezări aflate în zonă. Autostrada „Transilvania” (în construcţie) va trece prin hotarul satului meu şi respectă în mare parte „drumul lui Traian”, ceea ce dovedeşte, dacă mai era nevoie, geniul constructor al romanilor.
De aici din deal văd satul meu şerpuind pe lângă drumul ţării ca o carte deschisă cu poveşti: strigatul din deal („– Cheamă, mă, cheamă. – Cine, mă, cine?”) cel mai sever tribunal cu rol profilactic, moral şi etic; roţile de foc prăvălite peste sat în noaptea de Anul Nou – purificare prin ardere a răului, ca să crească mai vârtos binele; ascunderea şi încurcatul porţilor – prima glumă cu care se intra în noul an, şi stimul al dialogului pentru familiile care nu-şi vorbeau; umplerea ieslelor animalelor cu fân şi cu otavă la familiile zgârcite; moşii şi bebele la porţi – expresie plastică a judecării infidelităţilor conjugale,şi câte şi mai câte.
Când cerul e limpede, din Dealul Mare se vede, departe-departe, Muntele Mare al Apusenilor, cu Vârful Vlădeasa (1836 m), cu căciula lui albă, până târziu în vară, alteori tot anul. Peticul acela alb din depărtare mi-a fost reazem pentru un azimut pe care în copilărie îmi construiam tot felul de poveşti şi iluzii. Mai târziu l-am asociat Zăpezilor de pe Kilimanjaro5.
Vechea vatră a satului meu era în partea dreaptă a drumului roman. În copilărie, bunicul m-a dus la fântâna satului părăsit unde, îmi zicea, sub podele groase de lemn stau îngropate clopotele bisericii. Era vorba de clopote trase după un om spânzurat şi ele nu mai puteau fi folosite. Mă îndemna să mă culc cu urechea la pământ ca să aud plânsul clopotelor. Şi, ca orice copil, le auzeam plânsul. Graniţă între miracol şi adevăr nu există pentru copii.
Acelaşi lucru se spunea şi despre clopotele Mânăstirii de la Vad, din satul Berindu, îngropate tot într-o fântână, cărora li se auzea glasul tânguios în noaptea Paştilor. Mânăstirea avea călugări care pe lângă sfintele slujbe ţineau şi şcoală pentru pregătirea cântăreţilor din strană şi a „moraliştilor” pentru preoţie. Ca pedeapsă faţă de cei ce se împotriveau Unirii cu Roma (trecerea la catolicism), generalul de tristă amintire Buccow6 a dat ordin ca mânăstirile de lemn să fie arse, iar cele de piatră să fie dărâmate cu tunul. Mânăstirea din Berindu s-a înscris în această măsură. Din ordinul generalului, călugării au fost îndepărtaţi din mânăstire, iar sfântul locaş a rămas fără stăpân. Credincioşii din satul vecin, Sumurduc, din lipsă de biserică, într-o noapte i-au desfăcut bârnele, au încărcat-o pe care şi au dus-o la ei. Pe una din bârne era o inscripţie cu anul 1715. Peste 150 de mânăstiri şi schituri din sudul Transilvaniei au fost distruse cu tunul sau arse din ordinul generalului. Când construiam noul sediu al Bibliotecii Astra din Sibiu (2006), situat chiar pe zidul ce împrejmuia cetatea, am auzit o legendă despre acest general care, se zice, într-o noapte, când se afla în inspecţie, a căzut de pe zidul cetăţii şi de aici i s-a tras moartea. O altă versiune spune că moartea i-ar fi venit în urma unui accident cu trăsura prin Sibiu. Şi una, şi alta din variante căutau să găsească o pedeapsă postumă pentru nelegiuirile la care generalul i-a supus pe credincioşii ortodocşi.
Într-o dimineaţă de duminică, tata m-a trezit cu noaptea-n cap ca să mergem într-un sat mai îndepărtat. Împrumutase bani de la un prieten şi termenul restituirii era în acea duminică „la ieşirea din biserică”. Mama l-a sfădit pe tata că mă scoală aşa de dimineaţă şi mă duce atâta drum pe jos. Fără să zică nimic, tata m-a luat de mână şi am plecat. A fost drum greu şi lung, urcam un deal, coboram o vale, un sat, alt deal, altă vale... La ieşirea din biserică eram în faţa uşii. Tata a plătit datoria, a mulţumit şi din nou deal – sat – vale – deal, până seara târziu. Niciodată tata nu mi-a spus de ce a ţinut morţiş să mă ia cu el. Abia mai târziu am înţeles rostul acelei oboseli din tăcerea prelungă a părintelui meu. Aşa era în sat. Tăcerile vorbeau mult.
După moartea tatălui meu, în urmă cu cincisprezece ani, am trecut dealul în satul Cubleşu unde am avut o mătuşă şi un văr de vârsta mea, Aurel („Relu”), la care în copilărie mergeam des. Suiam un deal, apoi, prin pădure, coboram în vale, traversam vechiul drum roman şi ajungeam în sat. Un sat de vreo 150 de case, aşezat într-o fundătură de dealuri. Când am ajuns la Monumentul Eroilor din mijlocul satului, „La strajă”, am întâlnit, stând pe trepte, patru femei şi doi bărbaţi, oameni de ani mulţi. Am întrebat unde este satul şi mi-au răspuns: „Satul suntem noi”. Iar după o scurtă pauza: „Până ce suntem şasă oamini îi bine, că ne putem duce pe oricare din noi la groapă, în cimitir. Rău a fi când n-om mai fi atâţia”.
Îmi vin în minte toate aici pe ramura aceasta de deal, Dealul Topii (sau Dealul Popii, cum îi zic sătenii), de unde privesc ondularea moale a dealurilor printre care curge o istorie de peste două mii de ani, şi care iese şi acum la lumină de sub brazda plugului.
Pe dealul acesta preotul Ioan Podoabă a ridicat în 1875 o moară de vânt. După cum mărturiseşte în monografia sa părintele Vasile Cosma7, preotul Ioan Podoabă nu avea prea multă carte, dar era un om vrednic, un măiestru bărdaş renumit în zonă. El a cioplit lemnele pentru Biserica şi Şcoala din Mihăieşti, a ridicat casele parohiale din Topa şi din Sâncrai şi alte multe construcţii sunt făcute de mâna sa de om priceput. Om cu îndrăzneală şi cu nelinişte creatoare, n-a avut astâmpăr până n-a ridicat aici în vârf de deal, unde veşnic suflă vântul, o moară falnică de vânt. Pentru asta a umblat prin „ţara ungurească” să vadă astfel de instalaţii, de unde a adus un meşter morar şi a ridicat moara. Vestea morii s-a dus repede, iar oamenii de prin satele vecine veneau la ea ca la minune, să vezi şi să nu crezi! Vântul sufla, moara măcina, părintele era mândru de moara sa, iar sătenii mulţumiţi că nu mai trebuie să învârtă la râşniţă. Şi poate că moara ar fi măcinat şi astăzi dacă într-o bună zi nu s-ar fi pornit un vânt puternic care a învârtit braţele lungi ale morii cu zgomot înspăimântător. Satul s-a speriat şi a ieşit cu mic cu mare să oprească moara. Dar cum să opreşti dihania? Au aruncat funii pe roată, oamenii ţineau de capete ca s-o oprească, dar natura e mai puternică decât braţele unor săteni, pe care îi arunca când într-o parte când în alta, trântindu-i unul în celălalt. Ba unul mai îndrăzneţ, care s-a agăţat cu mâinile de roată, a fost învârtit de câteva ori şi apoi azvârlit cât colo cu oasele zdrobite. Ceea ce a urmat după întâmplarea aceasta e lesne de înţeles. Sătenii în frunte cu popa au demontat rând pe rând întreaga construcţie şi s-au întors la râşniţa cea cuminte ca să-şi macine mălaiul. Dar din tot ce a fost s-au ales cu un toponim – „Dealul Popii”. Întâmplarea musteşte de parfum don quijotesc. Moara ar merita să fie ridicată, cu valoare de simbol, deasupra dealurilor acestea ce ne leagă de o capodoperă a literaturii universale8, precum şi de ţara de origine a împăratului roman Marcus Ulpius Traianus, Hispania.
Aşa erau satele. Toată tipologia umană se regăsea în fiecare dintre ele. Bunicul meu îmi povestea de un om din satul vecin, Cubleşu, care a participat la o mare expoziţie internaţională la Budapesta, unde ar fi prezentat o bicicletă din lemn şi un avion! Aflasem mai târziu despre acest om că era un pic ciudat, ceea ce, desigur, nu excludea geniul, ba dimpotrivă.
Ce se va alege de aceste sate? Vor fi o Topa-deşartă9?, cum îşi numeşte satul natal cel mai mare poet imnic al românilor, Ioan Alexandru. Vor fi ele ceea ce sunt astăzi castrele? Cioburi în care se agaţă plugul ca un strigăt îngropat de viu?!
 
Note
1 Vasile Cosma, Cinci sate din Ardeal, Cluj, 1933, p. 14.
2 Sutor, -oris, lat. – cizmar. Numele localităţii poate fi asociat cu prezenţa şi nevoile militare ale castrului roman din Sutor.
3 Vasile Cosma, op. cit., p. 132.
4 Biserica din Densuş, judeţul Hunedoara, (sfârşitul sec. XIII – începutul sec. XIV), construită pe locul unei construcţii din sec. IV, cu pietre luate din ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
5 Ernest Miller Hemingway (1899-1961), prozator american. Premiul Nobel pentru literatură, 1954. Romanul Zăpezile de pe Kilimanjaro.
6 În primăvara anului 1761, Curtea din Viena a trimis în Transilvania, în calitate de comandant al trupelor de aici, pe generalul Nicolaus von Buccow, cu misiunea clară de a anula orice mişcare de rezistenţă a credincioşilor ortodocşi, dar mai ales de a consolida uniaţia. Generalul aducea cu el noi unităţi de cavalerie şi infanterie pentru a întări efectivul militar din Transilvania şi pentru a insufla populaţiei autohtone un sentiment de teamă faţă de autorităţi. Din ordinul lui au fost distruse şi transformate în ruine 150-200 de mânăstiri şi schituri ortodoxe.
7 Vasile Cosma, op. cit., p. 94-95.
8 Miguel de Cervantes Saavedra şi capodopera sa Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha.
9 Topa Mică (Topa-deşartă). Topa (sl.) = plop. Denumirea e dată de vechea vatră a satului din „Pustă” (deşert), Pusta Topa.
 
 
Fragment din cartea Astra în satul meu. De la „Comuna Viitorul” la „satul model”, Editura Asociaţiunea Astra, Sibiu, 2012.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog