Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Argumente în favoarea pastelului

Ludmila COTOMAN

Eugen STERPU

Alte articole de
Ludmila COTOMAN
Eugen STERPU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

– Deși de formație sculptor, de-a lungul itinerarului tău artistic ai tratat în mod preferenţial pastelul. De ce anume pastelul?
– La început, a fost desenul, iar desenele nu erau decât nişte schiţe pentru potenţialele mele sculpturi. Dar pentru că sculptura devenise un lux pentru acea vreme (anii ’90), am început să le adun pe toate într-o mapă... Până când, într-o bună zi, cineva mi-a dăruit un set (o cutie) de pasteluri. Anume atunci mi-a venit ideea să scot sculpturile dinmapă şi să le aştern pe suprafaţă plană, în aşteptarea timpului când le voi putea trece în materialul lor adecvat, cum ar fi bronzul sau piatra. Aşadar, acele desene colorate, cu timpul, au prins forma unor tablouri, independente de sculptură. Au apărut naturi statice, figuri umane şi portrete (mai degrabă chipuri) pe diverse fundaluri. M-am simţit atras, în mod special, de arhitectură. Am găsit însă un refugiu în pastel. Treptat, acesta m-a cucerit ca tehnică.
– Ce este totuşi pastelul?
– Mi se pare cel mai potrivit material pentru a reda flori, portrete, nuduri (muze, dezgolite frumos), peisaje, peisaje marine etc. Tot mai frecvent sunt utilizate noţiunile: tonuri pastelate, gamă pastelată, care se asociază, nu se ştie de ce, cu sentimentul de gingăşie. Şi spun astea cu un surâs fugar. Ca să vezi! Flori nu mi-am dorit să pictez niciodată. Le admir aşa, vii, cum sunt de la mama-natură. Motivul este mai degrabă unul pentru firea sensibilă a femeii. Marea, pe fundalul cerului azuriu, la fel nu este tema mea – nu-mi este aproape de suflet. Şi apoi, în întreaga lume sunt atâtea tablouri-ilustraţii – cred că mai mult de un miliard, în afară de (mai nou) postere. Pastelul, spre deosebire de ulei, acuarelă, acril, dar şi de alte tehnici, nu poate fi amestecat. Dacă, de exemplu, din tub storci două culori reci de alb şi negru, amestecându-le în proporţii diferite, poţi obţine o sumedenie de nuanţe reci de gri, iar din trei culori obţii o gamă întreagă. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu pastelul. De la alb şi până la negru sunt necesare mai multe nuanţe de gri şi asta se referă la întreaga gamă cromatică. Culorile diferă de la un producător la altul. Nu poţi miza doar pe unele dintre ele (oricât ar fi de bună calitatea acestora). Nu este neapărat nevoie să foloseşti toate nuanţele într-un singur tablou! Sunt culori pe care nu le-am încercat încă, dar asta nu înseamnă că nu le va ajunge rândul cândva, într-o zi.Odată, chiar am vrut să aflu cu precizie câte nuanţe am. Am ajuns până la vreo 800, după care m-am încurcat şi am lăsat-o baltă. Cred că am peste 1000 de nuanţe în pastelurile mele.
– Lucrările tale se prezintă ca nişte construcţii, sculpturi monumentale trecute în pastel pe hârtie...
– Adevărul e că sculptorul chiar şi desenul îl percepe cu alţi ochi, mai altfel, diferit. Pentru el contează cel mai mult perceperea volumetrică a obiectului desenat şi nu suprafaţa totală a hârtiei. Fundalul pentru sculptor reprezintă un spaţiu inutil dimprejurul obiectului desenat. Pentru pictor însă formează un tot întreg la un loc cu obiectul desenat; iar dacă acesta (obiectul) este de culoare închisă, apasă din răsputeri pe creion pentru a-l scoate în evidenţă.
– Când lucrezi, urmăreşti să obţii în primul rând o imagine sau un obiect?
– De foarte multe ori aş vrea ca pictura mea să fie prezentă şi ca obiect. Ideea de a ilustra ceva, de a face tablourimă deranjează, fiindcă m-ar duce fără să vreau la un tip de pictură prea bine cunoscut – aş merge pe căi bătătorite. Vreau să pictez mereu ca la început, să inventez, să nu fie o treabă de rutină. Îmi plac mult arta populară şi arta veche, unde obiectul, chiar dacă poartă o pictură, este şi el important, iar pictura contează şi ca obiect.
– Cultivi forma în sine sau...
– Forma vine de la sine pentru a îmbrăca ideea. Dau formă unei idei.
Referitor la formă, Brâncuşi susţinea: „Realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor”. Cred că toate operele lui Brâncuşi sunt, de fapt, una singură. Întreaga sa creaţie a fost adunată, parcă, într-un ou, pe care l-a şlefuit şi l-a corcolit toată viaţa lui pentru a-l aduce la desăvârşire.
La Brâncuşi ajungeam, oricum! Marea provocare a fost să văd lucrarea Obeliscul (în cadrul expoziţiei personale Chişinău – Tallinn – Chişinău, Muzeul Naţional de Artă al Moldovei), – acea scară care urcă spre ceruri şi care, prin asociere, m-a dus cu gândul la „Coloana fără sfârşit”. Atunci a şi încolţit ideea acestui interviu.
Mă interesează ce este dincolo şi dincoace de lucrare. Te bazezi pe un concept bine constituit sau improvizezi în faţa şevaletului?
– Când lucrez, nu-mi este foarte limpede cum va arăta la sfârşit lucrarea mea; ea se developează, ca o fotografie în soluţie, în funcţie de starea interioară. Lucrând, ascult de ceea ce simt atunci, la momentul respectiv. Ceea ce mi s-ar fi părut că iese din preocupările mele, constat mai târziu că se încheagă destul de bine, se întregeşte parţial cu celelalte lucrări. Chiar terminate fiind, unele lucrări par încă în lucru – este, de fapt, o luptă, o luare mereu de la capăt, cu nenumărate încercări şi ezitări. Căutările, zbuciumul unui artist pot fi comparate, cred, cu muzica, în mod special, cu jazz-ul, unde sunt instrumente şi limite generale, iar în interior – improvizaţia, mereu nouă şi diferită. Ţi se pare că deţii (stăpâneşti) instrumentul, dar condus eşti tu, aidoma unei bărci pe cursul râului.
– ...Lucrarea este aceea care conduce, o ia înaintea gândului?
– Da, pentru că o fac, deşi gândul este cel care conduce mâna. Uneori, se mai întâmplă ca lucrarea să depăşească gândul iniţial. Atunci este, chiar şi pentru mine, autorul, o surpriză, o revelaţie! Clarificarea şi elaborarea sunt foarte dificile. Artistul naşte o operă şi după aceea lucrează la ea. În acest sens îmi place să mă refer la o dublă înrădăcinare: viaţa şi munca artistului înseamnă a trăi după ce lucrarea s-a născut şi îmi conduc munca în atelier până la epuizarea unei stări sau a unui ciclu.
– Lucrezi în cicluri? Respecţi continuitatea?
– Deseori se întâmplă ca un tablou să dea naştere altuia, devenind, într-o măsură oarecare, prelungirea lui. Se mai întâmplă ca unele, doar unele, dintre fragmentele necesare mie să fie transferate, de la o lucrare la alta, dar asta nu înseamnă, sub nicio formă, repetarea acesteia, sau mai popular – o replică (copie). Am câteva lucrări cu titlul Sferic pe negru. Sigur, se repetă forma generală a sferei, nu însă şi conturul propriu-zis. Fiindcă au fost construite din nou, ele sunt diferite şi se deosebesc una de alta, precum se deosebeşte Marte de Jupiter. De exemplu, una dintre aceste lucrări atârnă pe peretele unui savant în chimia nucleară de la Moscova, care cu zâmbet, dar şi cu o doză de gingăşie, a supranumit-o Molecula cea mare. Ce-aş putea avea împotrivă? Poftim! Îmi place şi chiar mă bucură asemenea interpretare.
– ...De aici să înţeleg că privitorul (publicul) însuşi te poate provoca la realizarea unei lucrări?
– Se mai întâmplă. De exemplu, despre Nuca cea mare, am fost întrebat în repetate rânduri: ce reprezintă, un creier imens? Nu, nu este un creier! Când am lucrat la ea, nu m-am gândit la creier şi nici măcar nu am văzut vreodată cum arată acesta. Este simplu de tot! Poţi lua o lupă şi privi prin ea la această nucă! Alţii s-au interesat de cub, de sferă şi de alte construcţii ale mele: „Ooo! Vă preocupă Escher? (M. C. Escher, pictor şi grafician olandez [1898-1972], celebru pentru lucrările lui inspirate din structuri de geometrie matematică, cu o mare încărcătură filozofică). Am făcut o replică mărită a Asteroplanului (Escher), pentru a risipi îndoielile celor curioşi, care, de altfel, m-au şi provocat la realizarea acestui tablou. Tot pentru ei răspund: da, domnilor, îmi place mult Escher!
– Figura omului nu apare pregnant în lucrările tale – mai mult prin urme, prin atribute, prin obiecte... simboluri. Este, dacă vrei, un altfel de a te întreba – de ce copacii tăi sunt goi?
– Copacii mei, într-adevăr, sunt goi, pe motiv că nu sunt simple ilustraţii de peisaj, ci reprezintă un simbol. Încerc să evit ilustrativismul. Natura este perfectă, locurile pitoreşti sunt splendide, aşa încât, după părerea mea, devine absolut inutilă intervenţia artistului. Este ca şi cum ai încerca să ilustrezi, sa zicem, balada Mioriţa sau Meşterul Manole, creaţii de geniu care nu au nevoie de un alt mod de interpretare. Mai mult decât atât: mă irită grozav încercarea frivolă a unor cineaşti, oameni de teatru de a aduce în scenă opere, nume consacrate şi interpretarea prin prismă modernă a acestora. Ar fi banal să mă ocup de descrierea lucrărilor mele şi nici n-ar avea vreun sens. Ce-am avut de spus am trecut în pastel pe hârtie. E ca şi în muzică: limbajul este intraductibil, cuvintele nu-şi mai au rost. Contemplezi, pur şi simplu!
– Este pictura şi cunoaştere de sine, şi cunoaştere a lumii?
– Este mai degrabă un acord între sine şi lume. Pictând, îţi ordonezi informaţii de tot felul, date afective, conceptuale, mobilizând, astfel, toate funcţiile psihice şi angajând un întreg fond existenţial şi cultural.
– Ce rol au celelalte experienţe – să spunem lectura, teatrul, muzica, natura, cultura în general – şi cum te determină în creaţie?
– Foarte mult contează, căci toate acestea aparţin vieţii şi îmi aduc o nouă dimensiune în creaţie. Pictorul e un om şi pictura sa îl reprezintă. Cred că arta de bună calitate răsare numai pe un teren bine cultivat. Culoarea, lumina, sunetul sunt nişte vibraţii. Doar atunci când acestea se află într-o armonie deplină pătrund în noi şi rezonează cu starea noastră interioară. Adevărul e că nu întotdeauna ne reuşeşte acest dialog. De exemplu, unele curente din muzică şi arte plastice au un efect distructiv asupra mea. Din acest motiv, nu ascult orice muzică şi nu vizitez toate expoziţiile. Nu ştiu, e de bine, e de rău! E aşa cum este. Ceea ce rămâne cert este munca, orice muncă, făcută cu dragoste, are armonie şi conţinut – cele mai importante lucruri pentru mine. Armonia trebuie să domine în toate! Creaţia, în general, este rodul trăirilor şi stărilor interioare, esenţa cărora este alimentată şi de surse spirituale exterioare, iar aici fiecare este liber să-şi facă alegerea după chipul şi asemănarea sa. Or, după cum afirma C. Noica: „Din civilizaţie iei cât vrei, iar din cultură cât poţi”.
– În toate lucrările tale se citeşte siguranţă, dar şi claritate...
Aşa trebuie să fie lucrurile, clare. Natura este clară, dar ascunsă ochiului care nu ştie să o privească. Obiectul artistic trebuie să pară născut după toate legile naturii, să ai impresia că a crescut din pământ. S-ar putea să orbecăiești toată viaţa prin munca mea către o idee clară despre viaţă. Trăiesc în imediat, dar nu mă leg de imediat, ci caut universalul. Mă refeream, aici, la întrebările veşnice.
Obeliscul sau În memoria Arhitecturii Pierdute (cum l-ai supranumit) pare născut după toate legile naturii, a mai rămas doar să crească din pământ, adică să fie trecut în piatră sau în bronz. Ar fi visul vieţii tale?
– Ideea Obelisculuis-a născut atunci când am vizitat oraşul Narva, Estonia (anul 2001), şi am văzut într-un album de fotografii (unicat) din epoca interbelică imaginea Narvei din Evul Mediu. Era o perlă a arhitecturii medievale nord-europene. În anul 1944 oraşul a fost bombardat, şters, practic, de pe faţa pământului. Tot ce a fost creat, trudit de oameni de-a lungul secolelor a fost, într-o clipă, transformat într-un cimitir de piatră. Ce poţi vedea acum, vizitând acest oraş? Aproape nimic! Castelul renovat cu mari eforturi şi încă câteva rămăşiţe jalnice ale oraşului vechi, care, în încercarea de a fi restaurate, şi-au pierdut complet aspectul de odinioară. Mai poţi întâlni o arhitectură mediocră din timpurile sovietice, dar şi pe cea din timpurile noastre – şi mai proastă, şi mai lipsită de valoare. Mi-aş fi dorit, bineînţeles, să găsesc acolo un loc unde să înalţ Obeliscul – În memoria Arhitecturii Pierdute. Acest monument ar însemna un omagiu nu numai memoriei Narvei, dar şi Varşoviei, Dresdei, Berlinului: memoriei tuturor oraşelor, clădirilor, construcţiilor care au fost şi mai continuă să fie distruse din prostia omenească. Poate fi sculptură făcută din detalii concrete şi elemente arhitecturale sau o arhitectură nefuncţională, cu fragmente sculpturale, sau o altă formă, care n-ar fi ea, important e să fie păstrat mesajul, care să ne amintească de ceva existenţial, dar pierdut ireversibil. Idee absurdă? S-ar putea! Dar mi se pare că astfel de monument are dreptul la existenţă, poate mai mult decât oricare monstru de Supermarket din beton şi sticlă, care aminteşte de coşuri încărcate până la refuz şi toate doar pentru digestie. Şi nimic, dar absolut nimic şi pentru suflet, în afară de picături calmante, sedative. Sigur, mi-aş dori ca ideea acestui obelisc să se materializeze cândva, să nu rămână doar o schiţă, pictată în pastel pe hârtie şi înghesuită sub sticlă. Te asigur! Nu este nici pe departe satisfacerea unui orgoliu. E, dacă vrei, un strigăt de durere! Un avertisment!
– Ce alte proiecte de viitor se mai conturează?
– Am primit la începutul anului o invitaţie de la Asociaţia Franceză de Pastel să particip la trei saloane internaţionale de pastel, care vor fi organizate în acest an, iar în toamnă – la Bienalele de Pastel din Oviedo, Spania. În asemenea ţări: Franţa, Spania, Elveţia, pastelul are un alt statut, diferit de cel din ţările de nord şi cele de vest, unde pastelul este considerat ca un material uşor, de trecere de la desen la ulei, adică desconsiderat.
– ....dar şi desenul este deseori nedreptăţit, fiind considerat de către unii doar un mijloc de notare rapidă, dar sumară a observaţiei, un element al actului de creaţie, subordonat picturii şi sculpturii, scheletul pe care ar urma să se edifice o construcţie, dar nimeni nu a contestat autonomia desenului ca gen al artelor plastice...
– Da, poate fi un mijloc de notare rapidă, dar poate fi şi un gen autonom. Depinde, cred, de intenţia şi atitudinea individuală a artistului. Şi vopseaua aerosolică este un simplu material de vopsire a suprafeţelor, dar am văzut lucrări executate în acest material care sunt adevărate opere de artă. Graffiti, de exemplu, demult a devenit un gen de sine stătător al artelor vizuale.
– Eşti dispus să admiri ce lucrează colegii tăi?
– Desigur, cred că şi ceilalţi oameni de creaţie o fac. Şi mai cred că a nu-ţi analiza şi preţui (admira) colegii este, de cele mai multe ori, o mască pentru o întărire artificială şi limitată a eului.
– Mulţumesc pentru bunăvoinţă. Te mai aşteptăm acasă şi cu alte expoziţii!
 
 
* * *
Eugen Sterpu s-a născut la 10 iunie 1963, în satul Dămăşcani, raionul Râşcani. Şi-a făcut studiile la Şcoala Republicană Internat de Arte Plastice (1975-1981). În anii 1981-1989 studiază la Institutul de Arte, Catedra de sculptură din Tallinn, Estonia, unde se și stabilește.
Debutează în 1984 în cadrul expoziţiilor de sculptură şi pictură (pastel). Printre expoziţiile personale ale artistului pot fi menţionate: Galeria Uniunii Artiştilor Plastici, Cluj-Napoca, România (1995); Galeria Dominicanes, Tallinn (1996-2012); Galeria Teatrului Rus de Dramă, Tallinn (1997); Galeria Draakon, Tallinn (1998); Galeria de Artă, Sillamäe, Estonia (1998); Muzeul de Artă, Narva, Estonia (1999); Galeria Porthan, Helsinki (1999); Muzeul de Artă Contemporană, Pärnu, Estonia (2002); Galeria Ambasadei Federaţiei Ruse la Tallinn (2002); Muzeul de Artă, Holstebro, Danemarca (2002); Teatrul Oraşului Vechi, Tallinn (2003); Castelul Narva, Estonia (2006); Galeria Passage, Tallinn (2006); Galeria Baroti, Klaipeda, Lituania (2007); Galeria Regina, Turku, Finlanda; Muzeul Naţional de Artă, Chişinău (2012).
Autorul a participat la expoziţii de grup: Bucureşti (1994), Moscova (1996), Tallinn (1996, 1997, 1999, 2000, 2001, 2003, 2004, 2005, 2006, 2010), Stockholm (1998), Helsinki (2000). Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Estonia.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog