Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

JURNAL

Omul, condamnat la memorie

Antonina SÂRBU

Alte articole de
Antonina SÂRBU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

A şti înseamnă să-ţi aduci aminte...
Printre întâmplările obişnuite ale unei zile de toamnă intervine uneori glasul preaclar al memoriei. Sâmbătă, 13 octombrie 2012, am călătorit spre Mănăstirea Frumoasa din zona Codrilor seculari ai Moldovei. Nu mai fusesem la mănăstire de vreun an... Fiindcă navigăm mereu sub zodia lipsei de timp, fiindcă indiferenţa şi goana după vânt fac imposibilă ieşirea pe drumul cel îngust...
Sâmbătă am auzit o voce care parcă a strigat şi am pornit spre mănăstire. Ploiţa paşnică a început pe la Vatra şi ne-a ţinut motiv de bucurie în drumul tur-retur. La poartă, aglomeraţie mare de autocare şi maşini mici. Lume multă. O fi fiind sărbătoare?!
Întreb pe primul întâlnit ce eveniment se întâmplă la mănăstire, e poate vreo sărbătoare ortodoxă? Răspunsul vine de la femeia ţinând strâns de mână un copil de vreo 5 anişori: „La mănăstire în fiecare zi e sărbătoare, aici în fiecare zi ne rugăm pentru pacea lumii. Noi am venit de la nord, am adus copiii în excursie. În drumurile noastre de zi cu zi, adeseori se întâmplă să descoperi locuri care-ţi rămân la inimă, locuri de suflet unde simţim din plin înălţarea sufletească, liniştea, purificarea de care în lumea noastră zbuciumată şi violentă avem atâta nevoie. Locuri ale lui Dumnezeu, pentru noi, oamenii. Am gândit să le arătăm şi copiilor. Astfel de colţuri de ţară amintesc de trecutul neamului şi de oameni care au fost şi care au lăsat astfel de «urme». Ne mândrim că le avem.” Doamna a strâns şi mai tare mânuţa băieţelului şi, privind mirată geanta noastră burduşită, s-a întors zicând: „Să mergem, Mircea, că ne udă ploaia!”. Cu certitudine predă istoria sau limba româna şi a avut şansa să se producă. Mie mi-a fost dragă femeia venită din nord. Pentru atitudine. Păcat că nu am întrebat-o cum se numeşte, păcat.
Mănăstirea Frumoasa este unul dintre acele locuri despre care vorbise doamna care ţinea un copil de mână.
La 1937, în luna iulie, preotul Dimitrie Micşunescu a vizitat mănăstirea, lăsând următoarea impresie: „22-23 iulie, 37. Mănăstirea Frumoasa. Oprim în faţa chiliilor de la stăreţie. Iată şi părintele stareţ protosinghelul Nicolae Ivancenco, plin de viaţă şi veşnic cu zâmbetul pe buze, trăind blândeţea şi bunătatea inimii sale. Ne vorbeşte cu multă prietenie şi dragoste despre sfânta mănăstire: «Aici şi-a avut metania şi Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, care a adus în dar multe cărţi moldoveneşti pe care citim şi cântăm noi azi, neuitând că aici a slujit ca frate...» Soarele coboară spre seară, iar călugării, îmbujoraţi de soare, cu plete cărunte, intră unul câte unul, sosind de la câmp, şi se îndreaptă spre trapeză, spre a cina, viaţa fiind de obşte. Simţi o nesfârşită dulceaţă privindu-i”.
Dacă Mănăstirea Frumoasa nu ar fi fost supusă calvarului invaziei unei orânduiri nedrepte prin care au trecut toate locaşele de cult din Basarabia, poate că acel peisaj, acel Duh, despre care scria cu emoţie părintele Micşunescu, sporea! Nesfârşita dulceaţă creştea... Dar devastarea din perioada sovietică a ajuns până acolo, încât mănăstirea a găzduit mai multe instituţii civile: orfelinat, şcoală pentru copii surdo-muţi, penitenciar pentru minore, şcoală internat pentru copii alienaţi mental...
Numele şi fapta celor câţiva monahi şi monahii care au schimbat faţa Mănăstirii Frumoasa de la 1994 încoace le vor „încăpea” un manual de istorie a neamului. Sau o simplă cronică a Mănăstirii Frumoasa le va înveşnici slujirea. Cineva îmi şopteşte la ureche: Dumnezeu scrie cărţile altfel...
Dacă există o conştiinţă, aminteşte-ţi.
Mă întorc în peisajul zilei de 13 octombrie 2012. La trapeză miros de sarmale şi colivă. Maica Andreea ne invită la o masă de pomenire pentru monahia Pahomia de la a cărei trecere Dincolo se împlineşte jumătate de an.
Rând pe rând apar măicuţele. Îşi spală mâinile şi se aşază la masă. Părintele binecuvântează sfânta pâine. Maica stareţă, egumena Benedicta, îmi povesteşte cu bucurie: „Azi am încheiat amenajarea cimitirului. Zi de mare pomenire. Am dat ţărânei, am întors osemintele pe care le-am scos din vechiul cimitir. Când s-au început lucrările de reamenajare, renovare a mănăstirii, am descoperit mai multe oseminte. Am descoperit şi două cărămizi pe care erau gravate numele călugărilor. Există o tradiţie în ortodoxie, monahilor li se aşază la căpătâi o cărămidă pe care este sculptat numele de călugărie. Presupunem că cimitirul vechi a fost în dreapta Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Tot ce am găsit acolo şi ce am putut salva am aşezat în noul cimitir care se află acum în partea dreaptă de la poarta de intrare în mănăstire. Locul este deschis, are amplasament bun, este luminat de răsăritul soarelui. Cu întreaga obşte am reuşit să aşezăm acest loc sacru al celor care sunt şi care vor mai fi, insulă a strămoşilor, a focului aprins. Cine are ochi întrezăreşte printre inscripţii semne şi simboluri ce vom fi noi mâine... Iar ce am fost ieri ne îndeamnă să ne amintim... Cimitirul este un sfânt osuar al celor care au crescut locaşul... Din acest 13 octombrie cimitirul Mănăstirii Frumoasa nădăjduim să nu mai repete soarta celuilalt / celorlalte... Dacă există o conştiinţă, ea te îndeamnă – aminteşte-ţi de strămoşi. Cinsteşte-i”.
Final.
Sâmbătă venisem la Frumoasa să asist la un ritual pentru mătuşa mea, Lidia Apostol, care a părăsit această Vale a Plângerii pe 14 septembrie 2012... Dumnezeu să o aşeze cu drepţii.
Părintele Teodosie a oficiat slujba care se numeşte „trecerea celor 24 de vămi ale văzduhului”. Recunosc, a fost pentru mine o noutate. Maica Paisia a cântat. Maica Andreea a urmat serviciul la pangar unde avea ascultare. Când Părintele spunea numele mătuşii mele, îmi aminteam de anul 1991. Atunci, un preot venit din Vest mi-a povestit despre prima femeie care s-a creştinat... „Să ţii minte, se numea Lidia...” Interesant, de ce rudele o strigau Lida?! Toate, natura şi Duhul erau în spiritul mătuşii mele... Ploaia cuminte, rânduiala – cu încetul, oamenii, cei pe care-i iubea... Alesesem să venim la Mănăstirea Frumoasa tot respectând o ultimă dorinţă testamentară a celei plecate de curând. Ultimele luni, măcinată de durere şi devastată de tristeţea plecării pe care o vedea inevitabilă, căuta liniştea ca pe o apă vie. În lunga căutare se aşeza pe pragul din verandă şi privea afară. Fântâna, florile, masa, scaunele. Parcă le vorbea... „Acestea toate acolo nu le voi mai întâlni. Totul rămâne oamenilor, altora care vin...”
Stropii reci de ploaie, adierea vântului din acest peisaj autumnal îmi cuprind sufletul şi parcă îl eliberează de despărţirea staţionată de o veşnicie în forul meu interior. Privesc calm pământul aşezat peste mormintele proaspăt ridicate în cimitirul Mănăstirii Frumoasa – loc plin încă de verdeaţă, de culoare şi unde liniştea perfectă a unei dimineţi de sâmbătă te îndeamnă să-ţi aminteşti...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog