„...Moldovenismul... nu se opune românismului, ci este o formă a lui...”


(Discurs rostit pe 22 mai 2001 cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa
al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău)
 
Mult stimate Domnule Rector al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău,
Dragi colegi,
Dragii mei basarabeni,
 
Încă o dată trebuie să spun ce-am spus de mai multe ori, aici în Basarabia şi în România, anume că sărbătorirea aceasta, înalta distincţie care mi s-a acordat, eu le consider, fără îndoială, ca distincţii pentru persoana mea, însă nu numai pentru ea, ci pentru toţi cei care, avînd acelaşi talent, aceeaşi capacitate, n-au ajuns să se afirme, n-au ajuns să dea acestui popor şi lumii ceea ce ar fi putut da din cauza vitregiei vremilor, acestor cumplite vremi, pe care le-am trăit cu toţii, care s-au abătut peste poporul nostru, peste noi toţi.
De aceea accept cu bucurie, cu fericire, cu profundă emoţie această distincţie şi ca un gest, cel puţin de trei ori, simbolic.
Simbolic, mai întîi, fiindcă vine de la Universitatea „Ion Creangă”. De Universi­tatea care poartă acest nume mă leagă amintirile cele mai plăcute şi cele mai autentice în ceea ce priveşte studiul. Mă refer la liceul, la marele Liceu „Ion Creangă” din Bălţi, la care am învăţat carte timp de opt ani. Aici s-a amintit că am învăţat întîi în satul natal, la Mihăileni, apoi la Bălţi şi apoi la Iaşi. Trebuie să amintesc că baza am primit-o, încă înaintea Liceului „Ion Creangă”, la minunata şcoală primară din Mihăileni, la care m-am înscris la vîrsta de şase ani şi unde l-am avut ca învăţător pe marele, pe neuitatul învăţător Roman Mîndîcanu, pe tatăl lui Valentin Mîndîcanu, aici prezent, cel care, într-un sens, cum am aflat mai tîrziu, m-a pătruns, m-a identificat şi m-a descoperit. Apoi am învăţat la şcoala pe care am amintit-o, unde am avut din nou profesori excepţionali, ca atîţia alţi basarabeni şi atîţia alţi bălţeni care nu s-au putut afirma. Şi-apoi la Iaşi, şi-apoi în Italia.
În al doilea rînd, e un gest simbolic, fiindcă vine de aici, de la Chişinău, adică din capitala Patriei mele mici, din capitala Basarabiei.
Şi în al treilea rînd, şi despre aceasta aş vrea să vorbesc, gestul este simbolic fiindcă această distincţie vine din Moldova şi se acordă unui moldovean, care a fost toată viaţa lui moldovean şi n-a uitat niciodată că e moldovean, şi anume din Basarabia, din Moldova dintre Prut şi Nistru, şi mai precis din Ţara de Sus, din Ţinutul Răutului Superior. Cu aceasta vreau să spun, în această scurtă alocuţiune, că şi eu sînt „moldovenist” şi că dacă am vreun merit, cred că meritul meu cel mai important, aici pentru moldovenii mei, este că v-am întărit şi că vă mai întăresc rezistenţa şi austeritatea cu modestul meu meşteşug.
Ce vreau să spun cînd afirm că sînt „moldovenist”?
Există două tipuri de moldovenism. Mai întîi, un moldovenism în cadrul românis­mului, un moldovenism care nu se opune românismului, ci este o formă a românismului. Şi există un alt tip de moldovenism, un moldovenism opus românismului, cel care se afirmă pe o identitate arbitrară, moldovenească, la acelaşi nivel cu identitatea românească şi opune identitatea moldovenească acestei identităţi româneşti. Şi acest din urmă moldovenism opus românismului este, la rîndul lui, de două tipuri: există moldovenismul naiv şi nevinovat al celor care, orbiţi de o propagandă îndelungată, orbiţi de tot ce li s-a opus şi de tot ceea ce li s-a ascuns timp de şaizeci de ani, cred că nu sînt români, cred că vorbesc altă limbă şi îţi spun cu foarte multă inocenţă, vorbindu-ţi aşa cum vorbesc eu acuma, că ei nu ştiu româneşte, că vorbesc numai pe moldoveneşte. Şi celălalt tip e moldovenismul vinovat şi mincinos, moldovenismul care în mod conştient cultivă dezbinarea, ura împotriva a tot ceea ce e românesc şi care încearcă, cu argumentele cele mai absurde, să afirme o identitate moldovenească opusă identităţii româneşti.
Vreau să spun că există un moldovenism autentic, legitim şi moral, acest moldo­venism pe care aş vrea să-l reprezint aici şi pe care cred, sînt convins că îl reprezentaţi şi dumneavoastră, toţi fraţii mei basarabeni, pe acest moldovenism care se poate prezenta ca subiectiv, adică al acestui individ empiric, Eugeniu Coşeriu, şi ca obiectiv, ca moldo­venismul omului de ştiinţă, în măsura în care este acest individ Coşeriu om de ştiinţă. Şi anume moldovenism în ceea ce priveşte istoria.
Se înţelege că eu, ca individ empiric, ca acest subiect Eugeniu Coşeriu, tremur mult mai mult la numele lui Ştefan cel Mare decît la numele altor eroi români. Şi că îmi place să afirm, fără să am documente în această privinţă, că Ştefan cel Mare a fost cel mai mare om politic pe care l-a dat românismul. Însă fără a nega valoarea lui Mihai Viteazul şi fără a uita de Avram Iancu, fără a uita de eroii ardeleni. Şi, ca român moldovean ce mă aflu, tremur şi-mi dau lacrimile cînd citesc şi recitesc de multe ori pe nota, pe autografa lui Mihai Viteazul, pe care se spune: Ardealul, Moldova, Ţara Românească. Pofta ce-am poftit. Adică această unitate a celor trei ţări româneşti.
Şi moldovenism obiectiv cu privire la această istorie. Adică încerc ca om de ştiinţă să studiez şi să afirm, cu documente şi cu argumente istorice obiective, rolul Moldovei în istoria poporului român şi rolul Moldovei în unirea, în procesul de unire, de întregire a poporului român. Şi, în acest caz, e chiar şi rolul basarabenilor şi mai ales rolul basarabenilor. Şi atunci îmi amintesc de Vasile Stroescu care nu susţinea numai Basarabia şi independenţa Basarabiei, ci îi susţinea pe toţi românii şi care crea şcoli şi spitale pentru ardeleni, şi care se întîlnea în Elveţia cu Goga, care, la rîndul lui, publica şi la Chişinău. Şi îmi amintesc că Chişinăul a fost de mai multe ori centrul avansat al românismului, că aici la Chişinău s-a pregătit unirea, aici s-a pregătit unirea Ardealului, aici a fost primită cu flori şi urale legiunea ardeleană creată de foştii prizonieri din armata austro-ungară.
În ce priveşte cultura, în general, din nou ca individ empiric şi subiectiv, înţeleg să mă bucur şi să afirm valorile moldoveneşti, să afirm, nu numai în glumă, că noi, cei din Ţara de Sus a Moldovei, am dat atîtea personalităţi culturii româneşti, fiindcă pe o fîşie de pămînt, de la Carpaţi pînă la Nistru, nu mai lată de vreo sută de km, s-au născut şi Eminescu, şi Creangă, şi Sadoveanu, şi Iorga, şi Enescu, şi Ciprian Porumbescu, şi Stere, şi Hasdeu, şi primul nostru filozof Vasile Conta, şi mai înainte Miron Costin şi alţii, şi alţii (O voce din sală: Mai încoace – Eugeniu Coşeriu [ovaţii]).
Nu ştiu dacă l-am amintit pe Stere. Dacă nu, Eugeniu Coşeriu e mai puţin important, însă a avut şi el norocul să se nască tot pe aceeaşi fîşie de pămînt binecuvîntat.
Şi, se înţelege, că fiind om de ştiinţă, urmăresc să consider critic contribuţia Moldovei la cultura română şi să caut şi o trăsătură specifică sau trăsături specifice pentru această contribuţie, însă nu opunînd o cultură moldovenească culturii româneşti. Şi aicea putem aminti că această atitudine, să spunem, e cea a lui Ibrăileanu, care găsea că tocmai moldovenii reprezintă în tradiţiile culturale româneşti spiritul critic, în acest caz, opus, însă, în acelaşi timp, complementar spiritului mai curînd pragmatic al muntenilor. Şi, deci, vreau să spun că Moldova a avut un rol fondator în cultura românească şi prin toate legăturile pe care le-a avut cu Polonia, cu şcolile latineşti din Polonia. Nu trebuie să uităm că imediat după fundarea Universităţii din Cracovia, deja la sfîrşitul secolului al XIV-lea, studiau foarte mulţi moldoveni la această universitate. Şi nu trebuie să-l uităm pe un domnitor ca Gheorghe Ştefan – un om foarte cult şi la care se referă celebra frază „Nasc şi la Moldova oameni” – şi care ducea tratative cu regele Suediei şi cu alţii şi-l trimitea pe Milescu la Ludovic al XIV-lea, înţelegînd, deci, să se prezinte pe un plan internaţional şi utilizîndu-l tocmai pe un tînăr savant cum era Milescu.
Şi, în sfîrşit, sînt moldovenist, în sens subiectiv şi în sens obiectiv, şi în ceea ce priveşte limba. Însă tot aşa, vorbind româneşte, înţeleg să spun pîntece şi nu burtă, înţeleg să spun cocostîrc şi nu barză, înţeleg să pronunţ cîne şi pîne, şi nu cîine, pîine. Îmi aduc aminte că profesorul Gheorghe Cîrţu, de la Liceul „Ion Creangă”, auzindu-i pe cei care pronunţau cîne, el le spunea: cîine, cîine, cu -ine (înviorare în sală). Şi, ca lingvist, susţin, se înţelege, o variantă moldovenească de limbă exemplară, recunoscînd că această limbă exemplară are ca bază limba, mai întîi, a textelor lui Coresi şi că are fonetica funda­mentală de tip muntean sau, să spunem, de la Târgovişte pînă la Braşov. Însă această limbă a fost recultivată şi îmbogăţită şi, mai ales, păstrată în această formă şi de moldoveni în mare parte.
Îmi place să semnalez că şi constituirea acestei norme exemplare, pe care o avem de la început, de la Coresi, şi care a fost consacrată prin Biblia de la Bucureşti, numită Biblia lui Şerban, e o constituire la care au contribuit într-o măsură nebănuită moldovenii. Mă gîndesc în acest caz la un moldovean, fiindcă în mare parte baza acestei Biblii de la Bucureşti este traducerea făcută de Milescu. De aceea, vorbind de Biblia de la Bucureşti, eu o numesc Biblia moldo-valahă de la Bucureşti şi o înţeleg ca un simbol al acestei unităţi a limbii române, la care au contribuit în anumită măsură şi moldovenii. Şi ca moldovean şi ca lingvist moldovean, cînd e vorba de politica lingvistică, susţin şi ca normă de exemplaritate, ca limbă exemplară, o limbă cu această fonetică, adică cu pîne, mîne ş.a.m.d., şi cu această fonetică, care a fost păstrată în textele scriitorilor moldoveni.
Deci, înţeleg să opun şi o variantă moldovenească altor posibile variante, însă având în vedere că nu e vorba de ceva opus limbii române, e ceva pentru toată limba română. Dacă sîntem într-adevăr moldovenişti, atuncea trebuie să spunem: noi vrem pentru toată limba română, acolo unde avem o tradiţie stabilită, această normă de exemplaritate moldovenească. Şi tot ca lingvist, chiar dacă nu mai pot susţine astăzi că ar fi bine să avem această normă, semnalez cel puţin că limba noastră moldovenească – în cazul acesta graiul moldovenesc – ne permite anumite concluzii de natură lingvistică în ceea ce priveşte istoria limbii. Nu mai fac acuma deosebirea în limba literară, în limba exemplară între [] şi [z], însă ştiu şi le arăt elevilor că dacă un cuvînt are [], atunci e un cuvînt vechi, ori latinesc ori de aceeaşi vîrstă, adică şi , şi că dacă are [z], ca pază, e un cuvînt mai recent. Însă scriu şi zic, se înţelege, atunci cînd vorbesc limba exemplară românească, fiindcă înţeleg că aceasta este norma stabilită nu pentru munteni, nu pentru ardeleni, ci pentru toţi vorbitorii de limba română.
Vreau să spun prin aceasta că există şi un moldovenism care îşi are moralitatea, eficacitatea lui, că poţi fi moldovenist fără a fi antiromân. Ba mai mult, că poţi fi moldovenist fiind în acelaşi timp român şi român în toată puterea cuvîntului. Şi că poţi, ca moldovenist în acest sens, să spui că te simţi acasă în Europa, că dacă, totuşi, la Bucureşti te simţi mai acasă decît la Tübingen sau la Madrid, la Chişinău ori la Bălţi te simţi mai acasă decît la Bucureşti.