Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRELEGERI

Logosul, λόγος-ul σηµαντικός, λόγος-ul αποφαντικός

Jesús Gerardo Martínez del CASTILLO

Alte articole de
Jesús Gerardo Martínez del CASTILLO
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Logosul, în sensul de vorbire, trebuie înţeles ca activitate, ca manifestare. Pentru Heidegger, logosul este acelaşi lucru cu δηλοàν, „a face clar ceea ce ‘se vorbeşte’ în vorbire” (2002, p. 371). După Aristotel, această funcţie a vorbirii era άποφαίνεσζαι (apofantică). Vorbirea se realizează însă, cum afirmă Coşeriu (1985, p. 162), istoric, adică în cuvintele unei limbi, cuvinte împărtăşite într‑o comunitate lingvistică, şi nu simple elemente individuale. În calitate de cuvinte împărtăşite de o întreagă comunitate, ele poartă conţinutul a ceea ce este comun, dar lasă să se întrevadă şi intenţia vorbitorilor. Astfel:
Logosul permite să se observe ceva (φαίνεσζαι) despre ceea ce se vorbeşte şi, totodată, îi permite să observe celui ce vorbeşte [...] sau celor ce vorbesc unii cu alţii. Vorbirea „permite să se vadă” ¢πό..., plecând tocmai de la ceea ce se vorbeşte (Heidegger 2002, p. 373).
În vorbire, în expresia actului lingvistic, avem rostirea şi rostirea despre rostire. Astfel e structurat logosul ca manifestare: permiţând să se întrevadă ceva despre vorbire chiar prin intermediul vorbirii. În acest mod, continuă Heidegger:
În vorbire (¢ποφάνσις / apofansis), dacă aceasta e genuină, trebuie separată vorbirea de vorbirea despre vorbire, astfel încât comunicarea prin intermediul vorbirii să facă accesibile interlocutorului rostirea şi vorbirea despre rostire (2002, p. 374).
În vorbire, în expresia concretă, nu totul se manifestă în acelaşi mod, nu totul pune în evidenţă faptul despre care se vorbeşte. Pentru Heidegger, logosul ca atare se manifestă în vorbire, permite să se vadă faptul respectiv arătându-l, pentru că logosul are structura de σύνθεσις (sinteză). Această sinteză, afirmă Heidegger, nu vrea să spună aici uniune sau înlănţuire de reprezentări, un du-te-vino de procese psihice, uniuni în raport cu care s-ar pune, forţat, „problema” concordanţei lor cu fizicitatea exterioară, ele fiind manifestări interioare. Prefixul sin- are aici o semnificaţie pur apofantică şi vrea să spună: a lăsa să se observe ceva în împărtăşire sau în conjuncţie cu altceva, a lăsa să se vadă ceva drept altceva (ibidem).
Această sinteză, ce „lasă să se vadă ceva în împărtăşire cu altceva”, constituie logosul apofantic şi permite, pe de altă parte, să se discearnă, în vorbire, artificialul de autentic, scoţându-le din „ascunderea” lor. Adică, sinteza permite să se discearnă adevărul de falsitate, să se distingă arătatul (¢λήθεύειν) de ascuns (yεύδεσθαι). Conceptul de adevăr trebuie interpretat în funcţie de ceea ce se arată, în funcţie de logosul apofantic: adevărul este neascunsul, vizibilul, punerea înaintea ochilor, αλήθεια:
Calitatea de „a fi adevărat” a logosului ca ¢λήθύειν vrea să spună: în λέγειν ca ¢ποφ£ίνεσζαι, a scoate din ascunderea lui lucrul despre care se vorbeşte şi a permite să fie văzut, descoperit, ca ne-ascuns (¢ληθές) (ibidem).
Astfel, „adevărul”, „a fi adevărat”, „a fi ¢ληθές” nu înseamnă altceva decât „a fi descoperit”, „a nu fi ascuns”. Fundamentul contrar al nemanifestării, adică al ocultării, explică acea calitate de „a fi fals”: „punerea unui fapt înaintea altui fapt [...] şi a-l face să treacă drept ceva ce nu este”, a înşela sau a acoperi (ψεύδεσθαι).
În concepţia lui Coşeriu, logosul are două ipostaze de manifestare: ca logos semantic şi ca logos apofantic. Ambele constituie aspecte ale expresiei lingvistice, manifestându‑se astfel în cele trei nivele ale determinării lingvistice5. Logosul semantic aparţine limbajului în măsura în care este funcţia semnificativă şi ţine de cunoaştere, fiind în sine o problemă universală a limbajului. Pe de altă parte, cum limbajul izvorăşte în limbi, logosul semantic se manifestă determinat ulterior în elementele unei limbi. În acest sens, logosul semantic funcţionează ca un factor comun într-o comunitate de vorbitori şi se manifestă în mod contingent. Logosul semantic este virtual şi reprezintă permanenţa în vorbirea din interiorul uneia şi aceleiaşi comunităţi de vorbitori. În fine, logosul semantic se manifestă în mod individual în texte, în măsura în care funcţia semnificativă este efectuată prin mijloacele istorice în actul lingvistic de către un vorbitor, întotdeauna într-o formă contextuală şi sporadică.
La rândul său, logosul se manifestă ca apofantic în planul universal în măsura în care lingvisticul se manifestă ca distinct de logic, în măsura în care logosul este cunoaştere şi în măsura în care, în clasificările obiective, el se manifestă dincolo de limbi. Clasificările obiective (terminologiile ştiinţifice şi tehnice) „nu aparţin limbajului, nici, în consecinţă, structurărilor lexicale, aşa cum o fac ‘cuvintele uzuale’: ele constituie utilizări ale limbajului pentru clasificări diferite (şi, în principiu, autonome) ale realităţii sau ale unor anumite porţiuni de realitate” (Coseriu 1981, p. 966).
În acest sens, logosul apofantic merge dincolo de limbaj.
Logosul apofantic se arată, de asemenea, în planul istoric în măsura în care realitatea însăşi şi cunoaşterea ei se impun intuiţiei lingvistice şi, ca atare, semnificatului. Terminologiile „nu sunt ‘structurate’ deloc (sunt simple ‘nomenclaturi’ enumerative ce corespund unor delimitări ale obiectelor) şi, în măsura în care există, structurarea lor nu corespunde normelor limbajului, ci unor puncte de vedere şi unor exigenţe ale ştiinţelor şi tehnicilor respective” (Coseriu 1981, p. 967).
Limbile, în acest sens, sunt determinate de realitatea obiectivă, care li se impune.
În sfârşit, logosul apofantic se manifestă în planul individual ca o modalitate textuală a predicaţiilor despre realitate. Pentru a ilustra distincţia dintre logosul semantic şi cel apofantic, inserăm o reprezentare a logosului după modul cum se manifestă în nivelele determinării lingvistice (săgeţile indică, cea îndreptată în jos – determinarea, şi cea îndreptată în sus – creativitatea „fosilizată”):
 
 
Logos semantic
Logos apofantic
Nivel universal
Limbaj ca funcţie semnificativă
Limbaj ca gândire logică
Nivel istoric
Distincţii idiomatice
Relaţii obiective
Nivel individual
Texte (sens)
Texte apofantice
 
În opinia lui Coşeriu, Aristotel a stabilit prioritatea limbajului în raport cu gândirea logică. Logosul semantic, adică expresia semnificativă, este anterior afirmaţiei sau negaţiei unui lucru, adică este anterior logosului apofantic.
Antonio Vilarnovo semnalează drept condiţie necesară pentru logosul propoziţional (λόγος αποφαντικός) compoziţia (Vilarnovo 1993, p. 19). Pentru Coşeriu, elementul constitutiv nu e numai compoziţia, deja semnalată încă de Aristotel, ci şi determinarea ulterioară a semnificativului. Semnificativul, adică lingvisticul, logos semantic, este anterior logicului, afirmaţiei sau negaţiei, logosului apofantic. Pentru Aristotel, în limbajul ca atare, în expresia semnificativă, nu apare încă distincţia între existenţă şi inexistenţă, nici distincţia între adevăr şi falsitate. Aceste distincţii apar numai în propoziţie sau judecată, „în acel logos ce transformă relaţiile lingvistice în relaţii ‘obiective’ (cu privire la ‘lucrurile’ designate)”. Coşeriu conchide: „limbajul propoziţional, λόγος αποφαντικός, este, fără îndoială, «limbaj», λόγος σημαντικός, dar nu limbaj pur şi simplu, ci limbaj cu o determinare ulterioară” (Coseriu 1985, p. 248).
Expresia semnificativă, adică semnificarea, logosul semantic, este „în sinele” limbajului; afirmaţia sau negaţia unui lucru, adică expresia propoziţională, logosul apofantic, este „pentru ce-ul” limbajului. Înainte de a servi unei finalităţi concrete, înainte de a primi o determinare specifică, limbajul serveşte propriei sale finalităţi, care nu e alta decât semnificarea, crearea de semnificate. Luând în considerare problema naturii logice sau semantice a limbajului în termenii finalităţii proprii, Coşeriu afirmă:
considerând problema în planul finalităţii, care e planul propriu limbajului (fiind acesta o manifestare a libertăţii), eroarea constă în confuzia dintre finalitatea ce aparţine esenţei obiectului – activităţii lingvistice în sine, independentă de determinări ulterioare – şi care este finalitatea semnificativă, şi finalitatea accesorie, proprie cutărui sau cutărui act. Această din urmă finalitate nu aparţine esenţei obiectului, ci se identifică cu scopul subiectului lingvistic într-un act determinat şi ea poate fi logică, dar poate fi, la fel de bine, estetică sau practică (Coseriu 1982, p. 2399).
Pentru Coşeriu, limbajul trebuie considerat, deci, ca activitate creatoare a vorbitorului şi, în consecinţă, ca expresie a ceea ce urmăreşte subiectul vorbitor. Dacă subiectul vorbitor este liber, creator, obiectul activităţii sale creatoare (limbajul) va fi în sine însuşi un obiect niciodată pe deplin încheiat. Obiectul activităţii fiinţei libere este, în sine, infinit (cf. Coseriu 1985, p. 2110). Scopul esenţial al limbajului este creaţia de semnificate, logos semantic, pentru că aceasta e finalitatea pe care o urmăreşte subiectul liber şi inteligent, subiectul creator. Scopul conjunctural şi contextual al expresiei lingvistice este o determinare posterioară scopului esenţial al limbajului, logos apofantic, şi este, în consecinţă, un scop accesoriu primului. Creaţia de semnificate, odată îndeplinită, urmăreşte finalitatea obiectului semnificat, primind astfel o determinare ulterioară în propria sa realizare. Finalitatea limbajului provine de la esenţa omului care vorbeşte; finalitatea actului lingvistic provine de la esenţa obiectului designat şi la care se aplică semnificatul. În consecinţă, logosul semantic, iar nu logosul apofantic, defineşte limbajul şi, în ultimă instanţă, expresia lingvistică născută în actul vorbirii şi determinată concret ca logos apofantic de intenţia semnificativă a vorbitorului. Explicaţia acestui fapt ne este oferită de Coşeriu însuşi: „În timp ce logicul implică întotdeauna şi în mod necesar semanticul (lingvisticul), semanticul (lingvisticul) nu implică întotdeauna, nici în mod necesar, logicul” (Coseriu 1982, p. 24011).
De la logosul apofantic ajungem la logosul semantic, dar nu şi invers. Primul este şi al doilea, este o determinare a celui din urmă, o determinare a esenţei limbajului. Lucrurile stau astfel deoarece avem de-a face cu omul ca subiect vorbitor şi cunoscător: „Limbajul este manifestarea specifică primară a omului ca atare – adică în calitate de fiinţă capabilă să cunoască lumea şi să se cunoască pe sine – şi este, de asemenea, prima formă, şi unica absolut generală, de care dispune omul pentru fixarea şi obiectivarea, dincolo de impresiile şi reacţiile imediate, a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine, adică, a conţinutului integral al conştiinţei. Acest fapt înseamnă, pe de o parte, că limbajul şi categoriile sale interne nu intră propriu-zis în relaţie cu facultatea de a gândi, ci cu facultatea de a cunoaşte” (Coseriu 1982, p. 24012).
Limbajul, în sine, răspunde la esenţa subiectului care îl creează. Fiinţa umană este un subiect liber şi, ca atare, absolut (cf. Coseriu 1985, p. 205-20613), în aceeaşi măsură în care cunoaşte în mod creator. Limbajul este un act de cunoaştere (Coseriu 1985, p. 7214), deoarece cunoaşterea (cauză şi scop) este finalitatea ultimă a fiinţei vorbitoare (cf. Coseriu 1982, p. 24015). Prin urmare, pentru a cunoaşte există limbajul. Actul vorbirii este actul cunoaşterii şi cunoaşterea implică activitatea de a crea conţinuturi de conştiinţă, i.e. semnificate. Limbajul, deci, este logos semantic, logos ce creează obiectele în esenţa lor în mod virtual şi fără determinări, iar prin faptul aplicării lor la lucruri se determină pe sine ca judecată sau propoziţie. De aici rezultă opinia că limbajul, semnificat şi expresie (cf. Coseriu 1992, p. 25416), ar deriva în propoziţii ce afirmă sau neagă ceva despre ceva (cf. Coseriu 1985, p. 217).
Pe de altă parte, însă, subiectul vorbitor este o fiinţă istorică. Din acest unghi, limbajul este expresie creatoare de semnificate, pe lângă faptul că este expresie determinată în mod istoric:
şi, pe de altă parte [...], limbajul (ca activitate intersubiectivă a omului istoric), departe de a putea fi redus la alte categorii, este o categorie autonomă şi este forma necesară de manifestare a „gândirii”, atât logice, cât şi poetice şi practice (ibidem).
Concluzia, prin urmare, decurge firesc şi ne-o oferă Coşeriu însuşi:
Limbajul istoric – ca logos pur şi simplu semantic – se prezintă, aşadar, ca „neutru”, „indeterminat” sau, mai bine spus, nediferenţiat (Coseriu 1982, p. 24118).
Graţie faptului că e neutru în raport cu ceea ce aduce: „Limbajul este «mediator» necesar pentru formarea conceptelor [...]. Limbajul este un «înainte» şi nu un «apoi», în raport cu gândirea logică” (Coseriu 1982, p. 241-4219).
În limbaj se produce gândirea logică, dar aceasta nu e altceva decât o determinare a limbajului, cum am văzut, de vreme ce gândirea logică este, şi ea, posterioară cunoaşterii. Gândirea logică depăşeşte cunoaşterea, însă depinde de aceasta: „[gândirea logică] modifică şi depăşeşte, într‑adevăr, conceptele pe care limbajul le furnizează, dar, în acelaşi timp, depinde de limbaj: în primul rând, deoarece trebuie să ia conceptele primare din limbaj; în al doilea rând, pentru că trebuie să se exprime prin limbaj. Trebuie să răsturnăm, deci, perspectiva logicistă: nu limbajul este produsul gândirii logice, ci, dimpotrivă, aceasta din urmă se fundamentează în mod necesar pe limbaj. Cuvintele şi conceptele, semnificate virtuale ale cuvintelor, trebuie să existe pentru ca să poată exista gândirea logică, şi nu invers” (Coseriu 1982, p. 24220).
În acest mod, aşadar, gândirea logică nu există autonomă în sine, ci doar în calitate de creaţie ulterioară a cuvântului, ca expansiune a cuvântului, bazată pe cuvânt. Acest lucru este fără echivoc: cuvântul este deja concept; este conceptul virtual al lucrului pe care îl reprezintă; cu alte cuvinte, conceptul care creează clase şi care se determină, care se aplică existentului şi creează entităţi reale; conceptul potenţial care se transformă în judecată, în logos apofantic. În definitiv, trebuie să distingem între un logos iniţial sau lingvistic şi un logos născut în actul lingvistic, adică trebuie să distingem între limbaj şi vorbire:
Limbajul este logos semantic ce, în actele de vorbire, prezintă determinări ulterioare: adică, fără să înceteze să fie semantic, este în plus fantastic (poezia), apofantic (expresia logică) sau pragmatic (expresia practică). Şi, desigur, nu este „străin” pentru niciuna dintre cele trei forme, întrucât le conţine pe toate trei nediferenţiate (Coseriu 1982, p. 24221).
Recapitulând, logosul este rostirea, manifestarea în actul vorbirii, semnificarea conferită de subiectul vorbitor, cel care accede la realitate captând-o într-un act individual şi unic de cunoaştere. În actul de vorbire şi de cunoaştere, subiectul are o intuiţie unică şi inedită, cu şi prin care semnifică, creează realitatea şi rosteşte ceva despre ea. Astfel poate fi definit logosul: logos ce semnifică, logos lingvistic sau intersubiectiv, logos semantic şi, respectiv, logos manifestat printr-o intenţie semnificativă practică, poetică sau logică, logos apofantic.
În cunoaştere, captarea primă este hotărâtoare, intuiţia individuală ce acţionează ca motor al actului însuşi de cunoaştere, intuiţia inedită de care vorbeşte Coşeriu (1982, p. 246-24722) sau esteza pe care o va fi intuit Aristotel.
Conceptualizarea este, pentru Aristotel, cea mai importantă acţiune mentală de cunoaştere, mai importantă chiar decât ştiinţa sau complexul de dovezi pe care ştiinţa le presupune, este cel mai autentic şi mai solid mod de a şti. Conceptualizarea este actul sau momentul precis în care ceva este actualizat. [...]
În procesul de formare a conceptelor, Coşeriu pune accent pe atribuirea voluntară, liberă şi creativă a unei universalităţi la ceea ce este creat. Cunoaştem, afirmă Coşeriu, conceptul de arbore, pe care l-am perceput efectiv ca obiect din experienţa noastră, pentru că recunoaştem în el posibilitatea unei clase de entităţi / fiinţe la care îi reducem ulterior pe toţi ceilalţi arbori. Coroborarea elementelor comune pentru ceilalţi arbori se bazează pe faptul că obiectele pe care le cunoaştem le reducem la posibilitatea infinită „arbore” a conceptului pe care l-am construit. Coşeriu susţine că aplicăm posibilitatea infinită a conceptului la fapte virtuale, încă neexperimentate, ale clasei arbore (cf. Coseriu 1992, p. 226-22723). [...]
În lingvistica vorbirii a lui Coşeriu, esteza coincide cu impulsul actului lingvistic, mai precis cu intuiţia inedită a unui vorbitor. La Coşeriu însă intuiţia se realizează întotdeauna istoric, pe de o parte, şi este, pe de altă parte, determinată ulterior de intenţia semnificativă a vorbitorului care se adaptează contextului şi situaţiei. În acest mod, Coşeriu explică inovaţia atunci când o justifică din interiorul schimbării lingvistice şi explică schimbarea lingvistică însăşi. Coşeriu dedică explicării fenomenului de schimbare lingvistică una dintre operele sale emblematice. Ca ilustrare, redăm următorul citat: „Limba se recreează pentru că vorbirea se bazează pe modele anterioare şi este vorbire-şi-înţelegere; se depăşeşte prin activitatea lingvistică pentru că vorbirea este întotdeauna nouă; şi se reînnoieşte pentru că înţelegerea este înţelegere dincolo de ceea ce prin limbă e deja ştiut anterior actului. Limba reală şi istorică este dinamică pentru că activitatea lingvistică nu este vorbire şi înţelegere a unei limbi, ci vorbire şi înţelegere a ceva nou prin intermediul unei limbi. Prin această activitate, limba se adaptează la necesităţile expresive ale vorbitorilor şi continuă să funcţioneze ca limbă în măsura în care se adaptează” (Coseriu 1988, p. 10924).
Aşadar, limba este numai un mediu prin care vorbitorul exprimă ceea ce doreşte şi care se adaptează cel mai bine intuiţiei inedite deţinute în actul său de cunoaştere. Nu e de ajuns, după cum am văzut, intuiţia inedită care echivalează cu esteza, este necesar ca această esteză să devină intuiţie odată determinată prin chiar actul de cunoaştere şi prin intenţia care orientează actul de cunoaştere. Avem în această intuiţie inedită a lui Coşeriu motorul primar sau esteza şi, în plus, interpretarea acesteia sau actul de cunoaştere care se rezolvă într-o intenţie semnificativă a celui care, cunoscând, are voinţa de a rosti. În acest mod, intuiţia inedită se transformă în motorul cunoaşterii şi al vorbirii şi merge dincolo de, pe de o parte, propria esteză a vorbitorului şi, pe de alta, de limba istorică însăşi, ce furnizează mijloacele atât pentru cunoaştere, cât şi pentru rostire şi vorbire. Mai mult, Coşeriu insistă că intuiţia este creaţie de limbă, adică formă de gândire şi formă de rostire şi, prin urmare, formă de vorbire. În acest punct, capătă sens deplin cuvintele lui Coşeriu: limba nu spune tot ceea ce vorbitorul concepe.
 
Note
1 Martin Heidegger, El ser y el tiempo, Traducción de José Gaos, RBA (Biblioteca de los Grandes Pensadores), 2002.
2 Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Editorial Gredos, Madrid, 1985.
3 Martin Heidegger, op. cit.
4 Ibidem.
5 În tehnica vorbirii, Coşeriu distinge trei nivele sau planuri succesive în determinarea lingvistică, şi anume: nivelul universal sau nivelul activităţii de vorbire şi al condiţiilor sale; nivelul istoric sau nivelul limbii particulare; şi nivelul individual sau nivelul realizării activităţii de vorbire prin intermediul elementelor comune, proprii unei comunităţi de vorbitori, realizare datorată subiectului vorbitor. Cf. Eugenio Coseriu, Competencia lingüística: elementos dela teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992, p. 86-92.
6 Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural, Editorial Gredos, Madrid, 1981.
7 Ibidem.
8 Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Editorial Gredos, Madrid, 1985.
9 Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Editorial Gredos, Madrid, 1982.
10 Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Editorial Gredos, Madrid, 1985.
11 Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Editorial Gredos, Madrid, 1982.
12 Ibidem.
13 Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Editorial Gredos, Madrid, 1985.
14 Eugenio Coseriu, op. cit.
15 Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Editorial Gredos, Madrid, 1982.
16 Eugenio Coseriu, Competencia lingüística: elementos dela teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992.
17 Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Editorial Gredos, Madrid, 1985.
18 Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Editorial Gredos, Madrid, 1982.
19 Eugenio Coseriu, op. cit.
20 Eugenio Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Editorial Gredos, Madrid, 1982.
21 Ibidem.
22 Eugenio Coseriu, op. cit.
23 Eugenio Coseriu, Competencia lingüística: elementos dela teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992.
24 Eugenio Coseriu, Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico, Editorial Gredos, Madrid, 1988.
 
 
Fragmente din ediţia românească a vol. Jesús Gerardo Martínez del Castillo, Lingvistica rostirii: logosul semantic şi logosul apofantic, Cuvânt-înainte, notă asupra ediţiei şi traducere de Cristian Paşcalău, Argonaut & Scriptor, Cluj-Napoca, 2011.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog