Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FEEDBACK

Metafora lingvistică în perspectivă elocuţională

Maria-Alexandrina TOMOIAGĂ

Alte articole de
Maria-Alexandrina TOMOIAGĂ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

1. Introducere
Pentru a pune bazele lingvisticii integrale, Eugeniu Coşeriu propune, cum se ştie, o modificare radicală a perspectivei asupra limbajului, respectiv explorarea întregului câmp fenomenal al „faptelor” lingvistice din punctul de vedere al vorbirii, nu al limbii, avansând, drept cadru preliminar al acestei explorări, o schemă generală a planurilor care se disting în vorbire, precum şi a competenţelor lingvistice corespunzătoare1. Capacitatea generală de expresie conţine elementele nonverbale care acompaniază vorbirea şi competenţa lingvistică în totalitatea sa, care este, pe de o parte, psihofizică, iar pe de altă parte, culturală. „Nivelul cultural” al vorbirii este caracterizat drept activitate umană universală, care se realizează în situaţii determinate prin vorbitori individuali, ca reprezentanţi ai unor comunităţi lingvistice tradiţionale2. Sunt distinse în acest fel cele trei planuri pe care se manifestă activitatea culturală a vorbirii: cel universal, comun tuturor limbilor, cel istoric, ce conţine vorbirea într-o anumită limbă, şi planul individual. În ceea ce priveşte palierul individual, Coşeriu subliniază că vorbirea este întotdeauna o execuţie individuală, nu „corală”, iar pe de altă parte, ea are loc întotdeauna într-o situaţie determinată3.
 
2. Metafora în planul vorbirii
Într-un cunoscut studiu, timpuriu, intitulat Creaţia metaforică în limbaj4, ilustrul lingvist situează la nivelul vorbirii, în plan universal, creaţia de metafore, argumentând aceasta prin faptul că, de multe ori, „cunoaşterea lingvistică” este „o cunoaştere metaforică”, însă care nu ţine doar de individ sau de comunitatea căreia îi aparţine, ci este vorba de o „unitate universală a imaginaţiei umane5 (s.n.). Raportându-se la concepţia cassireriană a „formelor simbolice”, Eugeniu Coşeriu precizează că simbolicul „cade sub incidenţa unui concept mai amplu, acela al cognitivului”, prin urmare, „limbajul este în mod esenţial activitate cognitivă: activitate de cunoaştere care se realizează prin simboluri6. Înainte de a fi întrebuinţare de semne, limbajul este „creaţie de semnificate”, care, la rândul său, înseamnă „cunoaştere”, adică „înseamnă a concepe ceva ca identic cu sine şi ca diferit de toate celelalte”7 (s.n.). Acel „ceva” pe care lingvistul român îl atestă în conţinutul entităţilor lingvistice primare nu este altceva decât ceea ce marea tradiţie a filozofiei europene a definit drept „sesizarea intuitivă a unui mod de a fi”. Esenţial pentru noi, în acest context, este faptul că lingvistul înscrie, între aceste „fapte” primare ale vorbirii, şi ceea ce numeşte, într-un sens larg, „creaţia metaforică în limbaj”.
Încadrarea metaforei în genul proxim al activităţilor creativ-imaginative umane este una dintre coordonatele pe baza cărora s-a putut argumenta, în ultimii ani, în şcoala integralistă clujeană8, o posibilă apropiere sau cooperare între semantica integrală şi cea cognitivă. Dincolo de toate diferenţele conceptuale, lucrarea lui George Lakoff şi Mark Johnson, din 19809, poate fi văzută, astăzi, ca realizând un pas important în definirea creativităţii umane, prin axarea asupra fenomenului metaforic. Lakoff şi Johnson argumentează, pe parcursul lucrării menţionate, că sistemul conceptual uman este de natură „metaforică”, recunoscând implicit, prin aceasta, rolul central pe care Coşeriu îl atribuie creaţiei metaforice ca „activitate cognitivă care se realizează prin simboluri10. Pentru început, vom prezenta pe scurt concepţia cognitivistă lakoviană asupra prezenţei metaforelor în vorbirea umană cotidiană, pentru ca, ulterior, să subliniem elementele prin care aceasta se deosebeşte esenţial de cadrul integralist, dar şi măsura în care teoria cognitivistă ar putea furniza sugestii fecunde pentru o investigare concretă a creaţiei metaforice în interiorul competenţei elocuţionale.
Demersul cognitiviştilor americani porneşte de la exemplificarea unor metafore conceptuale (Lakoff, Johnson 1980/1985), precum discuţia înseamnă război11 sau timpul înseamnă bani, pentru ca, ulterior, să fie enumerate expresii metaforice prin care aceste metafore conceptuale sunt reflectate în limbajul cotidian (de exemplu, Cineva va ataca punctul slab al argumentaţiei mele). Se observă că, de pildă, conceptul de discuţie este perceput de mintea umană, metaforic, sub forma unei lupte, iar consecinţa acestui fapt este prezenţa unor astfel de metafore în vorbirea umană. Foarte important pentru cognitivişti este faptul că metafora se identifică mai întâi în însuşi conceptul discuţie, iar această conceptualizare (presupusă a fi pre-verbală) primeşte, apoi, o expresie lingvistică. În ceea ce priveşte al doilea exemplu de metaforă conceptuală, timpul înseamnă bani, ilustrată prin expresii de tipul Vă face să vă pierdeţi timpul sau Acest procedeu v-a făcut să câştigaţi ore şi ore, concluzia analizei este că acest mod de a concepe timpul este specific doar anumitor culturi, factorul cultural fiind important în ceea ce priveşte structurarea conceptelor metaforice.
Să reamintim că Lakoff şi Johnson identifică mai multe tipuri de metafore conceptuale (sau „concepte metaforice”): metafore structurale, metafore orientaţionale şi metafore ontologice. Prin metaforele structurale, un concept este structurat metaforic în termenii unui alt concept12, un exemplu fiind chiar discuţia înseamnă război, asociere posibilă în urma experienţei, în care unul dintre cele două elemente, fiind foarte bine structurat conceptual şi definit (războiul), permite structurarea celuilalt (discuţia). Metaforele orientaţionale dau conceptelor orientare spaţială, precum sus – jos, înainte – înapoi, deasupra – dedesubt, ca în exemplul binele este sus, răul este jos, fundamentul lor fiind rezultatul experienţei fizice, verticalitatea pentru om reprezentând, cu precădere, ascensiune. Tot experienţa umană, însă cu privire la obiectele care îl înconjoară şi chiar cu propriul corp, stă la originea metaforelor ontologice, prin care emoţiile, ideile sau diferite evenimente sunt concepute ca entităţi şi substanţe13.
„Sistemul conceptual metaforic” se întemeiază, în opinia lui Mark Johnson14, pe modele încorporate ale imaginaţiei, numite şi înţelese, după model kantian, scheme imagistice, ca structuri nepropoziţionale ale imaginaţiei. Filozoful american utilizează, aici, un concept tradiţional al psihologiei, recurgând la termenul de „gestalt structure”, care în limba română s-ar putea traduce prin structură-model, înţelegându-se „an organized, unified whole within our experience and understanding that manifests a repeatable pattern or structure”15. Pentru Johnson, gestalt are o structură interioară care realizează conexiuni între diferite aspecte ale experienţei umane ce conduc la inferenţe în sistemul nostru conceptual. Schemele imagistice sunt tocmai astfel de structuri-model pre-conceptuale, care ar sta la baza întemeierii sistemului conceptual, ele organizând reprezentările mentale umane la un nivel general şi abstract. Schema conţine trăsături comune, esenţiale pentru majoritatea obiectelor sau a evenimentelor, a activităţilor, iar aceasta ne permite să realizăm o conexiune între un element particular şi ceea ce le este comun tuturor elementelor de acelaşi tip. Schemele, potrivit lui Kant16, există în gândire, ceea ce înseamnă că nu sunt doar procese psihologice, ci există ca structuri-model ale reprezentărilor mentale. Originea acestor scheme imagistice este în experienţa umană corporală, de tipul sus – jos, înainte – înapoi, în interior – în exterior etc. Pentru a-şi explica şi a înţelege concepte abstracte, precum timpul, binele, răul, viaţa, fiinţa umană face apel la modele pre-conceptuale, de tipul schemelor imagistice (sus – jos), le structurează metaforic, la nivel conceptual (timpul înseamnă bani, binele este sus, răul este jos), pentru a le exprima apoi, la nivel lingvistic, sub forma: Am pierdut mult timp pentru a explica acest lucru sau A sărit în sus de bucurie, respectiv Este doborât de suferinţă.
Înţelegând tema metaforei ca aparţinând vorbirii în plan universal, semantica cognitivă ar putea folosi semanticii integrale în ceea ce priveşte modul în care se stabileşte „analogia” între „viziuni” în designarea metaforică. Atunci când, urmărind o dezbatere politică în care se confruntă doi candidaţi la alegeri, îl numim pe unul dintre aceştia rechin, nu se realizează nicio denominaţie, nicio predicaţie, ci vorbirea apare în forma în care creează designaţi, iar denumirea este transferată de la domeniul uman la cel animalier. Acest transfer nu se realizează ca mod de fiinţă, ci din punct de vedere comportamental, un conţinut semantic fiind transpus asupra altui semnificat decât cel la care se referă în mod obişnuit. Acest fenomen este unul natural, spontan, care apare în planul universal al vorbirii, întrucât este posibil în toate limbile, doar lexicalizarea fiind diferită. O eroare fundamentală a semanticienilor cognitivişti este aceea că pierd din vedere stratul semnificaţional al vorbirii. Prin raportare la concepţia integrală, care ar lua în calcul straturile semantice ale vorbirii17semnificaţional, reprezentaţional şi perceptual-skeuologic – se poate observa uşor că semantica cognitivă le are în vedere doar pe ultimele două. La nivel pre-reprezentaţional sau al percepţiei sunt situate conceptele schematic-imagistice care sunt structurate ca metafore conceptuale, la nivel reprezentaţional. Cel dintâi strat, cel semnificaţional, se dovedeşte însă fundamental din punct de vedere lingvistic şi el este omis, din păcate, de cognitivişti. Din acest strat se iniţiază denominaţia, spontană, ca o formă de protolimbaj, determinarea, care orientează semnificatul spre lumea experienţială, şi metasemia, prin care se asociază două semnificate cu designaţii total diferite, pentru a determina un semnificat nou, „metaforic” şi a designa, cu acesta, un „aspect nou, inedit al experienţei”18.
Metasemia este ceea ce Eugeniu Coşeriu19 numeşte metaforă, adică o „expresie unitară, spontană şi imediată a unei viziuni, a unei intuiţii poetice, care poate implica o identificare momentană a unor obiecte diferite sau o hiperbolizare a unui aspect particular al obiectului şi chiar o identificare între contrarii”20 (s.n.). Ca expresie unitară, termenii constitutivi ai metaforei sunt, în concordanţă cu semantica cognitivă lakoviană, ţinta şi sursa sau A-topic şi B-vehicul, sau, cu exemplul lui Coşeriu (ibidem), prin care se identifică „obiecte diferite”, cap – dovleac. Se poate argumenta însă că cele două elemente, cap – dovleac, nu sunt decât termenii de plecare, nu „constitutivi”, deoarece procesul metaforic, prin metasemie, îşi creează conţinuturile proprii21. Candidat – rechin presupune existenţa unor semnificate primare, care la cel dintâi nivel, cel semnificaţional, ar putea fi descrise astfel: candidat (A): semnificat lexematic bărbat, semnificat clasematic + uman şi rechin (B): semnificat lexematic rechin, semnificat clasematic – uman, + animal. Între (A) candidat şi (B) rechin apare, în competenţa elocuţională, o incongruenţă din cauza transdomenialului. La nivelul reprezentaţional sau al imaginaţiei se face transferul unui aspect al sursei (B’), de natură comportamentală, către ţintă (A’), proces realizat în interiorul vorbirii, nu anterior acesteia. În viziunea cognitivistă, procesul s-ar reduce la activarea, conform teoriei neurale, a unei simulări mentale, respectiv, după varianta mai veche, la activarea schemei imagistice transferate. În termenii noştri, prin metasemie un conţinut imaginar intuitiv asociat semnificatului rechin se transferă, la nivelul percepţiei, înspre semnificatul candidat, surprinzându-se „un aspect inedit al experienţei”, care „nu e în continuitate cu aspectele obişnuite” designate prin determinare generică, ci se structurează pe un alt plan perceptual-skeuologic22.
 
3. Studiu de caz
Propunem, în cercetarea de faţă, ilustrarea acestei abordări elocuţionale, prin studierea unor metasemii care, din punctul de vedere al semnificatelor categoriale, pot fi monocategoriale, conţinând doar semnificate nominale, şi policategoriale, care pot include mai multe categorii de semnificate (verbale, adjectivale, adverbiale). Corpusul lexical utilizat este extras din lucrarea Corpus de română vorbită [CORV]. Eşantioane, realizată de Laurenţia Dascălu Jinga şi vizează două exemple de metasemii pe care le vom analiza în detaliu, după modelul propus anterior.
3.1. „Suntem verişoare de oală” 
După teoria cognitivistă lakoviană, exemplul „Suntem verişoare de oală (...). Cum sunt fraţii de cruce aicea.” este o metaforă ontologică prin care o relaţie interumană este concepută sub forma unei entităţi, în cazul de faţă, un obiect. Contextul în care apare această metaforă este foarte important. În primul rând, „verişoare de oală” este redat în paralel cu o altă structură metaforică, mai cunoscută, „fraţi de cruce”, care desemnează o relaţie care nu are la bază legături genetice comune, ci legături pe bază de afinităţi reciproce, menite să-i unească pe oameni pentru totdeauna, asemenea legăturilor de rudenie. În discuţia dintre câţiva locutori se vorbeşte despre un obicei din Argeş care presupune, cu o anumită ocazie, ca oamenii să-şi dea unul altuia o oală în care se pune ceva de mâncare. Cel care a dat oala, respectiv cel care a primit-o devin, pentru totdeauna, fraţi de oală sau veri de oală.
Metasemia monocategorială, cu semnificat instrumental, „verişoare de oală”, poate fi interpretată doar ca o structură unitară. Termenul A este aici reprezentat de o relaţie interumană nouă, iar termenul B reprezintă relaţia de rudenie verişoare. Cei doi termeni nu sunt separaţi şi incompatibili din cauza transdomenialului, ci, din contră, presupun acelaşi semnificat clasematic + relaţie interumană. Pentru a denumi această relaţie interumană nouă se realizează un transfer din memorie, iar asocierea se face ulterior, nu în momentul ritualului. Pentru termenul-ţintă, A, semnificantul şi semnificatul se constituie în vorbirea concepută ca energeia, deoarece odată cu existenţa unui nou tip de relaţie instituită prin faptul de a-şi da unul altuia o oală cu o anumită simbolistică, apare şi semnificatul corespunzător, în mod spontan, intuitiv. Prin „verişoare de oală”, unirea pentru totdeauna datorată unei apropieri indestructibile, dar nu la fel de strânsă ca cea dintre fraţi, la nivelul imaginaţiei, de la termenul-sursă, B, a trecut, la nivelul percepţiei, spre termenul A, surprinzând un aspect inedit al acestei experienţe. Situarea acestei metasemii în planul vorbirii universale este evidentă, întrucât denominaţia şi metasemia se suprapun.
3.2. „Este o societate care funcţionează
Exemplul „Este o societate care funcţionează” constituie o metasemie policategorială, formată dintr-un semnificat nominal şi un semnificat verbal, iar, potrivit teoriei cognitiviste, această metaforă ontologică are ca finalitate identificarea unor aspecte. Termenul A, „societate”, este un concept abstract şi dificil de specificat în aspecte concrete, motiv pentru care este apreciat în termenii unei maşini, termenul B, element concret căruia îi pot fi identificate cu uşurinţă o serie de aspecte intuitive.
Sub unghiul semnificaţional, „societate” reprezintă „totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legaţi între ei prin anumite raporturi economice”, iar „maşină”, care are semnificantul absent în cadrul acestei relaţii metasemice, este „sistem tehnic alcătuit din piese cu mişcări determinate, care transformă o formă de energie în altă formă de energie sau în lucru mecanic util”23. Semnificatul verbal „funcţionează”, care, în mod obişnuit, este în solidaritate lexicală cu semnificatul „maşină”, este transferat la semnificatul „societate”, pentru a surprinde un aspect inedit al acestuia din urmă. Conţinutul imaginar-intuitiv al semnificatului „maşină” este transferat, la nivelul percepţiei, spre semnificatul „societate”, realizându-se, prin acesta, o designare metasemică a aspectului concret vizat. Termenul A, „societate”, este situat însă pe un alt plan, care nu este în continuitate cu ceea ce se ştie în mod obişnuit în legătură cu acest semnificat.
 
4. Concluzii
Prin încadrarea metaforei în rândul activităţilor creativ-imaginative umane, dar şi prin înţelegerea acesteia ca aparţinând vorbirii în general, i.e. nivelului elocuţionar, semantica integrală şi cea cognitivă îşi găsesc un important punct de convergenţă. Pentru lingvistica integrală însă creaţia metaforică este un fenomen natural, spontan, care nu pierde din vedere stratul semnificaţional al vorbirii.
Consideraţiile succinte prezentate aici sunt suficiente, credem, pentru a ilustra modalitatea posibilă de cooperare între cele două abordări asupra creaţiei metaforice în limbaj. Trebuie subliniat însă că, sub aspect conceptual, singura teorie lingvistică ce oferă o perspectivă corectă asupra fenomenului studiat este cea integralistă, prin care limbajul este conceput ca energeia, nu ca ergon, metafora ia naştere în interiorul vorbirii şi nu este preexistentă acesteia sub formă de concepte metaforice, iar procesul creativ nu poate fi redus la simplul transfer de scheme imagistice sau la simularea mentală.
 
Note
1 Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editura Gredos, Madrid, 1988/1992, p. 81.
2 Ibidem, p. 86.
3 Ibidem, p. 87.
4 Eugeniu Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj (V.O. 1952), în Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 167-197.
5 Ibidem, p. 179.
6 Ibidem, p. 171-172.
7 Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său (V.O.: 1977), în Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 36-52; p. 47.
8 Mircea Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, în „Dacoromania”, VII-VIII, 2004, p. 47-77; Elena Faur, „Conceptul metaforic” şi semantica integrală (în curs de apariţie), în Proceedings of The Second International Congress „Eugenio Coseriu. Coseriu: Contemporary Perspectives”, Cluj-Napoca, Romania, 23-25 September 2009.
9 George Lakoff, Mark Johnson, Les métaphores dans la vie quotidienne, (V.O.: 1980), Les Editions de Minuit, Paris, 1985.
10 E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, p. 172.
11 Metaforele conceptuale sau conceptele metaforice sunt notate de către autorii americani (Lakoff, Johnson 1980/1985) cu majuscule, deoarece acestea aprţin sistemului conceptual, nefiind încă exprimate lingvistic.
12 G. Lakoff, M. Johnson, Les métaphores dans la vie quotidienne, p. 24.
13 Ibidem, p. 36.
14 Mark Johnson, The Body in the Mind. The Bodily Basis of Meaning, Imagination and Reason, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1987, passim.
15 Ibidem, p. 44.
16 Ibidem.
17 Această concepţie a fost prezentată de profesorul Mircea Borcilă, în cadrul Cursului de lingvistică şi poetică antropologică, propus în anul 2009, la Şcoala doctorală de studii lingvistice de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
18 M. Borcilă, loc. cit.
19 E. Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, p. 180.
20 Ibidem.
21 M. Borcilă, loc. cit.
22 Ibidem.
23 Dicţionarul explicativ al limbii române.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog