Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FEEDBACK

Comunicare lingvistică şi comunicare prin imagini

Cristina DIAMANT

Alte articole de
Cristina DIAMANT
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Nu voi minţi, pentru mine şcoala de vară a fost o experienţă ale cărei efecte nu le-am conştientizat cu adevărat decât puţin mai târziu, unul câte unul, de fiecare dată cu o uimire autentică. Eram singura participantă studentă în anul întâi şi simţeam că tocmai mi se deschisese o uşă de existenţa căreia mă îndoiam înainte, astfel încât aveam mai multe întrebări decât certitudini sau prejudecăţi chiar. Singurul contact cu lingvistica, anterior cursurilor cu doamna profesoară Oana Boc, îmi fusese oferit prin filozofia limbajului de Wittgenstein – prea puţin, dar suficient cât să îmi stârnească totuşi curiozitatea. Astfel, previzibil poate, cel mai mult m-au atras caracterul deschis al discuţiilor din cadrul şcolii, cursurile despre a doua revoluţie cognitivă şi dezbaterea ulterioară întreţinută de domnul profesor Martínez del Castillo, precum şi exerciţiile în grup pe tema lingvisticii integrale propuse de dna Vîlcu, pentru a menţiona doar câteva amintiri plăcute.
Spre deosebire de cazul colegilor mei mai mari, pentru mine „domeniul de studiu” a reprezentat o alegere mai mult din exuberanţa noului început, ce se leagă de preocupări şi întrebări mai vechi, decât ca o consecinţă a unui demers teoretic conştientizat de la bun început. Nu mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de lingvistică decât prea târziu, când deja redactam o lucrare pe tema imaginii ce nu poate şi nu trebuie să înlocuiască, acum sau altă dată, cuvântul. Ideea ce a scos, pentru mine, lingvistica din rândul materiilor obligatorii şi a aşezat-o, în echilibru fragil, şi pe raftul (mental) cu pasiuni s-a născut în timpul unui curs, când doamna profesoară Boc a citat un fragment din Călătoriile lui Gulliver cu ironia lui Swift la adresa lingviştilor din Lagado şi a proiectului lor aberant. Spre bucuria mea, la şcoala de vară am întâlnit oameni care, prin opoziţie faţă de „oamenii de hârtie” ai lui Swift, iubeau cuvântul, dar nu cu o idolatrie egoistă, ci cu iubirea matură a celui ce cunoaşte calităţile şi lipsurile Celuilalt pe care îl caută. Mai mult, cuvintele lor m-au ajutat să îl redescopăr pe Coşeriu, altfel decât la facultate, mai viu, mai prezent şi mai actual decât oricând.
Concret, mi s-a facilitat un contact mai apropiat cu realismul lingvistic, motiv pentru care le mulţumesc profesorilor şi colegilor cu care am schimbat idei şi impresii. M-a vizitat adesea senzaţia că trăim într-o lume lingvistică – Chomsky spune că limbajul ar fi înnăscut (!) – astfel încât în mod curent „interpretăm” mental pentru noi înşine o imagine tot prin concepte aduse în conştiinţă de cuvinte; altfel, am fi reduşi la gândirea nondirecţionată, pe care Jung o opune gândirii ştiinţifice. Chiar negând limbajului calitatea sa de realitate umană şi presupunând că „la început este imaginea”, ajungem într-o lume în care, „odată cu imaginea care ia locul cuvântului, se înscăunează o cultură juvenilă” (Sartori).
De altfel, concentrate asupra unor tematici diferite, cursurile se completau atât de natural, încât au reuşit să pună într-o lumină esenţială noţiunea de „integralism”. Prelegerea despre traduceri mi-a atras atenţia asupra conceptului de „zgomot” ca element perturbator, ceea ce împiedică înţelegerea, abătându-te de la text. Acesta raportat temei mele, ar fi interesant de urmărit cum anume se produce în momentul „traducerii” unui concept în imagine şi invers. Traducerea nu se ocupă de elemente disparate (cuvinte, expresii), ci de conţinuturi, fiind chiar ea un tip creativ de vorbire – iată cum, astfel, ne dovedim a fi mai artişti decât credeam, după cum spune Nietzsche.
Limbajul mai este însă, din perspectivă coşeriană, nu doar manifestarea creativităţii umane, ci şi a inteligenţei şi a libertăţii. Suntem liberi tocmai când avem posibilitatea rătăcirii, a amânării sensului, când există tentaţia labirintului. Imaginea, prin caracterul imediat al percepţiei, se impune ca o altfel de discursivitate. O altă temă de reflecţie poate constitui memorabila idee coşeriană a cuvântului lipsit de îngrădiri, pentru că, nu-i aşa?, chiar celelalte entităţi lingvistice constituie în sine limite. În cazul imaginii, „terenurile” au o existenţă mai puţin privilegiată. Cum putem şti doar dintr-un desen al unui măr dacă ceea ce încearcă interlocutorul nostru să ne comunice este conceptul de „măr mare şi galben”, „măr galben” sau doar de „măr”? Intrăm astfel în tărâmul rătăcirii fără semnificaţie poetică, o ezitare ce marchează o pierdere de sens, un „zgomot”, iar nu un câştig, spre deosebire de cazul textelor beletristice, de exemplu.
Pornind de la aceste sugestii, tema poate cunoaşte dezvoltări în direcţii interesante. Cât şi cum se pierde în „traducerea” din concept în imagine faţă de atunci când se face conversia din imagine în idee? Cât poate fi explicat prin dificultatea identificării / delimitărilor „gardurilor” între imagini? De altfel, chiar dacă o înlocuire totală, irevocabilă a cuvântului prin imagine ar însemna o mişcare regresivă de proporţii înfiorătoare, varianta sa mai puţin radicală există în continuare pentru a facilita accesul iniţial al individului spre abstractizare sau în sens invers, înapoi înspre reverie. De exemplu, în manualele din clasele primare abundă imaginile, în special pentru a exemplifica şi a simplifica în acelaşi timp, dar manualele pentru clasele mai mari inversează proporţia cuvânt – imagine în detrimentul celei din urmă.
Deşi cuvântul prezintă numeroase avantaje, nici imaginea nu trebuie eliminată ca instrument al cunoaşterii, ci trebuie găsită o cale oportună pentru a da Cezarului ce este al Cezarului – nici să negăm posibilitatea gândirii nondirecţionate, potrivite pentru creaţia artistică prin accesul mai rapid la arhetipuri, dar nici să permitem mass-mediei să ne manipuleze prin simplul montaj de imagini ce tinde să înlocuiască documentaţia, informaţia de încredere. O lume a imaginii imbecilizează, ne reduce la o identitate de consumatori pasivi, ce aprobă pentru că „am văzut cu ochii mei!”. În schimb, o lume în care putem (şi trebuie) să dăm dovadă de discernământ în alegerea între două moduri de exprimare diferite prin esenţă este o lume a unei mai mari libertăţi şi posibilităţi creatoare. Omul, în calitatea sa de „animal symbolicum”, poate alege ce fel de semn să prezinte interlocutorului, dar nu cu îndărătnicia şi absurditatea filologilor din Lagado, ci cu deschiderea spre celălalt şi cu iubirea pentru sens şi sensuri de care au dat dovadă colegii şi profesorii de la şcoala noastră de vară.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog