Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Convergenţe critice

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Mircea Muthu este, în ciuda constantelor sale preocupări de teorie literară şi de estetică, un aplicat, în măsura în care contactul nemijlocit, permanent, cu textul posedă neîndoielnice virtuţi anteice. Criticul resimte, astfel, cu o oarecare nostalgie secretă sau cu nedisimulată fervoare, nevoia de a-şi asuma opera literară în straturile sale cele mai subtile, mai greu de sesizat, pentru că, în fond, opera e cea care verifică şi justifică intuiţia exegetului, recursul la concretitudinea textului fiind presupus ca o necesitate permanentă. De aceea, pentru Mircea Muthu conceptul de „balcanism literar” nu îşi consumă dinamismul semantic în pură generalitate, ci se găseşte încorporat în opere, în structura intimă a unui anumit fenomen literar, în teme şi motive recurente, cu analogii şi deschideri fecunde. Balcanismul românesc e înţeles ca un concept-cheie, capabil să absoarbă în articulaţiile sale teoretice specificul culturii şi literaturii noastre. De asemenea, cercetătorul a observat şi comentat, nu de puţine ori, multiplele conexiuni, relaţii şi apropieri între Orient şi Occident care s-au manifestat în cultura noastră. În legătură cu personalitatea lui Nicolae Iorga, de pildă, Mircea Muthu remarcă „înclinarea firească a spiritului nostru spre luminile Occidentului, fără să nege însă rolul Orientului”.
Preocupările de critică şi de istorie literară ale lui Mircea Muthu s-au cristalizat în jurul câtorva teme fundamentale: spiritul sud-est european şi reflexele sale literare, raporturile dintre artele plastice şi literatură, meditaţia asupra condiţiei literaturii şi a criticii literare etc. Din această perspectivă, cărţile sale (Orientări critice, Literatura română şi spiritul sud-est european, La marginea geometriei, Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată, Alchimia mileniului, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Cântecul lui Leonardo, Călcâiul lui Delacroix, Balcanismul literar românesc etc.) au izbutit să dea contur unui profil critic cu trăsături inconfundabile, de incontestabilă originalitate şi distincţie, marcat de austeritate a ipotezelor şi de elevaţie a frazării. Mircea Muthu şi-a orientat eforturile spre câteva probleme esenţiale, pe care le-a asumat cu obstinaţie şi rigoare, identificând cu subtilitate semnificaţiile şi implicaţiile cele mai insesizabile ale creaţiilor literare ori ale unor fenomene artistice. Impunând în cercetarea critică de la noi termenul de „balcanism literar”, Mircea Muthu l-a privit din perspectivă comparată, chiar dacă demersul său nu s-a rezumat deloc la delimitarea unor noţiuni de ordin general, la identificarea unor analogii şi corespondenţe între fenomene sau opere literare, ci s-a aplicat şi asupra concretului, criticul recurgând la analiză ca la un corolar necesar al privirii sintetice, al generalizării.
Apetenţa lui Mircea Muthu pentru analiza eficientă (dar deloc suficientă, adică închisă în tipare prestabilite), pentru studiul aplicat, pasiunea sa pentru concretul operei literare se regăsesc şi în Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului. În Preambul, Mircea Muthu simte nevoia să-şi justifice efortul, mai ales prin puţinătatea exegezelor rebreniene cu adevărat reprezentative. Paginile lui Muthu nu au doar ambiţia de a-l privi pe Rebreanu dintr-un unghi inedit, altfel, ele îşi propun şi să verifice, în perimetrul unei opere clasicizate, supusă tuturor poncifelor receptării, măsura în care Rebreanu e un autor modern, un scriitor a cărui creaţie conţine indici fermi de actualitate, în condiţiile în care justificarea perenităţii operei presupune „depăşirea stadiului cu precădere elogiativ în actul de a celebra un mare scriitor”. Cartea lui Mircea Muthu îşi are punctul de plecare în ideea conform căreia „afirmarea sinelui (...) traduce, la modul întrucâtva compensatoriu, aceeaşi năzuinţă de a edifica rotund într-un univers supus fragmentării”. Or, această „afirmare a sinelui” îşi află concretizarea în mărturisirile lui Rebreanu, ce alcătuiesc „punctul de convergenţă dintre teoreticianul sui-generis, scriitorul, animatorul cultural şi omul Rebreanu”. De altfel, receptarea critică comună a încetăţenit, într-un anume sens, imaginea unui Rebreanu scriitor de o mare forţă narativă, adevărată natură epică, şi în mai mică măsură reflexiv. Mircea Muthu recuperează opera lui Rebreanu într-o ipostază duală: acea ficţională şi cea reflexivă şi confesivă – ipostaze aflate într-o certă relaţie de complementaritate. Postura de teoretician a scriitorului nu poate fi, desigur, neglijată, pentru că opera propriu-zis de ficţiune e dublată, însoţită mereu de mărturia explicativă, de documentul teoretic complementar. Mircea Muthu subliniază, de altfel, cu îndreptăţire, că mărturisirea însăşi conţine, diseminate în structurile ei, confesiunea propriu-zisă, elementul de poietică şi noţiunea de teorie literară. Criticul subsumează opera lui Liviu Rebreanu unei categorii estetice fundamentale: aceea a organicului, element către care converg, cu semnificativă recurenţă, liniile de forţă semantică ale mai tuturor creaţiilor sale. „Categorie suverană”, cum observă criticul, organicul nu e identificat doar la un palier al operei lui Rebreanu, spre exemplu, la nivelul creaţiilor de ficţiune; dimpotrivă, „ca şi concept însă organicul este multiplu etajat, el are statut de imanenţă atât în epica exemplară traversată de suflu epopeic, precum şi în concepţia despre artă a scriitorului ce conturează clasica, balzaciana imagine a creatorului demiurg”. Conceptul organicului este, apoi, urmărit, într-o demonstraţie riguroasă, în celelalte capitole ale lucrării lui Mircea Muthu, ce se ocupă de Jurnalul şi de poietica creaţiei, „Centrul” şi „corpul sferoid”, de Incipitul şi mutaţiile prozei: epopeic / romanul realist / proza modernă sau de Feţele tragicului (eu istoric / eu mitic) etc. Pământul este, cu totul îndreptăţit, considerat „expresie ontologică a organicului”, un centru pulsatoriu care determină în chip hotărât atât naraţiunea, cât şi destinele personajelor. Foarte seducătoare, deşi oarecum discutabilă, se vădeşte aserţiunea lui Mircea Muthu conform căreia opera lui Liviu Rebreanu e o expresie abreviată a înseşi evoluţiei realismului critic, după cum ruptura dintre perioada de creaţie finalizată cu Răscoala (1932) şi faza ce gravitează în jurul Gorilei (1938) semnifică mai puţin istovirea capacităţii creatoare a scriitorului, cât „starea de criză intrinsecă romanului de factură realistă din primele decenii ale veacului XX”. În această conjunctură de criză, într-o epocă dominată de un impuls centrifugal şi entropic, guvernată de principiul omniprezent al fragmentarului, Rebreanu caută să menţină o anume coeziune a elementelor, să confere o garanţie (ce seamănă foarte mult însă cu o iluzie) de stabilitate efemerului şi destrămării – embleme ale acelor decenii. Organicul se transformă astfel „din axiomă în deziderat”. Relaţia dintre om şi pământ („contracarată progresiv de nebuloasa şi dinamica «lume de mâine», cu ilustrarea sa în Gorila”), translaţia de la afirmarea cu obstinaţie a unităţii lumii la hybrisul social şi individual mărturisesc această stare de criză la care scriitorul e martor şi participant, această trecere „de la monolitic spre fragmentar” pe care o sesizează, cu perfect aplomb, Mircea Muthu în evoluţia operei rebreniene. Studiul „tipologic” al lui Mircea Muthu e unul substanţial. Demonstraţia se sprijină mereu pe o solidă argumentare, iar conceptele sunt delimitate şi definite cu rigoare analitică şi aplicaţie interpretativă.
În ciuda caracterului său structurant oarecum eterogen, Balcanologie II (2004) e o carte ce se detaşează prin prezenţa unui set de obsesii, extrem de relevante pentru preocupările autorului ei. Ideea coagulantă a cărţii este, aşa cum o arată şi titlul, balcanitatea, cu diversele sale faţete şi manifestări, în istorie, literatură, artă, cu concretizările sale multiple, în opere literare reprezentative, dar şi în mentalităţi ori în modelele arhetipale ale abisalului colectiv. Prima parte a cărţii, Inserţii, are un caracter preponderent analitic, autorul aşezând în cumpănă deopotrivă vocaţia sa pentru circumscrierea atentă a unor concepte definitorii pentru balcanologie şi interesul constant pentru concretitudinea textului literar. Referindu-se la mentalitatea balcanică, Mircea Muthu surprinde, ca o constantă esenţială a sa, identitatea multiplă, concept de o reală disponibilitate metodologică, prin care se mediază în chip benefic raportul dintre identitate şi alteritate. În acelaşi timp, autorul prezintă trei module interogative ce concretizează această teză a mentalităţii balcanice: existenţa unui „homo balcanicus”, efectele modernităţii asupra identităţilor balcanice şi condiţiile în care identităţile balcanice pot deveni pacifice.
Mircea Muthu constată că cele trei module, dar şi altele, structurează o problematică fundamentală a balcanităţii. De un interes indiscutabil sunt şi aserţiunile privitoare la bizantinologie, provocate de lectura – creatoare – a cărţii Ideologia politică a Imperiului Bizantin, de Helene Ahrweiler, aserţiuni prin care Mircea Muthu realizează o relaţie subtilă, foarte eficientă din unghi epistemologic, între bizantinologie şi balcanologie, două perspective îndreptăţite a arunca o dreaptă lumină şi asupra Imperiului Bizantin, dar şi asupra spaţiului balcanic, în măsura în care filiaţiile, apropierile, congruenţele între cele două entităţi sunt cât se poate de evidente. Comparatismul în trei ipostaze e o succintă, dar densă prezentare a achiziţiilor metodologice de dată recentă în domeniul literaturii comparate, cu evocarea numelor şi a contribuţiilor unor comparatişti cu un aport decisiv la evoluţia disciplinei (George Steiner, E. R. Curtius, Raymond Trousson, Hugo Dyserink şi, la noi, Alexandru Duţu). Sunt decelate aici trei mari dimensiuni ale comparatismului: tipologică, tematologică şi imagologică. Dacă tipologia comparată distribuie accentul asupra unei anumite „geografii umane” ce se regăseşte într-un anumit grup de literaturi, folosind în special instrumente metodologice ale sociologiei literaturii, tematologia „înlesneşte valorificarea în cheie culturologică mai mult decât în aceea propriu-zis literară”. În sfârşit, grila imagologică de studiu a literaturilor îşi are temeiul gnoseologic şi epistemologic în relevarea a două constante esenţiale: imaginea celuilalt şi imaginea propriului sine.
În comentariile despre două memoriale de călătorie prin spaţiul sud-estului Europei (grupate sub titlul Periple balcanice), Mircea Muthu subliniază atitudinile şi reflexele culturale ale lui Dimitrie Ralet, expunând o sumă de „referinţe psihologice” ale memorialistului-personaj, dar şi modul în care este „prezentificată” concreteţea peisajului uman şi geografic, în conjuncţie cu excursurile istorice sau recursul la „memoria culturală”. În memorialul de călătorie al lui Dimitrie Bolintineanu se pune accentul pe individualizarea stilistică a textului, cu prezentarea unor dominante expresive ale naraţiunii autobiografice. Un studiu aflat la interferenţa literaturii comparate cu estetica e O componentă a tipului tragic, în care cercetătorul studiază câteva reflexe literare fundamentale ale femeii-peşte, mit semiantropomorf ce ilustrează congruenţa elementului feminin cu dimensiunea acvaticului. Nu putem trece peste comentariile pe care Mircea Muthu le consacră (în Prelungiri tipologice în proza românească) unor romane în care resorturile naraţiunii realiste sunt relativizate prin reverberaţii ale alegoricului şi simbolicului cu intarsii ale lirismului (despre Iarna Fimbul de Alice Botez), în care e prezent un timbru tragic ce modulează existenţe şi destine umane, într-o reprezentare în care „detaşarea alternează cu implicarea sentimentală, crucificarea lumii crepusculare cu revanşa scrisului frumos” (despre Lunatecii, de Ion Vinea), sau, în fine, în care se regăsesc „tonul vituperant şi candoarea mimată, portretele trase în cărbune şi tristeţea clamată într-o retorică specifică” (despre Adio, Europa!, de I. D. Sârbu). În mod parcă surprinzător, în a doua parte a cărţii, Documente, ni se relevă alte disponibilităţi ale cercetătorului literar, acribia filologului, ştiinţa de a descoperi filiaţii între texte, arta de a pune în valoare manuscrise mai puţin cunoscute, cu descrieri minuţioase şi documentate. Carte în care preocupările de literatură comparată, de estetică şi de exegeză propriu-zisă stau în armonie, Balcanologie II întregeşte în chip benefic interesul constant şi fructuos al lui Mircea Muthu în acest domeniu, după remarcabilele sinteze consacrate sud-estului european (Literatura română si spiritul sud-est european, Balcanismul literar românesc, Dinspre Sud-Est, Balcanologie I).
În ansamblul creaţiei lui Mircea Muthu, efortul sintetic, implicat în preocupările sale de estetică şi literatură comparată, se îmbină cu exerciţiul analitic, opera sa critică asumându-şi astfel o conformaţie unitară în ciuda diversităţii ei. Studiile lui Mircea Muthu despre raporturile de interferenţă dintre plastică şi literatură se deschid, la rândul lor, unor ipoteze şi soluţii metodologice de certă noutate şi viabilitate, într-un limbaj adecvat şi suplu, mărturie a unui amestec de reflexivitate şi voluptate imagistică. Critic şi teoretician literar riguros, sobru în expresie şi măsurat în aprecieri, Mircea Muthu poate fi cu greu surprins în afirmaţii hazardate, care să nu aibă girul de necontestat al textului, ori acoperire în concretitudinea operei. O serie întreagă de studii şi eseuri impun o privire atentă a raporturilor şi convergenţelor multiple dintre plastică şi literatură, autorul urmărind momentele de interferenţă, de intersecţie ale acestor moduri de comunicare artistică într-un fel consubstanţiale, întrucât „arta literară şi cea plastică s-au născut din trunchiul comun al creativităţii umane”.
 
Bibliografie critică selectivă
1. Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare”, nr. 20, 1972.
2. Adrian Marino, în „Tribuna”, nr. 3, 1973.
3. D. Micu, în „Contemporanul”, nr. 21, 1977.
4. Marin Mincu, în „Amfiteatru”, nr. 9, 1977.
5. Mircea Anghelescu, în „Luceafărul”, nr. 12, 1977.
6. Mircea Scarlat, în „Contemporanul”, nr. 43, 1979.
7. Nae Antonescu, în „Transilvania”, nr. 3, 1983.
8. I. Cheie-Pantea, în „Orizont”, nr. 13, 1983.
9. Gh. Grigurcu, Între critici, 1983.
10. Marian Papahagi, în „Tribuna”, nr. 49, 1986.
11. Cornel Ungureanu, în „Orizont”, nr. 51, 1986.
12. Liviu Petrescu, în „Steaua”, nr. 1, 1987.
13. Mircea Popa, în „Luceafărul”, nr. 4, 1987.
14. Laurenţiu Ulici, în „Contemporanul”, nr. 44, 1987.
15. Constantin Cubleşan, în „Luceafărul”, nr. 28, 1989.
16. Iulian Boldea, în „Vatra, nr. 6, 1994.
17. Ştefan Borbely, în „Apostrof”, nr. 3-4, 1994.
18. Liviu Petrescu, în „Steaua”, nr. 4-5, 1994.
19. Barbu Cioculescu, în „Jurnalul literar”, nr. 25-32, 1996.
20. Romul Munteanu, în „Luceafărul”, nr. 32, 1996.
21. Cornel Moraru, în „Vatra”, nr. 2, 1997.
22. Doina Curticăpeanu, în „Familia”, nr. 12, 1998.
23. Irina Petraş, în „Apostrof”, nr. 5, 1999.
24. Dan Mănucă, în „Convorbiri literare”, nr. 5, 2000.
25. Corin Braga, în „Steaua”, nr. 4-5, 2003.
26. Constantin M. Popa, în „Mozaic”, nr. 5-6, 2003.
27. Iulian Boldea, Vârstele criticii, 2005.
28. Andrei Terian, în „Euphorion”, nr. 9-10, 2005.
29. Raul Botha, în „Steaua”,nr. 4-5, 2006.
30. Corin Braga, în „Observator cultural”,nr. 53, 2006.
31. Florin Mihăilescu, în „Viața românească”,nr. 6-7, 2006.
32. Dorin Ștefănescu, în „Vatra”,nr. 7, 2007.
33. Călin Crăciun, în „Vatra”,nr. 9-40, 2009.
34. Iulian Boldea, în „Contemporanul – ideea europeană”, nr. 10, 2010.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog