Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Un ostaş al cauzei naţionale: Grigore Vieru

Alexandru ZUB

Alte articole de
Alexandru ZUB
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Două evenimente, la fel de caracteristice pe cât de solemne, i-au dat lui Grigore Vieru ocazia de a-şi rosti, în decurs de numai câteva luni, crezul poetic şi totodată aspiraţia civică. Primul a fost atribuirea unui titlu de doctor honoris causa la Academia de Ştiinţe din Chişinău, pe 29 august 2007, prilej cu care a rostit un discurs despre Limba română, oastea noastră naţională, cu subtitlul: Testament1. Celălalt, căruia tot singur i-a spus Al doilea Testament, e alocuţia despre foame, jandarmi şi tsunami, făcută la 27 martie 2008, când se împlineau nouă decenii de la Unirea Basarabiei cu Ţara. Ambele mi s-au părut demne de atenţie, fiindcă se plasează în proximitatea sfârşitului inexorabil, dar şi pentru caracterul lor de „diată”, de confesiune in articulo mortis. Le regăsim pe amândouă în partea secundă a volumului antologic Taina care mă apără, căruia autorul însuşi părea să-i atribuie un asemenea caracter, socotindu-l „cartea vieţii” sale, după cum ne asigură într-un mic preambul2. De notat, consensual, faptul că selecţia propusă din opera poetică el o vedea stând la baza oricărei alte ediţii.
Publicistica din acelaşi volum, ocupând aproape jumătate din spaţiu, împreună cu aforismele, se citeşte mai cu folos în lumina „testamentelor” amintite. Ele evocă momentul resurecţiei româneşti din Basarabia, la care, după cum se ştie, aportul scriitorilor a fost decisiv. Lupta pentru alfabetul latin, pentru limba română, pentru istoria naţională le-a înnobilat scrisul şi acţiunea civică. „Le doresc învăţăceilor mei, cărora m-am străduit să le menţin trează conştiinţa de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice, de învăţământ, de cultură, în justiţie şi în instituţiile statului, să contribuie permanent la extinderea şi consolidarea adevărului că limba noastră literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vor folosi generaţiile viitoare, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documentele administrative etc., este – precum susţine şi Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova – una singură şi se numeşte limba română, aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistrieni, cei din Banatul Sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.)”3.
Pornind de la această concluzie, exprimată solemn, înţelegem mai bine de ce scriitorul militant vedea în „limba română, oastea noastră naţională” şi motivul pentru care, căutând să o prezinte, a recurs la sute şi mii de nume implicate în marea bătălie. Era un fel de a le spune celor mai tineri, atât de dispuşi a se topi în „furnicarul global”, că miza luptei pentru limba proprie e vitală, chiar dacă această limbă pare a fi numai „o candelă plăpândă”4. Un mare scriitor, din alt veac, îl asigura însă că o asemenea candelă poate răzbi tot întunericul din lume5.
Este spiritul în care Grigore Vieru evocă şi în Al doilea Testament dramatica istorie a generaţiei sale, care a izbutit totuşi să recupereze o parte din valorile unei naţiuni condamnate la pierdere de sine, la „mancurtizare”, la extincţie etnoculturală. Noile generaţii par a nu mai fi interesate de miracolul basarabean din epoca interbelică, atât de fecundă pentru zona dintre Prut şi Nistru, în pofida propagandei antiromâneşti din perioada comunistă. „O întreagă oaste” de învăţători, profesori, educatori, preoţi s-a pus în slujba recuperării naţionale6. Concluzia? „Trebuie să aşteptăm momentul potrivit reunirii. Mai exact, să ajutăm cu înţelepciune şi răbdare venirea acelui moment prin ocrotirea şi apărarea credinţei strămoşeşti a limbii române şi a istoriei neamului în învăţământ. Eu, personal, cred în venirea acelei zile”7, încheia poetul, integrându-se entuziast în marea „oaste” a culturii române.
S-ar putea obţine un contur aproximativ al acestei formaţiuni militante, explorând minuţios articolele lui Grigore Vieru din presă, alocuţiile ocazionale, interviurile etc.8 Numai enumerarea lor, nudă, ar constitui un fel de opis semnificativ pentru ideea enunţată în titlu. Scriitorul a voit anume, într-o epocă a pierderii de sine, să le păstreze cât de cât identitatea, în cadrul proiectului său de regenerare naţională. Unui critic care îi persifla „pomelnicele” el i-a răspuns fără să ezite: „Adevărul este că pomelnicele mele sunt istorie”9. Sever în judecata emisă pe seama celor în derivă, se arăta generos cu spiritele afine, capabile de înregimentare în „oastea” imaginată. Mai ales în interviuri, a ţinut să-i şi numească pe cei care se afiliaseră cauzei, fie că era vorba de scriitori, de publicişti, de membri ai societăţii civile, de istorici, de oameni ai clerului, înşiraţi ca într-un răboj pentru istorie10.
Sensibil la înţelepciunea străveche, poetul compara la un moment dat situaţia limbii române din zona pruto-nistreană cu aceea a copilului revendicat de două femei, deşi numai una putea fi, ca în parabolă, mama cea adevărată11. Adesea „maşteră” cu neamul care a născut această limbă, istoria nu i-a scutit pe români de sacrificii menite să le pună la adăpost comoara din veac. Cu bun temei, istoria îi părea strâns legată de soarta limbii, ca dimensiuni complementare ale unei realităţi unice: poporul român12. Limba era, în această viziune, veşmântul fiinţei noastre, recunoscut ca atare de Valentin Mândâcanu înainte chiar de disoluţia imperiului sovietic („Nistru”, 1988), în timp ce Nicolae Dabija, de pildă, căuta în istorie încă o sursă a identităţii proprii. În acest spirit evocă Grigore Vieru, memorabil, „podul de flori” ca pe un moment de graţie, al regăsirii fraterne, dar şi tragedia celor întemniţaţi în Transnistria fiindcă luaseră prea în serios unitatea românească. Pe lângă scriitori, sunt amintiţi cu egală simpatie istorici, preoţi, publicişti, devoţi ai limbii şi ai culturii noastre. Împreună, ei alcătuiesc un „lexicon” sui-generis, întocmit de scriitor, cu ocazia atribuirii unui titlu academic, în faţa unei adunări solemne, la 29 august 2007. A fost ca un cântec de lebădă, unul în care poetul militant îşi sistematiza parcă afinităţile de destin. Marile obstacole, încă redutabile, îi sporeau pesemne energia luptătoare: „Lacrimi aşteaptă la rând, aşteaptă la coadă, să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi, când vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în Europa cu minciuna şi graniţa în spate”13.
Însă şi opera poetică, aşa cum a selectat-o chiar autorul, conţine destule asemenea indicii. Numeroase poeme din Taina care mă apără au dedicaţii susceptibile de a fi examinate sub unghiul luptei pentru limbă, istorie, cultură română. Îndemnul la frăţie şi solidaritate activă e prezent peste tot, ca un laitmotiv.
Scriitorul se ştia făcând „parte din cea mai nenorocită generaţie de români basarabeni”, fiindcă l-a cunoscut pe Eminescu abia târziu, în anii studiilor superioare, când a ajuns să-i descopere creaţia poetică şi chiar articolele politice, care i-au servit oarecum şi ca „manual de istorie”14. Ataşamentul a fost pe măsura nevoii de a cunoaşte cât mai bine trecutul, valorile culturale, năzuinţa regenerării. Asimila discret, pe furiş, cu teamă, ceea ce lumea românească de peste Prut pierduse prin ocupaţia sovietică şi prin bolşevism. Poemele dedicate mamei evocă de fapt patria râvnită, „ţara” de dincolo de sârma ghimpată care îi sfâşia, implacabil, grădina casei natale.
Visul unităţii româneşti l-a făcut pe Grigore Vieru să reziste în cele mai grele împrejurări şi să afle, ingenios, modalităţi de a-şi păstra demnitatea de scriitor, alături de propensiunea civică posibilă sub dictatură. „România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe”15. Dintre atâtea graniţe, una era cu totul nefirească, motiv pentru care poetul aspira de mic să o elimine pe cea fluvială dintre satul său şi Miorcanii lui Pillat.
„Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele limbii române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii”, se confesa Grigore Vieru, într-un text memorabil, pe care l-a numit anume Testament16. Ce poate fi mai frumos, mai emoţionant, mai demn de memoria colectivă? Persecuţiile la adresa poetului şi a celor de stirpe afină s-au vădit mereu la înălţimea mizei puse în joc: continuitatea etnoculturală a românilor. Multe victime ale opresiunii apar în scrierile sale, ca într-un răboj menit să le apere de ingratitudine şi uitare. Le regăsim în faimosul Testament, ca şi în alte lucrări, mai cu seamă în ultima „crestomaţie” pe care a mai apucat să o vadă, Taina care mă apără. O putem folosi şi ca pe un lexicon al luptei pentru cauza care i-a structurat existenţa poetică şi militantă într-o epocă de nespus tragism. „Satana roşie”, astfel o numea scriitorul undeva, cu o metaforă demnă de reţinut, la care se pot adăuga atâtea altele, scoase din adânca sa revoltă anticomunistă. „Ne-au schilodit limba şi istoria”, spune într-un loc poetul, pentru a lămuri de ce tocmai pe acest teren, al limbii şi al istoriei, s-a dat marea bătălie cu sistemul, bătălie câştigată în primă instanţă, dar nepusă în valoare politică în anii ce au urmat. Speranţa recuperării17 depline, sub steaua opţiunii europene, l-a animat indefectibil până la capăt.
 
Note
1 Publicat de Alexandru Bantoş în antologia Limba română este patria mea, ed. II, Chişinău, 2007/2008, p. 339-350. Reprodus şi în volumul de autor Taina care mă apără, editat împreună cu Daniel Corbu, Iaşi, 2008, p. 423-438.
2 Idem, Taina care mă apără, p. 5-6, în vol. Cartea vieţii mele.
3 Ibidem, p. 437.
4 Ibidem, p. 438.
5 Ibidem.
6 Ibidem, p. 443.
7 Ibidem.
8 Vezi Alexandru Bantoş, Retrospectivă necesară, Chişinău, Casa Limbii Române, 2007, p. 27-39.
9 Apud Limba română este patria mea, p. 349.
10 Alexandru Bantoş, Retrospectivă necesară, p. 27-39.
11 Grigore Vieru, Limba română, oastea noastră naţională. Testament, în vol. Limba română este patria mea, p. 339-340.
12 Ibidem, p. 344.
13 Ibidem, p. 350.
14 Idem, Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi, în „Ziua”, 29 ian. 2009, p. 19 (interviu de Mihai Barbu).
15 Ibidem.
16 Apud Limba română este patria mea, p. 342.
17 Grigore Vieru, Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi, loc. cit.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog