Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Structuri poetico-retorice în textul psalmic modern: construcţii intensive şi tautologice

Dana-Luminiţa TELEOACĂ

Alte articole de
Dana-Luminiţa TELEOACĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

1. Precizări preliminare
Cum sunt de acord specialiştii în domeniu1, nivelul sintactic determină în mod esenţial profilul stilului beletristic între celelalte variante funcţionale ale limbii. Acesta este, la rândul său, aproape de neconceput în afara noţiunii de „structură ritmică”: ritmul este cel care impune o anumită sintaxă sau, cu alte cuvinte, structurile ritmice se află în raport de adecvare directă cu sintaxa, ritmul dirijând atât alegerea cuvintelor, cât şi combinaţiile acestora. Dacă prin ritm înţelegem acea structură profundă care stă la baza tuturor deplasărilor poetice ale discursului2, atunci putem afirma că numeroasele figuri sintactico-poetice identificate în textul psalmic sunt expresia unui ritm inconfundabil,specific acestei creaţii biblice veterotestamentare.
Pornind de la aceste premise, în studiul pe care îl propunem vom încerca să schiţăm un profil stilistic al textului sacru psalmic (o versiune biblică ortodoxă modernă), din perspectiva a două tipuri de figuri sintactice identificate aici: construcţiile intensive şi, respectiv, construcţiile tautologice.
 
2. Structuri sintactice cu funcţie stilistică
Aşa cum observam cu altă ocazie3, o serie de fapte lingvistice arhaice (în speţă, sintactice), identificate în scrierile religioase moderne, sunt susceptibile de a fi interpretate nu numai prin prisma conservatorismului lingvistic specific acestui tip de text, ci inclusiv în calitatea lor de mărci particulare de caracterizare stilistică a literaturii religioase (sau ca particularităţi stilistice intrinseci, imanente scrisului sacru). Observaţia se susţine cu atât mai pregnant în cazul unei creaţii religioase cum este cea psalmică, reprezentativă pentru aria culturală estetică definită în limitele câmpului religios. Astfel, fidelitatea deosebită a textului religios (în speţă, biblic), apărut în mediu confesional ortodox atât cât priveşte o serie de tipare lingvistice, cât şi numeroase figuri sintactice cu valenţe stilistice, ne îndreptăţeşte să admitem, cel puţin în unele situaţii, o dublă continuitate (faţă de textul fondator4), lingvistică, respectiv stilistică5.
Poemele psalmice, opere colecţionate, se pare, în epoca regilor David şi Solomon, la origini, creaţii în mod fundamental cântate, erau, în realitate, opere performate printr-un ceremonial mai complex (sincretic) – vers, muzică, dar şi o anumită „mişcare scenică” –, elemente ce susţin calitatea de text reprezentat al poemului psalmic. Funcţia pragmatică cu care se asocia acest tip de creaţie religioasă (un text compus în special în scopul performării sale în cadru liturgic, în contextul slujbelor ţinute la Templu) este responsabilă pentru un anumit tip de adecvare structurală, ce rezidă, printre altele, în valorificarea construcţiilor cu rol mnemotehnic. Astfel, refrenul, repetiţia anaforică, anadiploza, paralelismul sintactic, acrostihul ş.a. reprezintă veritabile strategii de construcţie (menite să faciliteze memorarea şi reproducerea acestor poeme), ele fiind, în ultimă instanţă, expresia unui ritmo-melodism aparte, ce poate fi definit drept „catalizator mnemonic”6.
Cel mai adesea este vorba despre construcţii cu funcţie intensificatoare (retorică), multe dintre ele prezentând relevanţă pentru un stadiu primar de dezvoltare lingvistică (cf. fraza nominală, apoziţia, parataxa sau construcţiile intensive).
 
2.1. Construcţii sintactice intensive
2.1.1. Construcţii genitivale cu valoare superlativă [‘nume1 casus rectus (N, Ac.) + nume1 casus obliquus (G)’]
Este vorba despre structuri constituite pe baza reduplicării expresive, care au fost consemnate din abundenţă în versiunea biblică ebraică (cf., de pildă, ebr. šiyr haširiym, literal „cântarea cântărilor”, în sens larg, „cântarea supremă, cea mai înaltă cântare”)7. Procedeul apare (printr-un calc frazeologic) şi în textul religios grecesc şi în cel slavon, respectiv în versiunea latină a Bibliei (v. şi Morcov 2003: 65). De pildă, un tipar similar celui prezentat supra se actualizează în textul sacru pentru desemnarea noţiunii de „parte preasfântă (dintr-o jertfă sau din alcătuirea templului)”, cf. gr. αϑγιον τω ῦ αϑγιϖων, lat. sanctum sanctorum, slavon. svhta svhtyx, rom. sfântu a sfinţilor [den jârtvele Domnului] (ms. 45, ap. Munteanu, loc. cit.).
Dubla valoare, stilistică şi gramaticală, a unor astfel de construcţii, în textul ebraic, este recunoscută în studiile de specialitate. A se vedea, de exemplu, Gesenius, s.v. šabāthôn (ap. Munteanu 2008), care vorbeşte despre funcţia stilistico-gramaticală a acestor frazeologismede aexprima superlativul sau intensificarea unei acţiuni8.
Din punctul de vedere al românei literare actuale (varianta laică), structura în discuţie reprezintă o construcţie arhaică, conservată astăzi în contexte informale (purtând marca familiarului sau / şi a popularului), dar şi în literatura religioasă. În textul psalmic cele mai frecvente structuri de acest gen consemnate de noi sunt expresia unor atribute divine, puse (astfel) sub semnul superlativului.
Cerul cerului / cerurilor
Pornind de la un pasaj din Facerea (I:6)9, filozofii şi astronomii medievali au vorbit despre un cer dublu sau despre o succesiune de ceruri, de o pluralitate de văzduhuri, care împart lumea în două regiuni (compartimente). Această diviziune este, de fapt, consecinţa unei lecturi literale10 a unor pasaje din Biblie. În conformitate cu acest tip de interpretare, cerul este tăria, cerul cerului fiind primul cer, cel care se află deasupra tăriei, prin urmare, o semnificaţie conotată superlativ. De obicei în limba ebraică cerul este numit la plural ceruri, aspect ilustrat şi de versiunea românească a textului psalmic, unde sintagma cu formă de singular este utilizată alternativ cu cea conţinând pluralul, ambele făcând referire la „sediul” Divinităţii: „Cântaţi Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre răsărit” (67:34); „Cerul cerului este al Domnului,...” (113:24); „Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri” (146:4) ş.a.
Dumnezeul / Domnul Dumnezeilor, Domnul Domnilor
El Elim, Dumnezeul dumnezeilor, apare în multe cărţi ale Vechiului Testament, nu numai în Psalmi. De exemplu, în Daniel 11:36, revelaţia dată lui Daniel este o avertizare împotriva prostiei şi a îngâmfării, un semnal de alarmă care ne pune faţă în faţă cu gloria Aceluia care este El Elim, Dumnezeul dumnezeilor. De asemenea, în Deuteronom (10:17)11, unde se arată că Dumnezeu este singurul Domn, dar şi că El este Trinitar, este Elohim, Dumnezeul dumnezeilor, Dumnezeul cel Mare, puternic şi înfricoşător. Superlativul pe care îl discutăm se cuvine a fi înţeles, prin urmare, în contextul multiplelor denumiri date lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură: Elohim, nume ce exprimă ideea de măreţie şi glorie, de putere creatoare şi guvernatoare (Dumnezeul Preaînalt); Yahweh „Eu sunt (Cel ce sunt), expresie a caracterului etern, atemporal al Domnului; Elohim, conducător suprem al universului şi mai presus de oameni, de evenimente, mai presus de idoli şi zeităţi, mai presus de orice; Adonai, Dumnezeu revelat ca Domn şi Stăpân; Yahweh Rafa „Domnul care te vindecă”12 ş.a.m.d.
În textul psalmic, Dumnezeu şi Domnul „îţi alternează rolurile” în sintagma genitivală superlativă: „Merge-vor din putere în putere, arăta-se-va Dumnezeul Dumnezeilor în Sion” (83:8); „Lăudaţi pe Domnul dumnezeilor, că în veac este mila Lui. / Lăudaţi pe Domnul domnilor, că în veac este mila Lui” (135:2,3) ş.a.
Veacul veacului
La vechii evrei, structura în discuţie face referire la veacul de acum şi la cel ce va să fie, acesta din urmă un timp nesfârşit (echivalent cu eternitatea). Sintagma cu valoare superlativă s-a conservat, în limba română, prin literatura beletristică de inspiraţie istorică, dar şi prin scrisul bisericesc (biblic vechi testamentar): „Împărăţi-va Domnul în veac şi în veacul veacului! Pieriţi neamuri din pământul Lui” (9:36); „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate toiagul împărăţiei Tale” (44:8); „Întărite în veacul veacului, făcute în adevăr şi dreptate” (110:8) ş.a.
Literatura creştină va prelua conceptul şi lexicalizarea sa într-o formă superlativă, în acord cu principiile noii religii. Astfel, în Noul Testament, după Înviere, timpul nu se va mai număra cu zile şi cu nopţi, ci va fi mai degrabă o singură zi neînserată, când soarele dreptăţii va străluci luminos peste cei drepţi. Pentru cei păcătoşi va fi o noapte adâncă, fără de sfârşit): „Iar către Fiul: Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale”13 (Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel, capit. 1, versetul 8) ş.a.
 
2.1.2. Acuzativul intern
Construcţiile cu ‘acuzativ intern’ reprezintă un tip aparte de structuri redundante, specifice mai degrabă unei etape arhaice de dezvoltare a limbii române, astăzi apărând exclusiv în contexte marcate stilistic14 şi în literatura populară15. Textul religios (modern) constituie un alt exemplu de context (literar) care valorifică acelaşi gen de structuri.
Dacă în textele folclorice astfel de construcţii pot fi văzute ca „reminiscenţe” ale unei etape primare de dezvoltare lingvistică (sintactică), în literatura religioasă modernă acest tipar nu poate fi separat de limba textului sacru ebraic16, reflectând, prin urmare, un fapt (cult) de continuitate lingvistică, ce a putut perpetua până în zilele noastre graţie dogmatismului / conservatorismului specific acestui tip de text. În realitate însă, şi construcţiile intensive din textul religios trebuie să reflecte acelaşi gen de fenomene lingvistice, relevante pentru un stadiu elementar de dezvoltare sintactică. Cum altfel am putea explica „coincidenţele” sintactice între două universuri culturale atât de diferite: cel cult (literatura sacră), respectiv cel popular (folcloric)17?
Cum remarcam şi mai sus, în sec. al XIX-lea, construcţiile intensive continuă să se utilizeze relativ frecvent în limba română, probabil (şi) graţie prestigiului modelului literar-cultural furnizat de textul religios, model încă activ în acea epocă; laicizarea şi modernizarea culturii române a însemnat, printre altele, şi renunţarea la astfel de tipare, nesincronizate şi deci inadecvate spiritului modern, structurile respective „refugiindu-se” în ariile marcate stilistic sau în spaţiile conservatoare (câmpul literaturii folclorice şi al celei religioase) ale limbii.
Cât priveşte textul psalmic modern, verbele şi substantivele „atrase” în acest tipar sintactic sunt circumscrise în special următoarelor sfere semantice18: ‘a jertfi – jertfă’ (cf. „Jertfiţi jertfa dreptăţii [...]”, 4:5; „[...] şi am jertfit în cortul Lui jertfă de laudă”, 26:11; „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă...”, 49:15); ‘a cânta – cântare’ (cf. „Cîntaţi-I Lui cîntare nouă, [...]”, 32:2-3; „Cântaţi Domnului cântare nouă,...”, 92:1; „Cântaţi Domnului cu cântare de laudă”, 146:7); ‘a locui – locaş’, ‘a acoperi – acoperământ’ (cf. „Locui-voi în locaşul Tău în veci; acoperi-mă-voi cu acoperământul aripilor Tale”, 60:4; „[...] mai bine decât a locui în locaşurile păcătoşilor”, 83:11); ‘a urî – ură’ (cf. „Vezi pe vrăjmaşii mei că s-au înmulţit şi cu ură nedreaptă m-au urât”, 24:20; „Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei [...]”, 138:22); ‘a milui – milă’: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, dupămare mila Ta” (50:1); ‘a zidi – zid’: „[...] şi să se zidească zidurile Ierusalimului”, 50:19); ‘a batjocori – batjocură’: „M-au ispitit, cu batjocurăm-au batjocorit,...”, 34:15); ‘a răsplăti – răsplată’: „[...], răsplăteşte răsplătirea celor mândri” (93:2); ‘a se bucura – bucurie’ (cf. „...cuvioşii lui cu bucurie se vor bucura”, 131:18); ‘a fulgera – fulger’ (cf. „Cu fulger fulgeră-i şi-i risipeşte!”, 143:6); ‘a unge – untdelemn’ (cf. „[...] şi m-a uns cu untdelemnul ungerii Lui”, 150:4) ş.a.
‘Complementul intern’ apare şi la nivel de frază, în astfel de exemple substantivul din respectiva structură sintactică îndeplinind, în structura de adâncime, funcţia unui „instrumental”, funcţie, de altfel, bine reprezentată şi în enunţurile simple (în propoziţii)19. Structurile sintactice de acest gen sunt expresia unor traduceri literale după Septuaginta care, la rândul ei, reflectă „o turnură ebraică tipică în Bibl. Hebr.” (Munteanu 2008: 78): „Adu-Ţi aminte, Doamne, de ocara cu care m-au ocărât vrăjmaşii Tăi,...” (88:50); „scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca cu care ai poruncit” (7:6) ş.a.
Un alt tipar de ‘acuzativ intern’ se actualizează pe baza relaţiei sintactice stabilite între două ipostaze morfologice distincte (predicativă vs nepredicativă) ale aceluiaşi verb. În astfel de contexte, gerunziul, sintactic un circumstanţial de mod, apare, cel puţin la prima vedere, în mod redundant, tautologic, deci... nejustificat; stilistic însă, această formă aduce în prim-plan o acţiune în desfăşurare, nu numai în cazul verbelor durative (cf. a înconjura, a certa, a veni, a merge), ci şi al celor punctuale (cf. a împinge). Mai mult, asocierea pleonastică a două forme modale din paradigma aceluiaşi verb are funcţie emfatică, anume de evidenţiere a unei valori aspectuale prin prisma celeilalte: dacă a înconjura la gerunziu indică acţiunea în dinamica ei, celei de-a doua forme (de indicativ) îi revine rolul fie de a preciza o acţiune terminată (este cazul formelor de indicativ perfect compus), fie de a întări caracterul durativ al unei acţiuni (indicativ imperfect), prezentate în opoziţie cu o alta durativă, dar care, în viitor, se defineşte ca activitate certă (indicativul viitor). Acest joc modal tautologic susţine poemul la nivel ideatic-estetic: „Înconjurând m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei” (117:11); „Împingându-mă m-au împins să cad, dar Domnul m-a sprijinit” (117:13); „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat” (117:18); „Mergând mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor” (125:6) ş.a. Şi acest tipar este preluat din textul ebraic (a se vedea construcţia cu valoare intensificatoare ‘participiu + indicativ al aceleiaşi rădăcini’ din Biblia ebraică), el fiind calificat în literatura de specialitate (v., de pildă, Munteanu 2008: 78) ca fiind tipic stilului biblic20.
 
2.1.3. Parigmenonul
Procedeul – de asemenea cult, originat în limba textului sacru ebraic – constă din reluarea într-o unitate sintactică a unor părţi de vorbire cu aceeaşi rădăcină.
În textul psalmic l-am consemnat mai puţin frecvent comparativ cu structurile de ‘acuzativ intern’, dar şi cu ocurenţele aceluiaşi tip de construcţie sintactică în alte texte religioase21.
Se actualizează îndeosebi prin structuri genitivale, la nivel de propoziţie (cf. „A căror gură a grăit deşertăciune şi dreapta lor e dreapta nedreptăţii”, 143:8; „El a trimis pe îngerul Lui şi m-a luat de la oile tatălui meu şi m-a unscu untdelemnul ungerii Lui”, 150:4), dar şi de frază „Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă” (136:8), ultimul, un exemplu de figură etimologică.
 
2.2. Construcţiile tautologice
Construcţiile tautologice, rezultate în special din coordonarea copulativă sau juxtapunerea a doi / mai mulţi termeni echivalenţi semantic, îşi au obârşia în limba originalului avut la dispoziţie de versiunile religioase moderne, dar ele sunt relevante, în acelaşi timp, şi pentru una dintre particularităţile definitorii ale stilului bisericesc, aşa-numita „insistenţă prin repetare” (v. Seche 1967: 108 ş.u.)22.
Cum remarcam şi cu altă ocazie23, aceste structuri oferă, în terminologie coşeriană, un exemplu de „suspendare a normei congruenţei prin adecvare”24, tautologia convertindu-se, în textul religios, din figură ‘deconstructivă’25, statut deţinut, eventual, la nivelul textului laic, într-o figură retorică adecvată, aptă să construiască textul. Aceste tipare redundande – preluate ca atare (printr-o transpunere literală) din originalul greco-slavon26 – se cuvin a fi analizate, în economia literaturii sacre şi, în speţă, a textului biblic psalmic, în relaţie cu retorismul specific acestui tip de text. În creaţia psalmică (ca, de altfel, şi în alte tipuri de texte bisericeşti, de exemplu, în rugăciunile creştine), structurile tautologice au funcţie intensificatoare-persuasivă, aspect ce capătă relevanţă dacă ne referim, de pildă, la strategiile discursive la care face apel orantul, în tentativa sa de instituire a contactului cu Divinitatea27.
În această ordine de idei, paralelismul sintactic sinonimic reprezintă forma estetică (poetică) desăvârşită de actualizare a ‘tautologicului’ în poemul psalmic28. Această figură sintactică nu reprezintă însă decât una dintre formele de valorificare tautologică a poeticităţii textului psalmic. Astfel, cum remarcam şi mai sus, foarte multe dintre construcţiile tautologice sunt rezultatul simplei coordonări între doi / mai mulţi termeni aflaţi în relaţie de sinonimie, cel mai adesea fiind vorba despre unităţi lexicale verbale (uneori, coordonate într-un tipar cu chiasm) şi substantivale:
„Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri29 de neamulacesta în veac” (11:7); „Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine” (21:19); „Cercetează-mă, Doamne, şi cearcă” (BO 25:2); „Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de mila Ta” (30:7); „Până când vor spune şi vor grăi nedreptate...?” (93:4); „[...] aduceţi Domnului slavă şi cinste” (28:1); „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman” (40:1); „Toate talazurile şi valurile Tale peste mine au trecut” (41:10); „Până la bătrâneţe şi cărunteţe” (70:19) ş.a.
Nu lipsesc nici exemplele în care efectul tautologic-retoric este generat prin coordonarea a două / mai multe adjective echivalente semantic. Recurenţe notabile, din acest punct de vedere, cunosc în textul psalmic perechile sinonimice ‘sărac sărman’ (epitete atribuite planului uman), respectiv ‘milostiv – îndurat’ (atribute specifice transcendentului): „Iar eu sărac sunt şi sărman; Domnul se va îngriji de mine” (39:23; cf. şi 69:6); „Milostiv şi îndurat este Domnul” (110:4) ş.a.
Uneori, coordonarea se realizează între două / mai multe structuri morfologice distincte, bunăoară, între o structură adjectivală şi una verbală (ambele, circumscrise aceleiaşi familii lexical-etimologice), tiparul rezultat fiind unul mai complex, de paralelism sintactic (sinonimic). În astfel de situaţii, construcţia cu verb apare ca o definiţie explicativă pentru adjectiv: „Milostiv este Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte” (114:5) ↔ „Dumnezeul milostiv este Dumnezeul care miluieşte.
Relativ numeroase sunt contextele în care gradaţia devine sursă a conotaţiei: „Cuvintele echivalente sub raport semantic se repetă pentru a realiza o gradaţie (s.n.) care devine sursa conotaţiei (s.n.)” (Iordan-Robu 1978: 270). Prin acest procedeu, unele expresii / sintagme dobândesc „valori de intensitate maximă” (Id., ibid.). Într-un studiu anterior, Iordan (cf. Iordan 1975: 232-233) numea fenomenul în discuţie „repetiţie semantică”. În termeni relativ similari se exprima şi Ullmann, cu un deceniu în urmă (cf. Ullmann 1965), lingvist care, vorbind despre cumulul de sinonime, arăta că acesta poate avea funcţii stilistice ce le evocă pe cele ale repetiţiei, subliniind faptul că: „Sur le plan rationnel, les juxtapositions des synonimes dégagent un effet d’insistance et de clarté minutieuse” (Ullmann 1965: 193). Mai mult, în opinia autorului citat, în poezie, cumulul de sinonime ar corespunde unei linii ascendente a emoţiilor: Ullmann (1965: 195) vorbeşte în acest sens despre un „crescendo synonimique”. Astfel, din perspectivă retorică, sinonimele dintr-o acumulare au rolul de a varia expresia şi, implicit, de a impresiona spiritul prin nuanţele exprimate, prin „această îmbogăţire a fiecărui nou sinonim faţă de cel precedent şi acest efect în creştere de la unul la altul până la ultimul”30. Crescendo-ul sinonimic, respectiv efectul în creştere sunt sintagme care trimit, de fapt, la o cunoscută figură retorică (de elocuţie), anume metabola, un tip aparte de tautologie, ce presupune existenţa simultană a gradaţiei (nu numai a raportului de echivalenţă semantică). Se pare că poeţii retorici „iubesc sinonimele acumulate”31, afirmaţie ce se suţine perfect şi în cazul poemului psalmic. În acest cadru discursiv, metabola se actualizează frecvent în structuri juxtapuse: „Aceştia văzând-o aşa, s-au minunat, s-au tulburat, s-au cutremurat” (47:5); „Păcătuit-am ca şi părinţii noştri, nelegiuit-am, făcut-am strâmbătate” (105:6) ş.a. Nu puţine însă sunt nici exemplele în care coordonarea copulativă a doi termeni sinonimi se soldează cu un efect crescendo: „... clătinatu-s-a şi s-a cutremurat pământul” (76:17); „Teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (54:5) ş.a. În unele cazuri, efectul crescendo este susţinut inclusiv prin utilizarea lui „şi enumerativ-descriptiv”, element discursiv cu certă valoare intensificatoare: „În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (62:3). Tiparul acumulativ a fost preluat şi în textul rugăciunii creştine, unde am consemnat în special situaţii de relaţionare copulativă a unor adjective: „cel păcătos şi întinat” (Rug. 2007:193); „întinata şi necurata ei gură” (ibid., 202); „buzele mele cele necurate şi pângărite” (ibid.) ş.a.32
Acelaşi tipar sintactic, relevant pentru efectul retoric al acumulării graduale, rezultă şi prin „dublarea” unei structuri primare (enunţată în prima parte a versetului respectiv) printr-o alta, dezvoltată în relaţie de sinonimie cu prima, dar şi diferenţiată de aceasta prin seme graduale. Astfel, uneori, acelaşi adjectiv este reiterat doar cu „schimbarea” (cel mai adesea, printr-un procedeu lexico-gramatical33) gradului de comparaţie; alteori, este selectat un adjectiv distinct, care „este trecut” însă la un grad de comparaţie superior: „Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv [este, n.n.]” (144:8): înduratîndelung-răbdător; milostiv mult-milostiv. În plan discursiv, acest joc sinonimic gradual prezintă relevanţă cât priveşte caracterul profund encomiastic al textului psalmic.
Sunt şi situaţii în care tautologia apare ca rezultat al subordonării (cel mai adesea, în structuri genitivale şi cu acuzativul) unor elemente lexicale circumscrise aceleiaşi sfere semantice. În astfel de situaţii, structurile respective ar putea fi interpretate ca un gen aparte de construcţii intensive, în virtutea redundanţei care apare la nivel semantic: „Tu ai iertat nelegiuirea păcatuluimeu” (31:6); „M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului” (39:2); „Nu te vei teme de frica de noapte” (90:5); „daţi slavă laudei Lui” (65:1); „...şi-L voi preamări pe El cu laudă” (68:34); „Să ne bucurăm de veselia poporului Tău” (105:5) ş.a.
Un tip aparte de structură pleonastică, cu o frecvenţă remarcabilă în textul psalmic, este cel rezultat din asocierea, în acelaşi context, a organului de simţ, respectiv a simţului / activităţii corespunzătoare acestuia (cf. auzul urechii, a privi cu ochii, a auzi cu urechile etc.); este vorba, în ultimă instanţă, tot despre nişte construcţii intensive sui-generis, relevante – în opinia noastră – pentru un stadiu arhaic de dezvoltare lingvistică34: „Cu auzul urechii m-a auzit” (17:48); „Însă cu ochiităi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea” (90:8)35; „Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit,...” (43:1) ş.a. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm şi structurile a striga cu glasul / gura (cf. „Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui”, 3:4 sau „Iată, vor striga cu gura lor...”, 58:8; cf. şi 65:16), respectiv a grăi cu limba:Grăit-am cu limba mea” (38:5)36.
 
3. Consideraţii finale
Drept mărturie a unei comunităţi culturale arhetipale, arhaice, context în care trebuie să fi fost create poemele incluse în Cartea Psalmilor, stau nu numai figurile semantice valorificate în acest cadru discursiv37, ci şi o serie de aspecte definitorii pentru organizarea formală a textului psalmic.
Un studiu detaliat consacrat celui din urmă aspect38 evidenţiază numeroase fapte de limbă care, la o analiză atentă, se dovedesc a fi relevante (inclusiv) cât priveşte arhaicitatea lingvistică (sintactică) a textului biblic (psalmic). În acest context, cel mai adesea, conceptul de ‘arhaicitate’ se decodează în strânsă relaţie cu o serie de structuri implicite (eliptice, asindetice)sau, dimpotrivă, cu numeroase construcţii redundante (intensive, tautologice, în ultimă instanţă, retorice).
 ‘Arhetipalul’ nu exclude însă ‘poeticul’ / ‘esteticul’. Afirmaţia se susţine inclusiv cu privire la cele două tipare sintactice discutate în studiul de faţă. Astfel, construcţiile intensive, deosebit de frecvente (şi) în versiunea modernă a textului psalmic, se impun a fi analizate atât ca fapte arhaice de limbă (relevante, deci, pentru continuitatea lingvistică), cât şi din perspectiva relevanţei lor stilistice. Legat de această ultimă problemă, este important de precizat că ‘stilisticul’ se defineşte într-o serie de situaţii (sintactice) – aşa cum au demonstrat de altfel specialiştii în domeniu – ca o particularitate imanentă (intrinsecă) a limbii originalului (textul ebraic), şi nu ca o trăsătură conferită (exclusiv) din perspectiva unei receptări moderne. Desigur, aspectul menţionat se justifică prin calitatea de text retoric pe care o deţine acest poem biblic, psalmul.
La rândul lor, construcţiile tautologice – originate, de asemenea, în textul ebraic, de unde au fost preluate în limba română prin intermediar grecesc / slavon – relevă în egală măsură o particularitate stilistică a scrisului bisericesc, aşa-numita „insistenţă prin repetare”.
Structuri de genul celor discutate în paginile de faţă reprezintă „auxiliare” ale unei creaţii retorice, în care patetismul, grandilocvenţa, emfaza nu afectează cu nimic autenticitatea poeziei şi nici profunzimea acesteia, ci se constituie ca mărci specifice de definire a ‘esteticului liric’ în aria culturală religioasă.
 
Note
1 V., de ex., Irimia 1999: 218.
2 „Tensiunile ritmice arhitecturante condiţionează configuraţia generală a intensificării logogenice” (Popescu 1991: 126).
3 V., de pildă, Teleoacă, Conservatisme et expressivité.
4 Termen preluat de noi de la D. Maingueneau şi F. Cossuta, L’analyse des discours constituants, în „Langages”, no. 117, 1995.
5 Pentru definirea conceptului de ‘continuitate stilistică’ (vs ‘continuitate lingvistică’), v. Teleoacă, Conservatisme et expressivité.
6 În acest sens, Popescu (1991: 164) menţionează ca relevant felul în care anumite civilizaţii au reţinut şi transmis textele care formează fondul de cultură arhetipală ce le asigură perenitatea, un exemplu foarte bun fiind cel al poemelor homerice.
7 Pentru mai multe exemple, a se vedea Munteanu 2008: 73. V. şi Teleoacă, Conservatisme et expressivité.
8 A se vedea, în acest sens, şi discuţia noastră din Teleoacă, Conservatisme et expressivité.
9 Cf. „Să fie o tărie (s.n.) prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape”.
10 În chip foarte puţin surprinzător, Origen s-a despărţit de opinia comună. El a citit alegoric pasajele şi a susţinut că nu există suficient temei textual pentru a vorbi de şapte ceruri (sau de alt număr precis). Avertismentul lui Origen nu a fost, totuşi, luat în seamă (filosofiatis.blogspot.com/2010/02/cerul-cerurilor.html).
11 Cf. „Că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Stăpânul stăpânilor, Dumnezeu mare şi puternic şi minunat, Care nu caută la faţă, nici nu ia mită”.
12 V. Pop, Numele.
13 În realitate, o secvenţă de discurs repetat, în terminologia lui Coşeriu 2000: 258 (v. supra, psalm 44, verset 8).
14 Dacă în secolul al XIX-lea erau încă frecvente structuri, precum: a visat un vis, a râs un râs, a urlat urletul, tocând toaca morţii, a cânta cântece etc. (cf. Sandfeld, Olsen 1962: 68-69), în sintaxa sec. XX, complementele directe interne cu aceeaşi rădăcină lexicală cu verbul se fosilizează (Frâncu 2009: 180, 357; cf. şi Vasilescu 2010: 271). Mai exact, astăzi, astfel de construcţii sunt evitate, deoarece „sunt percepute ca repetitive şi neeufonice, deşi nu sunt excluse cu conotaţie arhaică sau ca modalitate inedită de emfază” (Vasilescu 2010: 272).
15 V. Mărgărit 2010: 76-77.
16 Cf. Munteanu 2008: 76-78. Vezi şi discuţia noastră în Teleoacă, Conservatisme et expressivité.
17 În acelaşi timp, nu excludem însă o posibilă influenţă exercitată din direcţia textului sacru către aria semiotică a ‘popularului’, de pildă, în procesul de „vulgarizare” a unei anumite învăţături religioase, transmise implicit într-o anumită formă conţinând (inclusiv) structuri de genul construcţiilor intensive.
18 Prezentăm exemplele în ordinea frecvenţei cu care acestea sunt atestate în versiunea modernă a textului psalmic.
19 Structuri „instrumentale” semnalate de noi ca fiind foarte frecvente şi în alte tipuri de texte religioase, de exemplu în manualul de învăţătură creştină ortodoxă (v. Teleoacă, Conservatisme et expressivité).
20 În versiunile româneşti vechi, cea de-a doua formă a verbului, anume perfectul compus, este folosit „alternativ” cu perfectul simplu, aceasta în acord cu valoarea morfologică specifică a acestui timp verbal, în etapa arhaică a limbii române: cercând l-au cercat (Lev. 10:16, în Biblia de la Bucureşti, Filotei, Micu, Şaguna) sau cercând... cercă (ms. 45) (ap. Munteanu 2008: 78).
21 De exemplu, structurile cu parigmenon sunt relativ frecvente în textul rugăciunii creştine (a se vedea Teleoacă 2011).
22 Această particularitate a fost consemnată, pentru româna veche, şi pentru alte categorii de texte, de pildă pentru scrierile literare şi istorice (v. Todi 2001: 116). Acelaşi tip de „insistenţă semantică” a fost remarcat şi în poezia populară (cf. Seche 1967: 110), respectiv în vorbirea populară (cf. Coteanu 1973: 116-118, care vorbeşte despre „tatonările şi revenirile incidentale sinonimice ale povestitorilor populari”).
23 A se vedea Teleoacă, Deconstrucţia.
24 Congruenţa reprezintă unul dintre cele trei tipuri de norme identificate de Coşeriu (1994: 36), corespunzând regulilor generale ale gândirii, precum şi celor legate de vorbirea în general şi cunoaşterea lumii. În sistem coşerian, norma adecvării – anume „a vorbi în situaţii determinate (s.n.) şi cu privire la anumite (s.n.)lucruri, cu anumiţi (s.n.) interlocutori” – o poate suspenda pe cea a congruenţei, aşa cum demonstrează şi textul bisericesc, posesorul unui arsenal lingvistic propriu, particularizat, în ultimă instanţă adecvat (la specificul său comunicativ).
25 Pentru definirea conceptului, a se vedea Teleoacă, Deconstrucţia.
26 V. Munteanu 2008: 66-67. Aspectul menţionat nu exclude însă posibilitatea ca, uneori, o structură redundantă să reflecte, în realitate, o eroare de traducere / interpretare într-un text intermediar, bunăoară în cel grecesc (Septuaginta) (v. Id., ibid.).
27 V., de exemplu, Teleoacă, Stratégies sau Id., Dramatizarea.
28 Cf. Teleoacă, Paralelismul sintactic.
 
29 Un „reflex” popular al acestei formule culte ar putea fi considerată invocaţia tipic creştină Doamne apără-mă şi păzeşte-mă!
30 Cf. Fontanier 1977: 303.
31 V. Vianu 1968: 109.
32 Pentru mai multe exemple, a se vedea Teleoacă, Strategii discursive.
33 Superlativul (vechi) cu mult „foarte”, la fel ca în unele dintre limbile romanice occidentale.
34 Tiparul se conservă astăzi la nivel popular-familiar: „Am văzut cu ochii mei”, „A spus cu gura lui asta” etc., structuri redundante utilizate în scop stilistic, anume în sensul întăririi unei afirmaţii.
35 Structura menţionată alternează în textul psalmic cu cea constituită pe baza relaţiei ‘subiect – predicat’: „Şi a privit ochiul meu către vrăjmaşii mei...” (91:11).
36 În alternanţă cu: „...gura lor a grăit mândrie” (16:10).
37 Cf. Dana-Luminiţa Teleoacă, Repere ale articulării ‘esteticului’ în creaţia psalmică modernă: figurile semantice şi relevanţa lor în decodarea semiotică a unui text (sub tipar).
38 Cum este, de pildă, studiul nostru, mult mai amplu, din Teleoacă, Semiotica, anume Structuri sintactice cu valenţe stilistice în literatura veterotestamentară a Psalmilor.
 
 
Bibliografie
Surse
BO = Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1988.
 
Lucrări de referinţă
Eugeniu Coşeriu, 1994, Lingvistica din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii (cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel), Editura Ştiinţa, Chişinău.
Eugeniu Coşeriu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău.
Ion Coteanu, 1973, Stilistica funcţională a limbii române (vol. I), Editura Academiei, Bucureşti.
Pierre Fontanier, 1977, Figurile limbajului (Traducere, prefaţă şi note de Antonia Constantinescu), Editura Univers, Bucureşti.
Constantin Frâncu, 2009, Gramatica limbii române vechi (1521-1780), Casa Editorială Demiurg, Iaşi.
Iorgu Iordan, 1975, Stilistica limbii române (ediţia a doua), Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Dumitru Irimia, 1999, Introducere în stilistică, Polirom, Iaşi.
Iulia Mărgărit, 2010, Inovaţia, element de creaţie şi distorsiune în textele folclorice, în Lucrările celui de al treilea Simpozion Internaţional de Lingvistică, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, p. 75-84.
Mihaela Mariana Morcov, 2003, Arhaisme morfosintactice în versiunile românească şi spaniolă ale Bibliei, în „Limba română”, LII, 1-3, p. 56-73.
Eugen Munteanu, 2008, Lexicologie biblică românească, Editura Humanitas, Bucureşti.
Tiberiu Emeric Pop, Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ap. www.theophilos.3x.ro/.../Numele%20lui%20Dumnezeu%20in%20Vec (Pop, Numele).
Iulian Popescu, 1991, Stil şi mentalităţi (eseu), Editura Pontica, Constanţa.
Kristian Sandfeld, Olsen Hedvig, 1962, Syntaxe roumaine III: Structure de la proposition, Copenhagen: Munskgaard.
Luiza Seche, 1967, Juxtapunerea sinonimică în limba română, în „Cercetări de lingvistică”, Cluj, nr. 1, p. 103-113.
Dana-Luminiţa Teleoacă, 2011, Arhaic şi popular în textul actual al rugăciunii, în „Limba română – ipostaze ale variaţiei lingvistice”, II. Pragmatică şi stilistică, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, p. 209-217.
Dana-Luminiţa Teleoacă,2012, Strategii discursive în rugăciunea creştină – conferinţă Academia Română, 22 martie 2012 (Teleoacă, Strategii discursive).
Dana-Luminiţa Teleoacă, 2013, Stratégies discursives dans le texte des Psaumes, în curs de apariţie în „Revue roumaine de linguistique”, 2/2013 (Teleoacă, Stratégies).
Dana-Luminiţa Teleoacă, 2013, Inovaţia lexicală în textul biblic modern: ‘construcţie vs deconstrucţie’, ‘identitate vs alteritate’ – conferinţă Academia Română, 7 martie 2013 (Teleoacă, Deconstrucţia).
Dana-Luminiţa Teleoacă, Conservatisme et expressivité dans la littérature religieuse. Quelques repères dans la définition d’un style scientifique (didactique) au niveau religieux, în curs de apariţie în „Biblicum Jassyense”, Iaşi, 2013 (Teleoacă, Conservatisme et expressivité).
Dana-Luminiţa Teleoacă, Literatura veterotestamentară a Psalmilor: niveluri de analiză semiotico-pragmatică. ‘Dramatizarea’ în textul biblic al Psalmilor. Instanţe implicate în ‘dialog’ şi strategii discursive, în curs de apariţie în „Studii şi cercetări lingvistice” (Teleoacă, Dramatizarea).
Dana-Luminiţa Teleoacă, Structuri retorico-poetice în textul psalmic modern: paralelismul sintactic, în curs de apariţie în „Fonetică şi dialectologie”, 2013 (Teleoacă, Paralelismul sintactic).
Dana-Luminiţa Teleoacă, Semiotica discursului religios. Probleme de poetică, stilistică şi retorică – lucrare în curs de elaborare (Teleoacă, Semiotica).
Aida Todi, 2001, Elemente de sintaxă românească veche, Editura Paralela 45, Piteşti.
S. Ullmann, 1965, Précis de sémantique française (troisième édition), Éditions A. Franche S.A. Berne.
Andra Vasilescu, 2010, Tendinţe în sintaxa secolului al XX-lea, în „Studii de limba română” (Omagiu profesorului Grigore Brâncuş), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, p. 251-275.
Tudor Vianu, 1968, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog