Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Sub semnul limbii române

Dumitru IRIMIA

Alte articole de
Dumitru IRIMIA
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Nu am avut norocul să-l întînesc pe Grigore Vieru şi să-i fiu în preajmă cît aş fi dorit, dar întîlnirile noastre, atîtea cîte au fost, au stat totdeauna sub semnul Limbii Române. Acum, cînd mă uit în urmă, aş fi înclinat să spun că aşa trebuia să se întîmple şi nu altfel. M-am apropiat de poezia lui Grigore Vieru prin poemul În limba ta, pe care l-am citit înainte de a fi trecut Prutul şi înainte de a-l fi cunoscut pe omul Grigore Vieru. Peste mai mulţi ani, aveam să trăiesc bucuria de a reciti poemul, în deschiderea numărului 1-2 din 2008 al revistei „Limba Română” din Chişinău. Era tipărită, cu titlul Autograf, fotocopia manuscrisului, intitulat acum În aceeaşi limbă, cu semnătura poetului. Era acesta un autograf purtînd, ca atîtea din gesturile lui, semnul marii deschideri a fiinţei lui Grigore Vieru spre celălalt. În ce mă priveşte, Autograful de acum se adăuga unei dedicaţii-autograf, din 1997, pe volumul intitulat semnificativ Acum şi în veac, autograf prin care am înţeles, ca şi atunci cînd îl auzeam rostit de poet, cît de adînc este sensul termenuluifrateîn exprimarea lui. Ultima noastră întîlnire, apoi, a fost să fie la Casa Limbii Române din Chişinău, la aniversarea lui Nichita Stănescu. Înainte de a intra în miezul comunicării mele despre raportul Mihai Eminescu – Nichita Stănescu, am invocat un moment în care Grigore Vieru stabilea, între real şi imaginar, o relaţie foarte strînsă Nichita Stănescu – Mihai Eminescu – Limba română – unitatea şi identitatea românilor de pe cele două maluri ale Prutului: „Fac parte din cea mai dramatică generaţie de români basarabeni. O generaţie care a absolvit şcoala medie fără să-l cunoască pe Eminescu, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Eminescu în anii ’50 era ferit de ochii noştri. Un prieten de-al meu şi un coleg de suferinţă obţinuse în studenţie o ediţie veche cu opera politică a lui Eminescu şi îi era frică să o citească la cămin, pentru că putea fi denunţat de turnători. Se aşeza în ultima bancă, cea mai veche şi mai putredă, punea cartea în bancă şi citea prin crăpătura băncii – banca avea o mare crăpătură, intra mâna prin ea; astfel l-am citit noi pe Eminescu – prin crăpătura băncii. Eminescu a fost pentru mine şi pentru generaţia mea primul manual de limba română, primul meu manual de istorie a românilor.
Eu am trecut Prutul foarte târziu. Dacă unii au visat să ajungă în cosmos şi au şi ajuns în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul. Am reuşit abia în ’73. Îmi amintesc că poetul Nichita Stănescu nu mai ştia cum să mă bucure şi într-un miez de noapte mi-a spus: «Hai, Grigore, să îţi arăt casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul – casa lui Titu Maiorescu». «Hai, Nichita!» Şi am mers; ne-am oprit în faţa unui gard înalt. Eu am încercat să mă uit şi atunci Nichita, care în ’70 era înalt ca un brad şi frumos, şi voinic, m-a luat în braţe şi m-a ridicat pe umeri şi m-a întrebat: «Vezi casa, Grigore?» «O văd, Nichita!» Nu era nicio casă, nimic – aflasem mai târziu că acea casă fusese demolată prin anii 1950. Practic, ea exista doar în imaginaţia lui Nichita şi în imaginaţia mea. Astfel, de pe umerii lui Nichita am văzut casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul, iar de pe umerii lui Eminescu am văzut Ţara.
Prin Eminescu, noi, românii din Basarabia, am visat şi visăm, noi prin Eminescu am luptat şi luptăm şi am obţinut mari izbânzi pentru scrisul latin şi limba română. Prin Eminescu unii dintre noi ne ispăşim păcatele. Eminescu pentru noi este starea care ne păstrează”.
L-am simţit pe Grigore Vieru, care stătea în dreapta mea, fremătînd de emoţie; retrăia, fără îndoială, starea fiinţei lui din timpul întîlnirii cu Nichita Stănescu, cu care stare va fi invocat acel timp în lumea lui Eminescu, la Ipoteşti, în anul 2000.
Am recunoscut în această rostire a lui Grigore Vieru ceea ce mi s-a părut că exprimă chipul său, ochii mai ales, adînci, strălucind a bucurie, întunecîndu-se din timp în timp... Şi am mai recunoscut în cuvîntul atît de încărcat de sens al poetului termenii săi de referinţă în asumarea bătăliei pentru apărarea identităţii şi unităţii românilor:Limba românăşi Mihai Eminescu. Limba română ne-a dat fundamentul identităţii naţionale, care, implicit, este şi europeană. Eminescu ne-a dezvoltat conştiinţa acestei identităţi şi a integrat identitatea românească în orizontul culturii umanităţii. Poemul lui Grigore Vieru În limba ta rezonează peste timp cu concepţia lui Eminescu despre raportul dintre fiinţa umană şi limba în care se formează: „Limba românească [...] este organul prin care neamul moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gîndi şi a simţi româneşte”.
Cu această înţelegere şi cu asumarea imperativelor din poemul lui Mateevici, Limba noastră: „Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam ce fără veste / S-a trezit din somn de moarte, / Ca viteazul din poveste. // [...] // Înviaţi-vă, dar, graiul / Ruginit de multă vreme, / Ştergeţi slinul, mucegaiul / Al uitării-n care geme”, poetul Grigore Vieru a intrat în bătălia culturală şi social-politică pentru revenirea la scrierea cu alfabet latin, pentru respingerea tezei politice, în contradicţie cu adevărul istoric şi lingvistic, a existenţei unei limbi moldoveneşti distinctă de limba română, pentru afirmarea constituţională a limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova. Recunoaşterea adevărului istoric privind unitatea limbii şi a poporului român echivalează în concepţia lui Grigore Vieru cu recuperarea libertăţii fiinţei: „Vom fi liberi în măsura în care liberă va fi limba şi istoria noastră, în măsura în care vom şti să le apărăm împotriva timpurilor atît de potrivnice nouă”.
Cu această concepţie s-a integrat Grigore Vieru în elita intelectualităţii din Basarabia, care a apărat, în diferite moduri, în vremi grele, identitatea românească, apărîndu-i limba şi cultura: Ion Hadârcă, N. Dabija, Ion Vatamanu, D. Matcovschi, Val. Mândâcanu, Valeriu Matei, I. Ungureanu, I. Dumeniuk, N. Mătcaş, Anatol Ciobanu, S. Berejan, M. Cimpoi şi atît de mulţi alţii, în total acord cu poporul care a făcut neîncăpătoare Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău în acei ani de după 1989, cînd părea că omul iese de sub stăpînirea vremilor. A rămas pe aceeaşi poziţie Grigore Vieru, îndurerat de multe, dar încrezător şi ferm în apărarea visului, în vremi recente, într-altfel grele. Nu a abandonat o singură clipă bătălia pentru apărarea identităţii româneşti, nici visul reunirii românilor. Stau mărturie creaţia lui poetică: „Este o nebunie să încerci / Să dai la o parte Limba Română, / Ca să vezi pe Eminescu – / Eminescu este chiar Limba Română. // Este o nebunie să încerci / Să dai la o parte Prutul / Ca să ajungi mai repede în Ţară – / Ţara este chiar Prutul”, publicistica: „În momentele de răscruce a dat dovadă de mult curaj şi demnitate Academia noastră. Cităm Declaraţia ei: «Adunarea generală Anuală (din 28.02.’96 – n.n.) a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărîrea Prezidiului A.Ş.M. din 9.09.’94) potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română». Sărut mîna tuturor academicienilor şi specialiştilor filologi care au semnat o asemenea declaraţie. Ea îmi adîncise mîndria că fac parte şi eu din neamul care vorbeşte şi scrie româneşte”, acţiunile temerare în vremi potrivnice.
Poezia lui Grigore Vieru, de largă circulaţie în Republica Moldova, încă din anii ’60, ajunge a fi cunoscută şi în România prin inteligenţa, curajul şi atenţia arătată de directorii unor edituri de prestigiu, care o tipăresc: Steaua de vineri, 1978, la Editura Junimea din Iaşi (Mircea Radu Iacoban, care a reuşit să pună pentru prima dată în circulaţie poezia lui Grigore Vieru în alfabet românesc, în Romania şi în Republica Moldova), Izvorul şi clipa, 1981, la Editura Albatros din Bucureşti (Mircea Sântimbreanu), în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, Rădăcina de foc, în 1988, la Editura Univers, Bucureşti (Romul Munteanu), Constelaţia lirei(o antologie în care cititorii din România au putut cunoaşte, fie şi numai prin cîteva creaţii, poezia lui Grigore Vieru, Vasile Leviţchi, Dumitru Matcovschi, Liviu Damian, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Emilian Galaicu-Păun ş.a.), în 1987, la Editura Cartea Românească (Marin Preda) şi prin prestigiul scriitorilor care o prefaţează: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru. După 1989 vor urma alte volume şi, mai cu seamă, recunoaşterea valorii poeziei sale şi a rolului esenţial pe care poetul l-a avut în redeşteptarea conştiinţei naţionale; în anul 1990 este primit membru de onoare al Academiei Române. „Grigore Vieru are un destin impresionant în ciuda simplităţii aparente a versului de o mare accesibilitate şi a temelor generale, nu foarte numeroase, – avea să spună, în Laudatio, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. – Dar el se numără printre acei poeţi a căror fiinţă se face ecoul tuturor, printre acei poeta vates de felul lui Goga, pentru care mesajul poeziei are, în virtutea rădăcinilor vii, atribute mesianice”.
În toamna anului 2008 se tipăreşte la Iaşi, la Princeps Edit, volumul Taina care mă apără, ediţie realizată de poetul însuşi împreună cu Daniel Corbu. Volumul se deschide printr-un cuvînt al poetului, intitulat Cartea vieţii mele, şi se încheie cu Epitaf pentru mine însumi: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi. Grigore Vieru”,iar pe coperta a patra are în reproducere facsimilată poezia Legămînt, expresie a legăturii intime cu poezia eminesciană. Toate aceste elemente, care străjuiesc conţinutul volumului, concentrează într-un chip aparte esenţa poeziei lui Grigore Vieru şi adîncimea raportului său cu limba română şi cu poezia românească, prin Eminescu. Ar fi momentul ca visul de reunificare a românilor să se împlinească măcar prin integrarea în panorama literaturii şi culturii române a tuturor creaţiilor spirituale semnificative realizate în Basarabia şi în Nordul Bucovinei. Să ne asumăm sensul adînc al frazei rostite de Mateevici în preajma momentului astral al Marii Uniri din 1918 a tuturor românilor: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”, cu o necesară modificare, impusă de realităţile de astăzi: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi pe ambele maluri ale Prutului”.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog