Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Limba română în sfera învăţământului din Basarabia (II)*

Dinu POŞTARENCU

Alte articole de
Dinu POŞTARENCU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Şcoli naţionale. Învăţământ familial şi particular
 
Perpetuarea în Basarabia, după 1812, a învăţământului familial şi particular
După anul 1812, în partea Principatului Moldovei anexată la Imperiul Rus, s-a practicat în continuare învăţământul particular şi familial, care, în decursul a câtorva decenii, a avut aici o răspândire largă. Dovadă servesc exemplele pe care le înşiruim în continuare.
Informaţii referitoare la prezenţa în mediul clerical a instruirii în sânul familiei extragem din „Forma înştiinţării” despre slujitorii bisericilor din ţinuturile Codru şi Greceni pentru anul 181247: Pavel, fiul preotului Teodor Băxan de la biserica din Haraghiş, învăţa la psaltire; Gheorghe şi Ioan, fiii preotului Pavel de la biserica din Cania, care, la rândul său, era fiu de mirean, învăţau „la cântări moldoveneşti şi la ceaslov”; Ioan, fiul preotului Ioan de la biserica din Borogani, învăţa la ceaslov; preoţii Ştefan Grozavu şi Sârbu, de la biserica din Capaclia, erau buni „la cetit moldoveneşte”, în timp ce fiul ultimului dintre aceştia, Ioan, învăţa la ceaslov; preotul Ioan Bălan de la biserica Sf. Dumitru din satul Tartaul era „bun la cetire moldoveneşte”, iar fiii săi învăţau „la cântare şi ceaslov moldoveneşte”; fiii diaconului Gheorghe de la biserica din Baurci învăţau „la psaltire moldoveneşte”.
În 1813, mitropolitul Bănulescu-Bodoni a fost de acord ca diaconul Petru Teodorovici de la biserica Înălţării din Chişinău să fie hirotonit preot la această biserică, în locul răposatului preot Ştefan. Diaconul „carte ştie greceşti, sărbeşti şi moldoveneşti, a învăţat la dascălul Vasile şi preotul Neculai din târgul Chişinău”. În locul lui a fost hirotonisit diacon pălămarul Ioan, care „a ceti şi a cânta greceşti a învăţat la dascălul Ioan din Chişinău, iar moldoveneşti la preotul Teodor din târgul Bălţilor, ţinutul Sorocii”48.
La 19 martie 1813, ipodiaconul Iacob Darie de la biserica din satul Gangura, ţinutul Hotărniceni, a înaintat mitropolitului Gavriil o cerere cu rugămintea să fie ridicat la rangul de diacon. Din informaţia prezentată de protopopul Onufrie Baltagă al ţinutului Hotărniceni, Dicasteria Exarhicească din Chişinău a aflat că solicitantul este moldovean, fiu de mirean; citeşte şi cântă satisfăcător; este originar din satul Gârlele, ţinutul Lăpuşna; a învăţat „să citească şi să cânte moldoveneşte” de la tatăl său, Andronache; în 1807, prin dispoziţia episcopului Meletie al Huşilor, el a fost numit dascăl la biserica din satul Ialpujeni, ţinutul Hotărniceni, de unde, în 1811, a fost transferat la Gangura. În aprilie 1814, Iacob Darie a fost ridicat la treapta de diacon49.
În ziua de 21 mai 1814 a fost sfinţită biserica Sf. Nicolae din satul Mariniciul, ţinutul Orhei, adusă din satul Măcăreşti, tot din acest ţinut, unde a fost zidită o biserică nouă. Prin petiţia din 28 aprilie 1814, adresată mitropolitului Bănulescu-Bodoni, dascălul Anastasie Chircu de la biserica din Mariniciul (unde a fost mutat, la 1 februarie 1814, de la biserica din Şişcani, ţinutul Orhei) a solicitat să fie ridicat la rangul de preot pentru biserica din Mariniciul. În scurta caracteristică a petiţionarului se menţionează că el este originar din satul Şişcani, fiu de mirean, în vârstă de 29 de ani; ştiinţa de carte „în moldoveneşte” o are de la tatăl său; timp de opt ani a fost dascăl la biserica din Şişcani. La 1 iunie 1814, Anastasie Chircu a fost hirotonit la treapta de preot50.
Conform unei informaţii din 1814, un dascăl Vasile din Chişinău îi învăţa „carte, a ceti, a cânta şi a scrie” pe fiii de clerici moldoveni din sate51. Tot în acest an, un dascăl de la biserica din Brătuleni, ţinutul Iaşi, se plângea că are „copii cu învăţătură”, însă preotul nou „nu-i primeşte să citească în biserică sau să spue pe carte”52.
La 15 mai 1815, Ştefan Cărpineanu a fost făcut preot pentru biserica din Călmăţui. El era fiu de mazil, ştia „să citească şi să cânte moldoveneşte” satisfăcător53.
În 1815, „văzând că mulţi copii ai slujitorilor bisericeşti rămân analfabeţi, pe când fiii mirenilor învaţă şi intră în tagma duhovnicească, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni porunceşte slujitorilor bisericeşti ca să-şi înveţe acasă copiii a citi în limbile rusă şi moldovenească sau, cel puţin, moldoveneşte, ameninţându-i cu pedepse, iar pe copiii rămaşi în neştiinţă de carte până la 15 ani îi va exclude din tagma duhovnicească şi-i va trece la angarale ca toţi mirenii”. Concomitent, el a dispus ca „fiii de clerici să fie aduşi la seminarul din Chişinău”54. Prin urmare, în timp ce în provincia anexată lipseau, în mare parte, şcoli cu predarea în limba română, unii mireni găseau posibilităţi de a-şi învăţa copiii să citească şi să scrie.
Corespondenţa din anul 1816 cu privire la scutirea slujitorilor bisericeşti de prestaţii cuprinde şi petiţia locuitorului Diaconiţă din Zubreşti, care se jeluia că de mic copil a rămas „sărac di tată şi din aceeaşi pricină sânt sărac şi di învăţătură. Că un frate al meu mai mari, fiind vrednic di învăţătură, a învăţat şi acum” a fost „aşăzat cu ocaz55 în slujba ponomăriei”56, adică în calitate de paracliser.
Examinând, în 1818, cererea dascălului Enache Meleghi de la biserica din satul Horăşti, ţinutul Orhei, prin care solicita să fie numit în calitate de preot la biserica din satul vecin Răzeni, a cărei zidire se încheia, autorităţile eparhiale au constatat că solicitantul, în vârstă de 29 de ani, „citeşte şi cântă bine în moldoveneşte”57.
Prin adresa din 16 ianuarie 1819, expediată din Briceni, ţinutul Hotin, protoiereul Piotr Loncikovski a comunicat Dicasteriei că trimite ataşat lista nominală a diaconilor, dascălilor şi paracliserilor din protopopia sa care „au învăţat moldoveneşte”58. Lista conţine 63 de nume, în dreptul fiecăruia fiind indicat satul în care aceste feţe bisericeşti slujesc.
În 1835, împăratul Nicolae I a promulgat Regulamentul privind instruirea primară a copiilor din sate, care a creat baza legală pentru instituirea şcolilor parohiale. Tradus în română, Regulamentul a fost expediat în 1842, din ordinul arhiepiscopului Dimitrie Sulima, protopopilor pentru a fi aplicat, însă s-a constatat prezenţa unui impediment, despre care a raportat protoiereul Mihail Sineacevski din judeţul Iaşi: „Clerul moldovean cu desăvârşire nu are nevoie să introducă învăţământul în ruseşte. Chiar şi locuitorii moldoveni preferă, în locul instruirii în ruseşte gratuite, învăţământul moldovenesc cu plată, practicat de învăţători particulari şi efectuat în limba maternă”59.
Preotul Vasile Bragă de la biserica Sf. Spiridon din satul Varniţa, judeţul Bender, în vârstă de 63 de ani, citim în statul lui personal, întocmit în 1836, nu avea studii seminariale; „învăţătura în moldoveneşte o are de la părinţii săi”; în 1799, fiind ridicat la rangul de preot de către mitropolitul Parfenie al Proilaviei, el a fost numit ca preot la biserica Sf. Nicolae din satul Gura Bâcului, de unde, la 29 aprilie 1800, a fost mutat la biserica din Varniţa60. Fiii săi, Iacob şi Ştefan, instruiţi doar în casa părintească, au fost incluşi, în 1818, în statele bisericii din Varniţa: primul – în calitate de dascăl, iar cel de-al doilea – ca pălămar. Ştefan Bragă avea „ştiinţă de carte în moldoveneşte şi, într-o oarecare măsură, ştia să scrie ruseşte”61; după moartea tatălui său, survenită în 1838, el i-a ocupat locul de preot.
În statul personal din 1857, scris în română, al preotului Gheorghe Habaşevschi de la biserica din satul Balatina, judeţul Iaşi, se menţionează că el nu avea studii seminariale. Fiii săi, Teodor, de 18 ani, „ştie a ceti şi a scrie”, iar Petru, de 13 ani, „învaţă acasă a ceti”62.
Despre răspândirea pe scară largă în mediul slujitorilor bisericeşti din Basarabia, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a instruirii în familie ne demonstrează în mod concludent informaţiile referitoare la studii, prezente în statele personale ale clerului. Asemenea informaţii extragem, bunăoară, din statele personale ale feţelor bisericeşti din judeţul Soroca, întocmite în anii 1841 şi 1879. Analizându-le şi comparându-le, constatăm următoarele63:
1. În 1841, slujitorii celor 127 de biserici din judeţul Soroca nu aveau studii făcute în instituţii de învăţământ, cu excepţia protoiereului Gr. Petriţchi de la biserica din oraşul Soroca, care absolvise Seminarul Teologic din Chişinău, fiind originar din Basarabia64.
2. La 1841, o bună parte din feţele bisericeşti aveau vârsta de până la 35 de ani, adică s-au născut după anul 1806, ştiinţa de carte obţinând-o, deci, după anul 1812, dar nu în vreo careva instituţie de învăţământ, ci în sânul familiei sau în mod particular.
3. Majoritatea slujitorilor bisericeşti provin din familii clericale, părinţii cărora aveau grijă să le transmită ştiinţa de carte. Printre ei figurează şi persoane care se trăgeau din rândul mirenilor (fii de mazili, ţărani), ceea ce denotă faptul că învăţământul familial şi particular era răspândit nu numai în anturajul tagmei bisericeşti, ci şi în cel al altor categorii sociale.
4. Deşi nu aveau studii seminariale, la majoritatea feţelor bisericeşti este notat: „citeşte şi cântă bine, catihisul ştie”; „citeşte, cântă şi scrie bine moldoveneşte, catihisul ştie”.
5. În 1841, mulţi dintre copiii clerului învăţau acasă, în familie, în statele personale ale părinţilor săi menţionându-se în acest sens: „învaţă acasă a ceti, cânta şi a scrie”; „se învaţă acasă la bucoavnă”; „învaţă acasă la glasuri”; „se învaţă acasă la ceaslov”; „se învaţă acasă la gramatică”; „învaţă acasă la psaltire şi la cântare”; „învaţă a ceti, a cânta şi a scrie în casa părintească”; „învaţă acasă a scrie şi a ceti moldoveneşte”; „a ceti, a cânta şi a scrie moldoveneşte se învaţă acasă”. Unii dintre copii învăţau acasă în limba rusă: „învaţă în rusă şi slavă la azbucoavnă”. Făcând parte din tagma bisericească (excluderea lor din această tagmă se efectua în baza unui ordin al Dicasteriei / Consistoriului), ei se pregăteau în aşa fel pentru a deveni slujitori ai bisericii. O altă parte dintre descendenţii clerului urmau cursul – evident, în ruseşte – al diferitor instituţii de învăţământ, în special al Seminarului Teologic din Chişinău.
6. Deoarece reprezentantele sexului feminin erau slab iniţiate în domeniul ştiinţei de carte, văduvele îşi învăţau feciorii, fără îndoială, în mod particular. Şi mirenii, cu siguranţă, îşi instruiau copiii tot în modul acesta.
7. În 1879, adică după o perioadă de 38 de ani, situaţia privind formele de instruire a clerului s-a modificat radical. În primul rând, 46 de preoţi de la cele 111 biserici enumerate erau absolvenţi ai Seminarului Teologic din Chişinău, 5 preoţi aveau studii seminariale incomplete, 1 preot (de la biserica din Zăluceni) absolvise Şcoala Duhovnicească din Chişinău, 1 preot (de la biserica din Verejeni) era cu studii făcute la Şcoala Judeţeană din oraşul Kameneţ-Podolsk şi un diacon (de la biserica din Unguri) terminase Şcoala Duhovnicească din Chişinău. În total: 54 de preoţi, care constituiau 58% din numărul total al preoţilor din judeţ – 92. În al doilea rând, majoritatea copiilor clerului nu mai învăţau în familie, ci la instituţii de învăţământ ale statului rus: Seminarul Teologic din Chişinău, Şcolile Duhovniceşti din Chişinău şi Edineţ şi alte instituţii.
8. Între timp, prin şcoala rusă au trecut, cu excepţia preoţilor, şi o parte din dascăli.
9. S-a redus simţitor proporţia preoţilor instruiţi în familie. Cu toate acestea, numărul lor, după 67 de ani de la anexare, continua să fie important: 38 de preoţi, dintre care doar unul (preotul în afara statelor de la biserica din Unguri, venit din gubernia Podolia) nu era pământean. Toţi aceşti preoţi, născuţi după 1812, au dobândit cunoştinţe în condiţiile stăpânirii imperiale: în familie, îndrumaţi de părinţii săi. Unii dintre ei au învăţat în modul acesta în anii 40 (bunăoară, preoţii de la Cureşniţa şi Hristici, primul de 47 de ani, iar al doilea de 44 de ani).
10. În localităţile judeţului erau deschise şcoli ale sistemului de învăţământ rusesc. Dar la 1879, numărul lor în judeţul Soroca era neînsemnat: ele funcţionau doar în 12 localităţi.
11. Totuşi, unii slujitori bisericeşti – ce-i drept, puţini la număr – continuau să practice instruirea în familie. Mai cu seamă, pentru a-i familiariza cu limba rusă. De exemplu, unul dintre fiii dascălului de la biserica din Temeleuţi învăţa acasă „bucvariul”, iar fiul dascălului de la biserica din Ciripcău învăţa statutul bisericesc.
12. Dacă în statele personale din 1841 se menţionează că învăţământul familial era practicat până şi de paracliseri, în cele din 1879 sunt trecute o serie de cazuri despre neinstruirea copiilor. Nu numai a copiilor multor paracliseri, dar şi ai unor dascăli, fiind cosemnat în aceste acte că sunt analfabeţi. Aşa este notat, de pildă, despre copiii dascălilor din satele Băxani, Bulboci, Cereşnovăţ, Hristici, Măcăreuca, Ocolina, Schineni, Şolcani, Voloave, Zastânca.
Aşadar, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărul feţelor bisericeşti instruite româneşte în familie şi particular era în descreştere, ele fiind înlocuite de o generaţie nouă, şcolită ruseşte.
Şirul exemplelor expuse mai sus şi care poate continua ne permit să conchidem că după anul 1812, până la mijlocul secolului al XIX-lea, învăţământul familial şi particular în limba română a avut o dezvoltare largă în Basarabia, mai cu seamă, în mediul clerical, pe timpul aflării la cârma eparhiei a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni şi a arhiepiscopului Dimitrie Sulima, când rândurile slujitorilor bisericeşti erau completate, în mare măsură, cu persoane instruite în afara instituţiilor de învăţământ. De fapt, la această etapă, Seminarul Teologic din Chişinău nici pe departe nu putea să acopere necesitatea de cadre preoţeşti: prima promoţie (10 absolvenţi) a fost pusă la dispoziţia eparhiei abia în 1821, cea de-a doua (7 absolvenţi) – în 1823, cea de-a treia (6 absolvenţi) – în 1825, cea de-a patra (6 absolvenţi) – în 1827, cea de-a cincea (8 absolvenţi) – în 1829, cea de-a şasea (11 absolvenţi) – în 183165 etc. În plus, sub conducerea acestor doi arhierei era îngăduită propovăduirea cuvântului Domnului în limba română. Astfel, cerinţa de feţe bisericeşti dicta interesul de a pregăti copiii pentru activitate ecleziastică în condiţii extraşcolare.
După decesul arhiepiscopului Dimitrie Sulima şi instalarea în scaunul eparhial de la Chişinău al arhiepiscopului Irinarh, care s-a dovedit a fi un promotor al rusificării, dar, în mod deosebit, după preluarea conducerii eparhiale de către episcopul şovin Pavel Lebedev, viaţa bisericească a provinciei a luat o întorsătură defavorabilă populaţiei româneşti autohtone, fiind introdusă obligaţia de a oficia serviciile divine în limba rusă. Această circumstanţă a cauzat diminuarea interesului de a instrui tânăra generaţie în limba română.
Prezentăm în continuare câteva exemple privind practicarea învăţământului particular.
Adresând, la 30 iunie 1819, o petiţie în limba română „către Exarhiceasca Dicasterie”, dascălul Constantin Grecu a explicat în ea: „Fiind chemat de către ceastnik66 şi poliţie şi m-au cercetat cu ce chip trăiesc şi de mult sânt la această stare de învăţ copiii la învăţătura cărţii greceşti. Că de 18 ani mă aflu la această epistimie de învăţ copiii boiereşti şi negustoreşti, fiind cu şederea la Sf. Arhangheli”67. Din acest motiv el a solicitat să i se pună la dispoziţie un certificat, prin care să-i fie acordat dreptul să înveţe copiii. În aceeaşi zi, Dicasteria a decis (decizia este scrisă în ruseşte) să transmită petiţia lui Constantin Grecu spre examinare Direcţiei Seminarului Teologic din Chişinău68.
Potrivit unui autor anonim, care a prezentat o privire generală asupra învăţământului din Basarabia la 1827, „boierii avuţi îşi duc copiii peste hotare pentru a-i instrui, iar cei mai puţin înstăriţi angajează învăţători privaţi dintre greci, nemţi şi alţi străini, care predau copiilor acestora diferite limbi şi unele obiecte, în măsura în care le cunosc”69.
Materialul de arhivă expus mai sus (referitor la examinarea în cadrul şedinţei din decembrie 1856 a Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău a comunicării oficiale a supraveghetorului Şcolii Judeţene nr. 2 din Chişinău, Simion Tarapanov) indică şi asupra faptului că ordine similare celui dat de către şeful judeţului Orhei – de a stopa învăţământul organizat în sate, pe timp de iarnă, din iniţiativa preoţilor – au fost date, cu siguranţă, şi de către autorităţile civile ale celorlalte judeţe. Prin urmare, începând cu anul 1855, din cauza interdicţiei impusă de autocraţia ţaristă, condiţiile de organizare a învăţământului particular în satele româneşti din Basarabia au devenit anevoioase.
Deci anume învăţământul particular şi familial a contribuit, în cea mai mare măsură, la existenţa în Basarabia a ştiutorilor de carte în limba română, deşi aceştia reprezentau un număr neînsemnat în raport cu întreaga populaţie românească din regiune.
 
Note
47 ANRM, F. 733, inv. 1, d. 612, passim.
48 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1933, nr. 3, p. 227.
49 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 187, passim.
50 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 153, passim.
51 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1936, nr. 2-3, p. 39.
52 Ibidem, p. 37.
53 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 816, f. 7.
54 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1936, nr. 2-3, p. 49-50. Dispoziţia este scrisă în ruseşte.
55 Ocaz (rusism) – ordin.
56 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1937, nr. 1-4, p. 50.
57 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2039, f. 5.
58 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2454, f. 1.
59 И. Халиппа, op. cit., p. 179.
60 ANRM, F. 208, inv. 10, d. 3, f. 51-52.
61 Ibidem.
62 ANRM, F. 208, inv. 18, d. 23, f. 116v.
63 Comparaţii similare pot fi efectuate şi în cazul celorlalte judeţe.
64 П.А. Лотоцкий, Список и краткие биографии окончивших полный курс Кишиневской Духовной Семинарии за сто лет ее существования. 1813-1913, Кишинев, 1913, р. 4.
65 Ibidem, р. 1-5.
66 Ceastnik (în ruseşte: cestnâi pristav) – şef al poliţiei unui sector orăşenesc.
67 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2705, f. 1.
68 Ibidem, f. 2.
69 Статистическое описание Бессарабии собственно так называемой или Буджака, Аккерман, 1899, р. 77.
 
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 1-4, 2013, p. 219-232.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog