Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Recitirea clasicilor. Nuvela O alergare de cai de Constantin Negruzzi

Maria ABRAMCIUC

Alte articole de
Maria ABRAMCIUC
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Anunţată de Constantin Negruzzi, nuvela românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în pofida vulnerabilităţilor inerente începutului, consemnează manifestări notorii. Corelată cu biograficul şi memorialisticul, cu socialul şi istoricul, din care îşi extrage subiectele, specia fixează scene din viaţa autorului-narator sau se alimentează din imaginaţia sa, înregistrează moravurile contemporanilor, explorează trecutul naţional, evocând evenimente şi personaje memorabile ale acestui timp.
Distingându-se, în epocă, prin rafinament artistic, nuvela O alergare de cai de Constantin Negruzzi conjugă, în mod fericit, elementele autobiografic, memorialistic şi fictiv. Se ştie că această proză, ca şi celebra Alexandru Lăpuşneanul, a fost publicată în primul număr alDaciei literare”, dar, şi la această impunătoare distanţă temporală, nuvela cooperează, în mod uimitor, cu cititorul modern, care, pătrunzând în realitatea formală sau în „lumea verbală” (Roman Jakobson) a discursului artistic, descoperă instrumentele naratologiei moderne.
Nelipsită de artificii, axată pe melodramaticul „încadrat într-o naraţiune de aspect memorialistic” (Nicolae Manolescu), prezentând frecvente schimbări de perspectivă, această proză, prin care, la 1840, genul epic românesc abia se anunţa, denotă totuşi o evidentă articulare interioară, obţinută, cum observăm, din îmbinarea abilă a unor strategii naratologice, care, în fine, conduce la ordonarea originală a enunţării. Ceea ce se impune în primul rând în acest text, organizat în mod inedit, einterferenţa discursurilor narative, căci cele două istorii, avându-şi fiecare naratorul său, se intersectează frecvent, fapt ce se observă chiar din incipit: în timp ce prezintă minuţios cursa de cai, naratorul dialoghează cu doamna B., care, într-un moment, referindu-se la Ipolit, invocă un oarecare blestem, al Olgăi:
„O, Dumnezeule! Blăstemul Olgăi se împlini!.. Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau”.
Urmează un pasaj, în care apare proiectată, în detalii, competiţia, după care autorul revine la subiectul anunţat de interlocutoarea sa:
„– Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat.
– Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zice doamna B., suindu-se în trăsură. Rădicând storile, îmi zâmbi, făcându-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mână. Ochii mei au urmat careta până ce am pierdut-o din vedere.
Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptându-mă. Iată ce îmi spusă”.
Urmărind ordinea narativă din O alergare ce cai, nu constatăm expunerea simultană a evenimentelor, ci, cum se întâmplă frecvent în proza romantică şi în cea modernistă, naraţiunile înaintează paralel, secvenţele din planuri narative diferite alternează, fiind contrapunctate. Oricum, naratorul respectă şi ordinea temporală, episodul final reconstituind ilar întâlnirea protagoniştilor după 22 de ani. Cele două poveşti de amor, între care există un evident raport de antinomie, sunt redactate în registre stilistice diferite: prima, factuală, e narată de autorul care îşi mărturiseşte sentimentele ce le nutrea pentru frumoasa chişinăuiancă; a doua, ficţională, intercalată în prima, expusă de doamna B., narator-martor, reproduce istoria tragică a polonezei Olga. Perspectiva narativă, marcată subiectiv, devine, în acest caz, internă. Astfel, ambele istorii, prima, de sorginte memorialistică, şi a doua, cu subiect fictiv, se cumulează, stratificându-se. În acest sens, C. Ciuchindel, prefaţatorul volumului Constantin Negruzzi, Păcatele tinereţilor (Editura Hyperion, Chişinău, 1991), constată funcţionarea, în text, a principiului numit paralelismul epic, concretizat prin alternarea tehnicii simetriei narative şi prin contrapunct, truc narativ, în care secvenţele conţin motive contrastive, plasate în raport de simetrie inversă: „Două cupluri, ca în Patul lui Procust al lui Camil Petrescu – am putea exclude posibilitatea ca marele scriitor să fi plecat de la C. Negruzzi?! – se situează, sub aspectul definirii structurii morale, în raporturi inverse, ca într-o formulă matematică, în care mezii şi extremele se egalează între ele”.
În O alergare de cai, cele trei instanţe ale comunicării narative (autor, narator şi personaj) se întâlnesc într-o singură identitate. Proiectat în text ca narator homodiegetic (intradiegetic), autorul apare în ipostaza de personaj-narator, asumându-şi dublul rol: de eu narator (narator autodiegetic) şi actant (protagonist). În acest caz, se ştie că indicii textuali vizează utilizarea persoanei întâi, iar mărcile lexico-semantice denotă implicarea subiectivă şi / sau afectivă:
„Mă simţeam foarte trist. Vroiam să plâng şi nu puteam. Am deschis fereastra... Liniştea domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată.”.
Ca şi doamna B., autorul-narator mai apare şi în ipostază de narator-martor, căci joacă şi rolul de observator al lumii narate, expunerea de la persoana întâi, în acest caz, alternând cu cea de la persoana a treia. Scena iniţială a nuvelei, de exemplu, conţine o relatare în perspectiva unui narator obiectiv, care descrie minuţios locul alergării şi care, într-un pasaj următor, se deconspiră, narând în continuare de la persoana întâi. „Tînărul om smolit eram eu”, declară într-un moment autorul-narator, care, anterior, se identificase drept „un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era străin”. În acelaşi timp, ca instanţă narativă principală, autorul îşi asumă şi rolul de mesager, repovestind evenimentele auzite de la doamna B.:
„Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămâne mulţămitor.”.
În capitolul intitulat Olga, acest narator-mesager mimează doar situarea sa pe planul secund al evenimentelor, căci se anunţă prin consemnări sumare, prin intervenţii ironice, prin interogaţii şi precizări de tipul:
„Balzac era autorul favorit a doamnei B. care, mulţămindu-se de acest bun martur, îmi zâmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceaşca de vermeil, şi după puţin urmă...”.
În realitate, naraţiunea doamnei B. este monitorizată de autorul-narator, căci anume el îi regizează discursul, fragmentându-l, subordonându-l propriului ritm narativ. În timp ce doamna B. îşi evoca făgăduinţa de a nu iubi, expusă de ea, într-un dialog, lui Ipolit, autorul îi întrerupe naraţiunea:
„– Şi ai putut lua o asemene sumeaţă hotărâre? am curmat eu.
– Oh! Să dai sama dacă am călcat-o, răspunsă ea tinzându-mi mâna...
Eram fericit.”.
Pentru a contrapuncta melodramaticul relaţiei amoroase Olga – Ipolit, autorul-narator apelează la ironie. Drept replică la depreciativele doamnei B, „cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi!”, adresate bărbaţilor, în contextul unei concluzii la tragedia Olgăi, autorul remarcă, într-o formulă ironică:
„În adevăr, am zis râzând, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea necredincioşi?
– Râzi, domnule, dar eu nu râd... Oh! Ai un aer nestatornic care mă îngrozeşte!
– Ah! Am strigat, luând un aer cât am putut mai melodramatic, poţi a mă judeca acest fel? Socoteşte că eu n-am încă treizeci de ani şi prin urmare sunt cinstit. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Gobseck...”.
Complexă, expunerea din O alergare de cai balansează între romantic şi comic, „naraţiunea «cu sertar» relatând, de fapt, două poveşti de dragoste privite şi finalizate în moduri diametral opuse (romantic-lacrimogenă una, parodic-umoristică cealaltă)” (Ion Pop (coord.), Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 757). Fragmentele memorialistice, expuse în formulă realistă, alternează cu altele elaborate în cel mai impecabil stil romantic. Finalul, inoculat cu ironie, parodie şi pastişă, demonstrează cum prozatorul se desolidarizează de clişeul romantic. Pronunţându-se negativ în raport cu proza pastorală a lui Florian, pe care o detestă pentru artificialitate, autorul-narator îşi descrie un vis eliberator, unde toate personajele se întâlnesc într-un cadru grotesc:
„Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau două mari policandre cu lumânări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit o privea stând la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonând aria din vodevilul rusesc Kozacă stihotvoreţă. Prin salon se plimbau oi cu cordele verzi la gât şi Saşa sărea şchiopătând şi strâmbându-mă. Nu ştiu cât ţinu acest popuri de vedenii, căci, când am deschis ochii, era ziuă mare”.
O lectură cu ajutorul recuzitei naratologice moderne îi dezvăluie nuvelei O alergare de cai aspecte apreciabile, care confirmă, o dată în plus, forţa evocatoare a lui Constantin Negruzzi. Devine, astfel, justificată reflecţia lui Nicolae Manolescu referitor la neglijenţa criticii literare în raport cu această inedită compunere epică: „Este absolut inexplicabil de ce o povestire atât de sofisticată narativ şi care răstoarnă procedee ale prozei romantice în duplicatul lor parodic, folosind contrapunctul, intertextul şi mixajul de stiluri, a găsit la comentatorii de ieri şi de azi atât de puţine cuvinte de preţuire” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediţie revizuită, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 193).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog