Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Povestea lui Vasile Vasilache – poveste existenţială a românului

Eugenia MINCU

Alte articole de
Eugenia MINCU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Introducere. Povestea este cel mai frumos mod de a spune lucruri simple şi profund de adevărate. Omul, satul, neamul – fiecare îşi are destinul său, iar destinul este o poveste. În cele mai multe tradiţii cântatul cocoşului simboliza victoria luminii asupra întunericului şi de aici victoria binelui asupra răului. Cocoşul se consideră simbol solar, pe care tradiţia folclorică îl investeşte cu virtuţi protectoare, izgoneşte demonii nopţii, cheamă soarele. În Ultima lună de toamnă de Ion Druţă, cântatul cocoşului prevesteşte venirea oaspeţilor; în Poem de Grigore Vieru, cocoşul din creasta casei este un protector în faţa duhurilor malefice, dar şi un simbol al comuniunii omului cu universul; cocoşul fiind un simbol cosmic [1].
Prima parte a romanului Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache a văzut lumina tiparului în anul 1966. Partea a doua a fost publicată în variantă de revistă la începutul lui 1972, „Nistru”, nr. 11-12, 1971; „Nistru”, nr. 1, 1972. „Asistăm la o înnoire fundamentală a romanului moldovenesc contemporan: capacitatea de a recepta zone de viaţă socială, psihologică, morală, o demonstrează fericit... Vasile Vasilache în Povestea cu cocoşul roşu”, menţiona Mihai Cimpoi pe paginile „Culturii” din 1966 [2].
Mesaje ideal-estetice prezente în roman
1. „...ba el, boul, păşeşte înaintea omului, ba el, omul, păşeşte înaintea boului...” – problema „bouţului inutil” şi pierderea demnităţii de neam
Vita este inutilă în viaţa nouă, a tehnicii. Însăşi vita nu-şi recunoaşte această situaţie de a cincea roată: „Eu îl port la cireadă şi nu el pe mine...” [3]. Este vorba de Anton Orbu, condus de vaca sa în fiecare dimineaţă la cireada satului; numai astfel ce simte şi el „în rând cu lumea”.
Se poate isca întrebarea, oare nu special l-a „orbit” Vasilache pe Anton, ca să-l lase condus de-o vită de-a lungul satului, dându-i posibilitate să-şi mai şteargă de colb calitatea umană de a preţui? Să fie beteşugul lui Anton orbire simbolică a oamenilor săi, cu sufletele mocninde sub ploaia fierului (Anton îşi pierde vederea deoarece avea „o bucată de fier în tâmple, fierul îl orbise”).
Detalii interesante şi destul de semnificative depistăm din text.
„Atunci Anton Orbul, pe numele de familie «Juncu», a târât după sine alt «junc»” [3]. „...dus de cozoroc de către un alt cozoroc” [3].
„Noroc, Cozoroc! Şi eu îs Cozoroc şi un Cozoroc mă duce la iarmaroc...” [3]. „...ba el, omul, păşeşte înaintea boului, ba el, boul, păşeşte înaintea omului...” [3].
Ce-i asta, o nouă armonie a omului cu natura, ce demonstrează unitatea lor, ori o amară ironie, o negare a calităţilor umane (a umanului)? Natura, tradiţia, acuză, nivelând umanul. Omul, uitând de natură, uită de sine, devine o nulitate. Îşi pierde până şi chipul, „un Cozoroc şi un alt cozoroc”, „un junc târât de un alt Junc...”.
Omul, însă, nu-şi înţelege situaţia. Oarba încredere în superioritatea sa îl face să piardă tactul în „călătoria” prin sat „cu o vită de cap”, păşind ba în fruntea boului, ba în coada lui. O scenă destul de amuzantă, aş zice: depersonalizarea omului şi jalea dobitoacelor!
Boul şi omul – un paralelism destul de izbitor şi insultător. Dar în urma cărui eveniment are loc această nivelare? Fiecare are câte o pereche destul de neînsemnată: boul îşi pierde cununa, omul îşi rătăceşte căciula. „Nu cumva funia asta i-a fost străbunelului o adevărată coroană?” [3]; şi „Aha! mătăluţă şi fără cap mi-ai venit de la sediu... Ori gospodar, ori nu, halal. Poate să te îmbrobodesc?” [3].
Ne-am mai fi împăcat noi cu pierderile acestea neînsemnate, dacă n-ar domina-n semnificaţia acestora tensiunea etnică. Etnografismele pun în evidenţă probleme naţionale majore: pierderea demnităţii atât personale, cât şi naţionale! Simbolul bourului, mistuit de istorie, regresează de la înălţimea mândriei naţionale la „inutilitate” în secolul atomic. Trista poveste a bourului, trista „memorie” a moldoveanului: „...cum cândva era mândria codrilor, stăpânul izvoarelor, stătuse-n stema ţării, pe steaguri, semn al nesupunerii... şi înfruntase luna-semiluna cu coarnele...”, ca apoi să devină „mândria judeţului”.
Şi acum „...el, cornoratul, să păşească umil, bleg, târât de o aţă...! [3].
Şi vina, desigur, o poartă cel rămas fără căciulă, fără memorie, fără neam.
Căci ce fusese până nu demult o căciulă pentru un moldovean, dacă nu „o coroană de crai. Da ia smulge-i craiului de pe căpăţână ori, să zicem, scuipă-i în cea coroană, să vezi ce urlat scoate craiul: «La eşafod, nătângule!»” [3].
Iar dacă craiul îşi pierde coroana, atunci el devine pur şi simplu un Juncu, ce-şi târâie din urmă durerea – un alt junc.
„Aşadar, fusese bourul o stemă, fusese şi satul lui Serafim un sat de crai. Dar una câte una căciulile-coroane sunt «depuse» la picioarele lui Mihuţ Ivanâci”, nu ale unui căpcăun oarecare, ci ale însuşi preşedintelui colhozului. Cugetarea, judecata în colectiv, atitudinea globală, şi nu de puţine ori greşită, fatală, insuflată ţăranilor, care credeau orbeşte în dreptatea a tot ce-i nou, a subliniat cunoaşterea individuală, singura cale de stabilire a adevărurilor lumii; a înşelat o lume. În final, a lăsat-o fără „cuşmă”, grăbindu-i momentul fatal: „A fi ori a nu fi!”. Ori poate şi „cuşma” (demnitatea naţională) devine inutilă în vâltoarea secolului atomic, ca şi boul?! Oricum, absolutizarea colectivului a clătinat conştiinţa propriilor virtuţi (cine sunt?) şi episodul „cuşmei” îl considerăm semnificativ.
2. „...struna mea – struna viitorului e...” [3]
Printre filele romanului cu osârdie îşi face loc încă un personaj, destul de pretenţios, moşneagul Zahariosu, „un scripcar vechi-vechi, mare crai, care se bate cu pumnul în piept pentru dreptate – i se părea lui” [3]; mai bine zis, o cerşeşte de la „cancelarie”.
Situaţia lui ne aminteşte vechea fabulă Greierul şi furnica şi trista-i morală: „Ai cântat, îmi pare bine // Acum joacă, dacă poţi!”. De joacă moşului nu-i prea arde... Cu ce-a păcătuit moşneagul-greier? Cu aceea că o viaţă întreagă cântase doar, neavând grijă de bătrâneţile sale. „Iarna” a sosit, iar satul-furnică din mare muzicant, om de artă („Zahariosu acesta o viaţă întreagă n-avusese altceva pe lume, decât vioara. N-avusese pe nimeni altcineva, decât Această vioară. Cu ea se mângâiase, cu ea se necăjise, se certase, se mâniase” [3]), îl simplifică până la o făptură uşuratică, care nu s-a îngrijit de propria-i soartă, crezând că-i mare excepţie printre oameni şi n-are nici în clin, nici în mânecă cu obiceiul pământului: de a avea o casă, o masă, un copil... Or, „înstrăinându-l şi însingurându-l” doar din simplul motiv că venise vremea când degetele „nu-i mai simţeau ca altădată struna, vioara, arcuşul” [3]; deci nu mai „simţeau nevoia de el, nevoia de un muzicant. Tot satul delaolaltă, bătrâni şi copii...”, se dezise de el, lăsându-l în voia sorţii să-şi viseze „valsurile-n voie... Ciudatul!”.
Cu vioara Zahariosu îşi avea socotelile sale: „O-ngrop, zic! O-ngrop, ...vioara mea, nimănui nu-i trebuieşte” [3]. Mânia însă-i trece, îi trece şi cheful de a mai „prohodi” vioara şi atunci intenţia i se schimbă: „...o vând...” [3]. De fapt, de ce ne poartă Vasilache atâta pe lângă vioara moşneagului – ba o îngroapă, ba o vinde, dezicându-se de dânsa? Simbolul vioarei este profund. Moldoveanul cântă din frunză, gură, nai, fluier, vioară...
Cântă şi îşi păstrează „cântul” pentru „cei din urmă”, insuflându-le dragostea pentru neam şi pentru creaţie.
Şi „struna mea – struna viitorului e!” [3] – se destăinuieşte Zahariosu. Numai că această strună devine şi ea inutilă, nimănui nu-i trebuieşte” [3]. Durerea şi mânia moşneagului, durerea şi amarul nostru: fiecare acum cântă doar pentru sine, ca şi cucul... Ne pierdem cântecul, ne pierdem limba, ne pierdem neamul.
Iar Zahariosu urzeşte un plan întreg; trebuie lăsată ca moştenire şi moşul hotărăşte s-o vândă, nu s-o dăruiască. Motivul e simplu: acum vremurile s-au schimbat, se preţuiesc mai mult nu lucrurile dăruite, ci cele, care cer cât mai mult „fier scump”.
Dar vânzarea nu-i lucru uşor, căci de vândut poate ai ce vinde, dacă cumpărători nu-s pentru „lăcaşul sufletului”. Şi atunci, „...scripca o vând..., dar casa o dărui celui de-mi cumpără vioara...”. Mai jignitoare idee, nici că se poate fi. Momeala îi destul de impunătoare pentru râma „practicismului” din „secolul automatizat”.
3. „Închinându-te unei icoane, vei fărâma altă icoană”
Conştientizarea valorii naturii, pusă în discuţie de Vasile Vasilache în Povestea cu cocoşul roşu, vine să focalizeze un dureros adevăr: „Verdele dimprejur se frământă” [3]. Idolatrizându-se, omul îşi înalţă propria icoană, închinându-i-se cu osârdie de rob.
Fatala chemare, ce i-a insuflat omului naiva încredere în superioritatea sa faţă de natură, el socotindu-se aproape domn al ei.
„Verdele dimprejur se frământă”, căci „şi omul e o pricină pe capul stihiilor: cine soarbe adâncurile, de rămâne boştură înăuntru pământului? Cine-i cheltuieşte apa cea dulce...?...” [3].
Practicismul „secolului automatizat” îşi cerşeşte pretenţios partea de leu. Până şi Serafim, suflet curat şi sincer, care pe paginile romanului mai nu este identificat cu însăşi suflarea „verdelui” („...doar truchina de copac pare să crească, să se înalţe... din lemnul ei, parcă se desprinde Serafim. Anume din truchină...” [3], are momente de dubiu: „Să mai tai pădure ori să nu mai tai?” [3].
Natura a legănat, a crescut, a perfecţionat omul, modelându-i trupul, lăsând, însă, plămădirea sufletului pe seama lui. A servit drept adăpost pentru fugari, alean – pentru neogoiţi, sprijin – pentru cei însinguraţi.
„Pădurea le face din mână: Negoiţilor! Veniţi încoace, poftiţi la adăpost, la umbră, la răcoare, verdeaţă avem şi pentru domniile voastre, însinguraţilor!” [3].
Omul s-a maturizat, s-a perfecţionat, meşterindu-şi aripi, aidoma lui Icar, şi a hotărât că are tot dreptul să se amestece în soarta ei, pângărindu-i chipul şi firea („Turiştilor! Voi aţi făcut focul aici, sub stejar? Voi aşi copt ciupercile aestea?” [3].
Tristul final al legendei lui Icar, tristul viitor al omului prea încrezut în sine, căci „ceara” se topeşte văzând cu ochii, pericolul creşte şi atunci... apar „împăunaţi ca doi găinari, – doi pădurari şi amândoi cu frunze aurii de stejar pe la gulere, pe la cartuzuri, pe la mâneci... şi dacă mai pui cele trei puşti cu câte trei tăvi...” [3].
Puşca devine o categorie simbolică dominantă, o condiţie a existenţei umane, în „câine” crud, dar credincios slujitor, menit „să purifice” demnitatea conştiinţei, „umanul”. „Aceşti găinari”, înfrunziţi asemeni unor Adami, ajung să apere omul de om, ţesând pânza fricii.
Dar... „Săracă tu, pădure! Sărace tu, stejare! Ah, ce vă mai pasc şi pe voi nişte ochi de balaur!” [3]. „Ochi de balaur, ochi de lup, ochii pădurarilor, «paznicii codrilor», ochi de orb, ochi de stăpân: «Iaca-i miezul nopţii, da pădurea-i singuratică»” [3]. Singură-i pădurea!
Săracul Bălan, muge-n englezeşte, susţine cele mai filozofice „dialoguri socratice”, frământat de valoarea ori nonvaloarea sufletului, dar nu se descurcă în cele mai simple lucruri: desfătându-se la răcoarea copacului este gata să scoată un „Muh!” („un imn umbrei şi pădurii”). De fapt, e o greşeală; a încurcat „icoanele”. O mică mişcare şi mulţămit „râde” atunci pădurarului; oricum, i se arată consideraţia de stăpân şi domn al umbrei” [3].
Râde pădurarul, râde Vasilache, râdem şi noi de propria-ne naivitate şi doar „verdele dimprejur se frământă” [3], până când „se întâmplă că şi verdele piere-n inima verii...” [3].
„Satiric prin natura harului său, scria Ion Druţă, Vasilache, deghizându-se sub ornamentul complicat al şireteniei populare, a exprimat destul de multe adevăruri amare...”.
Serafim devine un minunat pretext pentru autor de a pune în discuţie variate probleme. Modul lui excepţional de a fi, de a recepţiona „sucit” marele univers, marile „faceri şi desfaceri” ale lumii mici încearcă să dicteze o specifică detaliere a problemei valorii naturii, aducând-o până la forma ei globală: care este esenţa omului şi a existenţei lui: „Tare prost am fost: cât pe ce să-mi cumpăr şi o scripcă! Ca să vezi, două case şi la ele – şi bou, şi căţel, şi ia uite-te ce pulbere se alege chiar dintr-un deal!...” [3].
Şi Serafim cu firea lui naivă mai nu se hotărăşte să devină pustnic (poate că sângele lui Dănilă Prepeleac se cam înfierbântase sub presiunea Marii „pierderi” de casă, nevastă, bou...). Singurătatea e şi ea un mijloc de autocontrol, autojudecată, autocondamnare: „Am lăcaş, am să rămân sub ulmul ista, sub streaşina lui”. Serafim se consideră solitar în drama sa, neînţelegând că singur îşi alesele de-acum convieţuitorul – ulmul, suflarea şi braţul naturii.
Simbolic lăcaş îşi alege eroul „...în buza râpei din stânga zări un perete alb-siniliu, proptit într-un ulm... În malul râpei creşte El, ulmul”. Şi aici se adăposteşte omul, pe acest eşafod al naturii: miluire sau osândă? Desigur nu-i niciuna, nici alta, cu toate că anume condiţiile existenţiale impun omul să preţuiască ori să dispreţuiască. E un „stâlp al infamiei”, o posibilitate în plus oferită omului de a-şi revedea, recugeta faptele.
La început a fost un vis, (imitându-l pe Vasilache) o vedenie... „Am uneori un vis, ferească sfântul să se adeverească, – oftă Serafim, – un deal ponorât-ponorât... cât o ţarină. Şi la poalele lui o bătrânică... – una cât o smochină” [3]. S-a ponorât dealul, iar între două cuptoare „o băbuţă, o bătrânică ca o smochină, îşi continuă litania de adineauri: „U-u-u-u, u-u-u-u! [3], mătuşa Ileana Râpoaică”.
„În vin conştiinţa lui Serafim e tulburată de vedenii. De aici se declanşează elementul comic al scrierii...”, menţionează Vasile Coroban [4, 5]. Da, într-adevăr, finalul e foarte „comic”: „Omule! Nu se mai aude pitpalacul în ţarină! – aşa a strigat ea dintâi şi a încheiat: „Gâtuie-mă, ucide-mă! [3].
Şi asta-i măiestria lui Vasilache, creator de atmosferă, de jocuri: real, ireal; mare „făcătoriu” de scene „comice”, atât de usturătoare şi crude, peticite într-un mare adevăr, despre Om şi despre Viaţă. Aspru Vasilache...
4. „Da satul vuieşte, da satul hohoteşte. / Râsete – fâsete, vorbă-n torbă, sare-n ciorbă, / gură-n gură – hăitură...” (Petru Cărare)
„Avalanşa de vorbe, deseori parcă aruncată pe o pânză picturală ca nişte vopseli în pictura abstracţionistă”, menţionează criticul Hropotinschi [6] „intrigă, chiar irită la început, dar cu încetul ne deprindem şi vedem că e un procedeu şi nu o îngrămădire incidentală de cuvinte”.
De bună seamă, stilul lui Vasilache cucereşte, supune, dar uneori, în momente de eclipsă, te întreabă: oare nu joci la struna gratuită a autorului, care, întrecând măsura, zbârnâie cam fals... dar picioarele se mişcă involuntar, ajutate de cursul ritmic al sunetelor şi atunci îţi pare că asta-i o batjocură, o glumă de prost gust a lui Vasilache, la adresa ta, menită să confirme îndoielnicul adevăr: „Ai intrat în horă, joacă până la urmă”. Dar sufletele obosesc, dar ele ce înmoaie şi atunci, când se lovesc şi de vreo notă „naturalistă”, care zgârâie văzul şi auzul... Eh, şi scriitorul ista cam sare peste şa... De fapt, de ce Vasilache, dar nu stilul popular, susţinut de autor în romanul cu pricina?! Căci vorba-i vorbă... Spusă pe înconjur, dar şi pe de-a dreptul... după cum o cere situaţia. Şi cu ce-i mai dulce adevărul dichisit?
„Ideea aspră în formă dură”; dacă ar fi urmat autorul principiul dat, n-am mai califica noi romanul drept „comic”, ci fiind roman-clopote...
„Omul venise la eroul nostru cu o funie în mână să i-o pună cravată la gât şi să-l ducă mire la iarmaroc. Da el, bouţul, cu ambiţii şi capătul!... Şi unde nu începe a alerga Ponoară din urma lui prin grajd şi la un cot cât pe ce să-l înşface gospodăreşte de coadă, dar nu ştiu cum calcă odată greşit, cu piciorul stâng într-o plăcintă de-a lui Bălan. A alunecat mai ceva ca pe gheaţă!...” – face haz de necaz Petru Cărare [7], imitându-l pe cel cu „cocoşul” ori cu „bouţul”. Râsul perfecţionează lumea. Râde Vasilache, râde Povestea, râdem noi, cu poftă, până la lacrimi, până când ne trezim, că râdem singuri, ca lupul, într-un dinte... de noi înşine: „Eh, şi Vasilache cam...; trebuie ceva măcar mai...”.
„– Aşa-i zidit omul, râzi de alţii şi oftezi de tine. Au pătimit şi se vindecă acum râzând” [3], ne linişteşte căciula lui Vasilache...
„Dânsul mimează din stil popular, glumeşte, ironizează..., dialogurile le copiază pe cele auzite din gura ţăranilor, fără sens, cu mai multe sensuri, abrupte, cu treceri de calambur, de la un gând la altul..., copiază vorbirea populară, dar o copiază cult”, menţionează criticul Hropotinschi [6].
De fapt, „vorbirea populară nu prea se cere „copiată”, copiezi doar lucrurile ce nu le posezi, dar Vasilache nu pare lipsit la vâna ţărănească a limbii. De multe ori i se reproşa autorului că această Poveste nu prea sporeşte nivelul intelectual al ţăranului, ci din contra.
Cine ştie..., poate că reproşurile sunt „constructive”; folosind Vasilache mai multe neologisme şi expresii „moderne” de calambur, ar lua fiinţă şi vreo nouă specie a poveştii. Lucru ciudat, dar muza lui Vasilache preferă să-şi potolească setea la izvorul vorbirii şi înţelepciunii populare.
Unele concluzii. Romanul lui Vasile Vasilache Povestea cu cocoşul roşu, cu toată simplitatea lui aparentă, este un roman cu multe „hopuri” şi surprize subtextuale. De aici şi pluralitatea de opinii în critica autohtonă. Alegoria dă viaţă unei noi poveşti de neam, care în al treilea cântat al cocoşilor anunţă deşteptarea.
Tradiţionala analiză literară a Poveştii avea ca obiect de studiu cuplul Serafim – Anghel, bouţul-filozof fiind socotit un „al treilea ochi”. Ne-am decis să ne limităm la „doi ochi”, cei ai satului din Ponoare, sat care, posedând sufletul lui Serafim şi raţiunea lui Anghel, se zbat în frământarea vremii între „mersul înainte fără rezerve” şi „pasul pe loc”. Pornind de la „noul personaj colectiv” – satul şi finalizând cu problemele lui cotidiene, „inelăm” astfel tema discuţiei, devenită infinită, ca şi povestea lui Vasilache, de fapt. Un nou personaj, o nouă descifrare a romanului.
Motivul muncii, cântat şi „înălţat” în atâtea imnuri: satul, mânat parcă de bâta angheliană, îl interpretează în felul lui: – „Uh, blestemat e ţăranul, râmă pământul, râmă...” [3].
Dureroasa problemă ecologică e adusă mână-n mână cu problemele existenţei umane. Fuge dealul de sub sat, de sub biserică (credinţa), cimitirul (memoria), căci „şi pământul are obiceiul de a se clinti din loc, dacă nu-i faci hatârul...”. [3], dar „anghelul” satului indică un alt loc de trai şi de odihnă. Uşurinţa satului, ce îşi leapădă rădăcina veche, străduindu-se să-şi „fabrice” alta mai trainică şi mai hrănitoare, e uşurinţa cameleonului de a-şi schimba faţa.
Istoria bouţului-filozof, alungat din ierarhia naţională, din memorie şi sânge; satul, privind-o cu ochiul lui Anghel (cel serafimic fiind orbit deja), o găseşte doar istorie a unui dobitoc, nedat încă cu cireada.
Iar misterioasa dispariţie a cuşmelor... Satul e fără cuşmă, faptele n-are cine le cugeta, judeca.
În mitologie, Zeul Ianus, zeul luminii şi al soarelui, devenit zeul tuturor începuturilor; creator a tot ce există pe pământ, avea două feţe – una privea îndărăt – spre trecut, iar alta înainte – spre viitor. Ce va face satul cu cele două feţe ale sale: Serafim şi Anghel? Perfecţionându-şi faţa lui Anghel, şi-o va menţine pe cea serafimică, păstrându-şi, astfel, cu sfinţenie tradiţia, neamul, filozofia existenţială a românului – este doar o frumoasă speranţă. Iar lecţia constă în a ne face tema pentru acasă şi „de a alege just ce este demn şi ce nu este demn de reţinut din Povestea cu cocoşul roşu”.
 
Bibliografie
1. Clare Gibson, Semne şi simboluri, Wikipedia http://www.referatexp.com/limba-romana/motive-si-simboluri-cocosul/.
2. Mihai Cimpoi, Înnoire, în „Cultura”, 25 iunie 1966.
3. Vasile Vasilache, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1986.
4. Vasile Coroban, Romanul moldovenesc contemporan, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1969.
5. Vasile Coroban, Vasile Vasilache. Profiluri literare, Lumina, Chişinău, 1972.
6. Andrei Hropotinschi, Revelaţia şcolii artistice, Literatura artistică, Chişinău, 1979.
7. Petru Cărare, Parodii şi epigrame, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1976.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog