Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Tipuri de sinonimie

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

1. Preliminarii
Se afirmă că sinonimia, indiferent de tip, reprezintă o parte importantă a noţiunii de echivalenţă lingvistică. Aceasta din urmă ar include, pe lângă sinonimie, „orice construcţie sintactică, simplă (sintagmă) sau complexă (propoziţie, frază, context), care redă, în «structura de suprafaţă», acelaşi conţinut noţional din «structura de adâncime»” (Zugun 2000: 232). Nu întâmplător, O. Ducrot include definiţia sinonimiei în capitolul Structures superficielles et structures profondes din dicţionarul la care este coautor, numai că definiţia dată de el lărgeşte nepermis de mult limitele sinonimiei suprapunând-o, practic, echivalenţei lingvistice aşa cum o înţelegem noi: „Deux expressions (mots, groupes de mots, énoncés) sont dites synonymes si elles ont même sens, tout en étant matériellement différentes.” (Ducrot & Todorov 1972: 302).
1.1. Poate fi constatată frecvent tendinţa ca tot ce înseamnă echivalenţă semantică să fie catalogat drept fapt de sinonimie, după cum înşişi termenii echivalent şi echivalenţă au devenit sinonime (relative) cu sinonim, respectiv sinonimie. Sorin Stati pune acest fapt pe seama lingvisticii moderne în cadrul căreia a avut loc o adevărată revoluţie, atât în privinţa conceptelor, cât şi a terminologiei: „En linguistique moderne, qui a révolutionné la terminologie traditionnelle soit par la création des termes nouveaux, soit par le changement sémantique des termes «classiques», on emploie homonymie et synonymie pour des faits qui relèvent de tous les niveaux du langage” (Stati 1966: 133).
1.2. Eugeniu Coşeriu consideră că situaţiile de tipul Ion a citit această carteAceastă carte a fost citită de Ion sunt fenomene de „«sinonimie cognitivă», adică de echivalenţă în desemnare” (Coşeriu 2000: 129)1. «Sinonimia cognitivă» nu ţine de sinonimia propriu-zisă, de vreme ce priveşte desemnarea şi structura de adâncime, adică nivelul universal (realitatea extraverbală). Sinonimia propriu-zisă este, întotdeauna, intralingvistică. Cu totul altceva este să defineşti sinonimia. Definiţia se face la modul universal: nu definim sinonimia în limba română sau în limba engleză, ci definim sinonimia în general (ca noţiune).
 
2. Tipologia sinonimiei
Cercetările ultimelor decenii au evidenţiat mai multe tipuri de sinonime şi sinonimii, chiar pentru fiecare nivel al limbii în parte. Astfel, pe lângă sinonimia lexicală, mai pot fi relevate sinonimia fonetică, sinonimia afixală, precum şi cea morfologică, cea sintactică, cea frazeologică şi cea lexico-frazeologică2. Mai mult decât atât, se poate vorbi şi de sinonimie paremiologică, cu rezerva că astfel de enunţuri aparţinând discursului repetat (în sens coşerian) nu ţin de limbă (adică de competenţa idiomatică), ci de discurs.
2.1. Sinonimia fonetică
Sinonimia fonetică (exprimată prin alofone) apare în cazuri de neutralizare a opoziţiilor fonologice, de pildă între s şi z în cismăcizmă sau desvoltadezvolta. De asemenea, se consideră că tot sinonimie fonetică întâlnim şi atunci când lexemul se menţine, modificându-se doar accentul sau lungimea, prin repetarea unor sunete: brávo! / bráavo! / bravó! (cf. Zugun 2000: 231). Sorin Stati aprecia că în unele limbi s înainte de p, t, k şi z înainte de b, d, g reprezintă arhifonemul [s]; aşadar, avem de-a face cu o sinonimie, de vreme ce există diferenţă de expresie şi identitate de conţinut fonologic (Stati 1966: 134).
Deşi sinonimia fonetică nu este o sinonimie în adevăratul sens al cuvântului, întrucât de sens nu se poate vorbi decât abia începând cu morfemul (cea mai mică unitate lingvistică dotată cu semnificaţie), totuşi ea poate fi acceptată numai dacă acordăm fonemului un „sens” în accepţia oferită de É. Benveniste: „Sensul unei unităţi lingvistice se defineşte ca fiind capacitatea acesteia de a integra o unitate de nivel superior” (Benveniste 2000, I: 120).
Idei originale privind sinonimia fonetică întâlnim la G. I. Tohăneanu, care apreciază că, la nivelul sunetelor, „fonetismele neliterare (populare, regionale, arhaice) creează, prin simplă raportare la formele literare corespunzătoare, cupluri de «sinonime»” (Tohăneanu 1976: 17). Într-o astfel de situaţie s-ar găsi forme precum sară faţă de seară, plăcé faţă de plăcea, rumpe faţă de rupe etc., atunci când scriitorii optează pentru ele din motive de expresivitate. Reputatul stilistician socoteşte că alegerea unei variante accentologice (de regulă, neliterară) a unui cuvânt (gíngaş – gingáş, áripă – arípă) se încadrează tot în sfera sinonimiei fonetice (ibid.: 21). În continuare, G. I. Tohăneanu consideră că şi preferinţa (din intenţii artistice) pentru „cuvintele ample, cu multe silabe, sau, dimpotrivă, pentru cele cu volum fonetic redus este, de asemenea, o ipostază a sinonimiei fonetice” (ibid.: 22) şi, la fel, în cazul atragerii unor cuvinte cu sonorităţi sugestive, în dauna altora (ibid.: 23). În realitate, aceste situaţii nu se încadrează la sinonimia fonetică, ci la cea lexicală in absentia, unde opţiunea este motivată de raţiuni care ţin de simbolismul fonetic, de prozodie, de puterea de sugestie a cuvintelor etc. (vezi Munteanu 2007: 79-86). Cât despre forme precum sară faţă de seară, plăcé faţă de plăcea, rumpe faţă de rupe etc., credem că acestea sunt, de fapt, variante lexicale (populare, regionale, arhaice) în raport cu forma lexicală tip (literară) şi nu fenomene ale sinonimiei fonetice3.
Dar G. I. Tohăneanu se referă la limbajul literaturii artistice, fiind conştient că formele respective sunt variante ale corespondentelor lor literare. Aşadar, dintr-un alt punct de vedere, se poate admite că într-un număr de contexte determinate (adică de cuvinte) asistăm la un fenomen de sinonimie fonetică diatopică (sau, după caz, sinonimie fonetică diacronică, diastratică sau chiar diafazică4) între anumite sunete sau grupuri de sunete. De exemplu, consoanele h şi v sunt sinonime în contextele _ulpe, _ultan, _olbură etc. (hulpe / vulpe; hultan / vultan; holbură / volbură), vocalele a şi ă sunt sinonime în contextele v_dană, b_trân etc. (vadană / vădană; batrân / bătrân), diftongii5 ie şi ia sunt sinonimi în contextele _t, tămă_t etc. (iet / băiat; tămâiet / tămâiat). În aceste situaţii, opoziţiile dintre sunetele amintite se neutralizează, căci, deşi avem diferenţă de expresie, există identitate de conţinut fonologic.
Discuţia aceasta este valabilă, mai ales, în cazul stilului beletristic, unde scriitorii topesc diferenţele dintre faptele aparţinând unor sisteme diferite din nevoia de expresivitate. Este şi motivul pentru care Tohăneanu distinge între stratul dialogat şi stratul narativ, fiind de părere că „sinonimele” din replicile personajelor sunt mai sugestive decât cele din exprimarea naratorului.
2.2. Sinonimia afixală
Şi între afixe se stabilesc relaţii de sinonimie. Se poate vorbi, aşadar, de sinonimie prefixală (de pildă, între prefixele ne- şi in- în necapabil / incapabil) sau de sinonimie sufixală (de exemplu, între sufixele -iţă, -uţă, -uşă, -uşcă în mierliţă / mierluţă / mierluşă / mierluşcă) (cf. Zugun 2000: 231). Mariana Andrei adaugă şi sinonimia afixoidală (care poate fi prefixoidală şi sufixoidală), dând şi exemple: bi- şi di-, demi- şi semi-, mini- şi micro- sunt sinonime prefixoidale, iar -fag (din antropofag) şi -vor (carnivor) sunt sinonime sufixoidale (Andrei 2003: p. 38). Nu ştim dacă ideea acestui tip de sinonimie îi aparţine sau dacă este preluată dintr-o lucrare a lui Theodor Hristea, consultată în manuscris (Tipuri de sinonimie în limba română), spre care trimite uneori.
Pentru sinonimia sufixală, interesant este un studiu al Laurei Vasiliu (1981: 314-332) care descrie un bogat inventar de serii de sufixe sinonime prin compararea definiţiilor derivaţionale ale cuvintelor, după ce, în prealabil, au fost lăsate la o parte notele particulare reprezentate de sensurile bazelor. Cercetătoarea consideră că „seriile de sufixe sinonime astfel degajate au caracter virtual datorită faptului că sunt constituite prin neglijarea contribuţiei bazelor de derivare la definiţii” (ibid.: 317). O observaţie importantă ar fi aceea că sufixele monosemantice sunt foarte rare, termenii seriilor sinonimice fiind în majoritatea cazurilor sufixele printr-unul din sensurile lor. Se evidenţiază faptul că „la nivelul sufixelor aceste serii reprezintă cazuri de sinonimie parţială” (ibid.).
Într-un articol clasic, din 1978, Theodor Hristea făcea câteva remarci pe marginea cărţii lui G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt (Bucureşti, 1976), recunoscând meritul incontestabil al acestuia „de a fi contribuit la acreditarea ideii că sinonimia nu caracterizează numai vocabularul, ci se întâlneşte în toate compartimentele limbii” (Hristea 1978: 8), dar aducând şi o serie de amendări de natură teoretică. Printre altele, preciza că la clasificarea sinonimelor făcută de Tohăneanu s-ar mai putea adăuga şi sinonimia afixală (divizată în prefixală şi sufixală). Împărtăşim punctul de vedere al lui Th. Hristea, cu observaţia că, totuşi, întâietatea, măcar pentru sinonimia sufixală, se cuvine acordată tot lui Tohăneanu care, într-o lucrare anterioară (Stilul artistic al lui Ion Creangă, Bucureşti, 1969), în cercetarea surselor expresivităţii marelui povestitor, evidenţiase că în anumite contexte (de pildă, în Povestea lui Harap-Alb) un sufix augmentativ şi un sufix diminutival pot deveni sinonime (vezi, de exemplu, fie buzoaie, fie buzişoare în caracterizarea lui Gerilă). Redăm un fragment care confirmă că Tohăneanu se gândise la acest tip de sinonimie: „Trebuie să menţionez [...] că ultimele observaţii formulate nu ne-au îndepărtat decât formal de aria, atât de vastă, a sinonimiei, ba aş zice că, dimpotrivă, ne-au îngăduit să o extindem şi la domeniul formării cuvintelor (s.n. C.M.), unde se poate vorbi, cred, de sufixe cu valoare sinonimică” (ibid.: 133).
2.3. Sinonimia gramaticală
Pornind dinspre principiile care ordonează sinonimia lexicală (principiul identităţii informaţiei semantice şi stilistice şi principiul comutabilităţii în context), Luminiţa Hoarţă Lăzărescu defineşte sinonimia gramaticală ca reprezentând „mijloace diferite de transmitere a unei informaţii comune [...], nemaifiind vorba despre informaţia semantică (şi stilistică), ca în cazul sinonimiei lexicale, ci despre informaţia gramaticală” (Hoarţă Lăzărescu 1999: 18). Informaţia gramaticală este constituită din informaţia gramaticală de tip categorial în morfologie şi din informaţia sintactică (adică funcţia sintactică) în sintaxă (ibid.: 19).
2.3.1. Sinonimia morfologică
Sunt sinonime morfologice (alomorfe), de pildă, formele de prezent prind - prinz, simt - simţ, sau formele de viitor va veni / are să vină / o să vină / a veni / veni-va etc. (cf. Zugun 2000: 231). Pentru o abordare extinsă asupra sinonimiei morfologice, vezi studiul deja amintit al Luminiţei Hoarţă Lăzărescu (1999: 19-44).
2.3.2. Sinonimia sintactică
Avem de-a face cu sinonimie sintactică în cazuri precum sora mamei / soră mamei (atribut exprimat prin substantiv în genitiv / prin substantiv în dativ) ori s-a manifestat favorabil pentru plecarea lui / plecării lui (complement de relaţie exprimat prin substantiv în acuzativ cu prepoziţie / substantiv în dativ) (cf. Zugun 2000: 231).
De fenomenul sinonimiei sintactice s-a ocupat pe larg Luminiţa Hoarţă Lăzărescu (1999: 45-129). Ar fi interesant să se cerceteze şi sinonimia sintactică în contact. Oferim un exemplu din poezia Epigonii a lui M. Eminescu: „«Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte»”, în care un complement indirect neprepoziţional din dativ devine sinonim sintactic („de gradul al 2-lea”, cf. Hoarţă Lăzărescu 1999: 90) cu un complement prepoziţional din acuzativ.
2.4. Sinonimia lexicală
Întrucât sinonimia lexicală a beneficiat, dintotdeauna, de o atenţie sporită din partea specialiştilor, ne vom mulţumi să spunem aici că sinonimele lexicale sunt definite îndeobşte ca „două sau mai multe cuvinte cu înţelesuri identice sau apropiate”. Astfel, sunt considerate sinonime unităţi lingvistice precum: timp – vreme, lexic – vocabular, salivă – scuipat etc. Se consideră că sinonimia lexicală este, de departe, „cea mai bogată, mai variată şi mai complexă sinonimie” (Zugun 2000: 231). Bucurându-se de un vechi prestigiu, ea tinde să împrumute celorlalte tipuri de sinonimie o parte din mijloacele de analiză sau din clasificările ei.
2.5. Sinonimia frazeologică
Acelaşi tip de relaţie semantică, ce se stabileşte între unităţi lexicale, se poate institui şi între unităţile frazeologice. Aşadar, sunt sinonime, de pildă, expresii precum: a da ortul popii, a da colţul, a-şi da duhul etc., toate însemnând ‘a muri’. Nu insistăm aici asupra sinonimiei frazeologice, fiindcă am tratat-o în detaliu într-o lucrare aparte (vezi Munteanu 2007).
2.6. Sinonimia lexico-frazeologică
Atunci când raportul de sinonimie are loc între un cuvânt şi o expresie / locuţiune, se poate vorbi despre o sinonimie lexico-frazeologică. Bunăoară, seria a muri / a deceda / a pieri / a-şi da duhul / a da colţul / a da ortul popii etc. ilustrează tocmai acest tip de sinonimie (pentru amănunte, vezi, de asemenea, Munteanu 2007, unde i-am consacrat un capitol special).
2.7. Sinonimia paremiologică
Cel care a impus, probabil, termenul de sinonimie paremiologică şi a analizat corespunzător acest fenomen este cercetătorul rus G. L. Permyakov6, care defineşte acest tip de sinonimie astfel: „Două sau mai multe proverbe sunt sinonime dacă transmit aceleaşi relaţii logice, se referă la aceleaşi entităţi şi coincid în funcţia lor pragmatică, fapt pentru care se pot substitui reciproc în unul şi acelaşi context fără vreo modificare a sensului global”7 (Permyakov 1979: 249).
Pot fi catalogate ca sinonime, aşadar, proverbe ca: Buturuga mică răstoarnă carul mare, Picătura mică găureşte piatra tare şi Scânteia mică face pălălaia mare, iar acest aspect a fost sesizat în treacăt, intuitiv, şi de folcloriştii români, care au observat totodată că, deşi formulele paremiologice amintite trimit spre aceeaşi situaţie, la o privire atentă se relevă nuanţe distinctive: în primul proverb accentul cade pe elementul surpriză, în al doilea este subliniată tenacitatea, iar în al treilea, eficacitatea acţiunii (Eretescu 2004: 231-232). Totuşi, cei mai mulţi folclorişti înclină să considere aceste cazuri de sinonimie paremiologică drept „exemple de variante paralele”: Unii cântă, alţii joacă; Unii ţes pânză şi alţii o poartă; Unii sapă viile, alţii beau vinurile8 (ibid.: 232). Ne declarăm de acord cu Permyakov atunci când critică această tendinţă, specificând că la nivel paremiologic ele trebuie socotite nu variante, ci sinonime sau „co-variante egale” (Permyakov 1979: 250). De sinonimie în cadrul paremiologiei s-a ocupat şi Elena Slave, numai că lingvista română s-a arătat interesată doar de relaţiile cuvintelor din interiorul proverbelor, apreciind, de exemplu, că ciob şi oală spartă sunt sinonime în Râde ciob de oală spartă, după cum tot sinonime sunt şi drac şi satana în Fuge de dracul şi dă peste satana9.
Sinonimia paremiologică poate apărea şi în discurs, nu numai ca fapt de inventar. Iată un exemplu din basmul Ileana Simziana, în redarea lui Petre Ispirescu. Când prima fată se întoarce acasă după încercarea (eşuată) de a depăşi prima probă, împăratul o dojeneşte: „– Nu-ţi spuneam eu, fata mea, că nu toate muştele fac miere?”. La fel păţeşte şi cea de-a doua şi împăratul o întâmpină (după nici 10 rânduri de text) cu replica: „– Ei, fata mea, nu ţi-am spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce zboară (s.n.)?”. În acest caz, Ispirescu alternează cele două proverbe pentru a varia expresia lingvistică. Anton Pann, în schimb, utilizează, ca scop în sine, sinonimia paremiologică pentru multe dintre textele rimate din Povestea vorbii: „Vezi bârna din ochiul tău / Şi nu vorbi pe-alt de rău. / Spre pildă: / Când vei vorbi de mucos, / Nici tu să fii urduros. [...] A semănat crastaveţi / şi au răsărit scăieţi. / Sau că / Tata avea armăsar, / Dar el a ieşit măgar. [...] Chelului despre chilie / Să nu-i spui vreo istorie. / Şi / Cu pleşuvul când vorbeşti / Tigvă să nu pomeneşti”.
2.8. Alte tipuri de sinonimie
Mariana Andrei (2003: 38) mai vorbeşte şi despre sinonime onomastice, împărţite în sinonime toponimice (ex.: Bălgrad / Alba Iulia; Bizanţ / Constantinopol / Istambul etc.) şi sinonime antroponimice (Teodora / Dora; Silvica / Ica etc.). Suntem de acord că acestea constituie un tip special de sinonimie, cel al numelor proprii, dar avem rezerve în ceea ce priveşte exemplele date pentru ilustrarea sinonimiei antroponimice. Dacă un hipocoristic (formă de alint prescurtată) ca Dora este sinonim cu Teodora (forma din care provine), atunci se poate afirma şi că toate abrevierile (de pildă cca, etc.) sunt sinonime cu formele supuse abrevierii (circa, et caetera). În realitate, ele nu sunt sinonime, ci sunt ceea ce sunt (fie-ne permisă tautologia), adică abrevieri. Cel mult, se poate admite, pentru sinonimele antroponimice, că, de exemplu, numele zeităţilor romane precum Marte, Venus, Bachus etc. sunt sinonime în limba (şi cultura noastră) cu corespondentele lor greceşti: Ares, Afrodita, Dionisos etc., întrucât pentru noi ele au (cam) aceeaşi valoare de simbol. De asemenea, numele Ulise şi Odiseu sunt sinonime, nu în latină, respectiv în greacă, ci în română, unde ambele au fost adoptate pentru a-l desemna pe celebrul erou homeric. Numai cu astfel de exemple se poate asigura o coerenţă în cadrul sinonimiei onomastice (toponimice şi antroponimice).
 
3. Concluzii
În încheierea prezentării principalelor tipuri de sinonimie (prezentare în care am acordat mai mult spaţiu tocmai tipurilor de sinonimie... atipice)10 se pot face câteva observaţii:
(a) După cum am văzut, se vorbeşte de sinonimie şi în domeniul foneticii, al morfologiei şi al sintaxei. Credem că de sinonimie (< gr. synonymia ‘asemănare de nume’), în adevăratul sens al cuvântului,ar trebui să se vorbească doar în cazul cuvintelor şi al unităţilor frazeologice11, pentru celelalte compartimente fiind mai potrivit termenul de echivalenţă. (De altfel, s-a observat deja că mulţi lingvişti folosesc, pentru respectivele situaţii, termenul sinonimie pus între semnele « ».) În consecinţă, pentru noi, sinonimia lexicală, cea frazeologică şi cea lexico-frazeologică reprezintă singurele tipuri de sinonimie propriu-zisă, autentică12.
(b) Din expunerea de până acum rezultă că fenomenul sinonimiei (de orice tip ar fi el) poate fi studiat atât ca fapt de inventar (la nivelul limbii) după gramatici şi dicţionare, ca ansamblu de posibilităţi de exprimare a aceluiaşi conţinut lingvistic, cât şi ca fapt de context/discurs (la nivelul vorbirii), interesând stilistica sau lingvistica textului.
(c) Mai profitabilă pentru cercetare este abordarea sinonimiei în context, din punct de vedere funcţional, aspect asupra căruia am şi insistat într-una dintre cărţile noastre (vezi Munteanu 2007).
 
Note
1 De altfel, în op. cit., p. 130, Coşeriu utilizează termenul sinonimie cognitivă cu ghilimelele de rigoare. Acestor tipuri de fenomene E. Coşeriu le consacră un întreg capitol, Transformările, în op. cit., p. 217-232.
2 În lingvistica românească, deşi ideea apare iniţial la Sorin Stati (1966: 133-146), se crede că cel care are întâietate este G. I. Tohăneanu, el încercând să demonstreze că „sinonimia nu caracterizează numai vocabularul, ci se întâlneşte în toate compartimentele limbii” (Tohăneanu 1976: 11-65).
3 G. I. Tohăneanu argumentează aceeaşi idee şi în studiul Sinonimia fonetică la Sadoveanu, din volumul colectiv Studii de stilistică, poetică, semiotică (Cluj Napoca, 1980, p. 42-49): „la nivelul sunetelor, se poate accepta, cred, afirmaţia că între forma literară şi cele neliterare ale aceluiaşi cuvânt – fie ele populare, regionale sau arhaice – se poate constitui un raport de sinonimie fonetică” (op. cit., p. 42). Din creaţia sadoveniană, lingvistul român oferă dublete precum: iet / băiat, camară / cămară, hulpe / vulpe etc.
4 Vezi cele spuse de Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae despre absenţa palatalizării în vorbirea bărbaţilor (cu excepţia „feciorilor de babă”), palatalizare care, în schimb, caracteriza rostirea femeilor.
5 Sau, eventual, vocalele e şi a sunt sinonime în acele contexte.
6 Într-o comunicare din 1971, On paremiological homonymy and synonymy, publicată cu acelaşi titlu şi în revista „Proverbium”, 1974, nr. 24, p. 941-943.
7 În original: „Two or several locutions (= paremias, n.n. C.M.) are synonyms if they convey the same logical relationships, refer to the same entities and coincide in their pragmatic function, due to which they can replace each other in one and the same context without any change in the overall meaning”.
8 O formulă mai plastică şi mai cunoscută este Boii ară şi caii mănâncă.
9 Elena Slave, Organizarea sintagmatică şi semantică a proverbelor, în Probleme de lingvistică generală, vol. V, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 181 şi p. 184.
10 Tot Mariana Andrei menţionează şi sinonimia grafică, exemplificabilă „prin cele două litere î (din i) şi â (din a) care notează aceeaşi realitate fonetică în «contexte» indicate de actualele norme ortografice” (Andrei 2003: 37), dar acest tip nu prezintă interes pentru noi.
11 De aceeaşi părere este şi Liviu Groza: „Termenii sinonimie, omonimie, antonimie, paronimie au în componenţa lor termenul grecesc ὄνoμα [ônoma] care înseamnă «cuvânt, nume». În mod firesc, termenii amintiţi ar trebui să se refere la cuvinte şi la unităţi frazeologice care, prin definiţie, sunt echivalente reale sau potenţiale ale cuvintelor propriu-zise, şi nu la orice element de expresie lingvistică, de felul fonemelor sau afixelor” (Groza 2004: 64).
12 Sinonimia paremiologică nu intră în aceeaşi sferă, întrucât proverbele „sunt semne ale situaţiilor sau ale relaţiilor dintre obiecte”, spre deosebire de cuvinte şi unităţi frazeologice, care sunt „semne ale obiectelor” (Permyakov 1979: 35).
 
Bibliografie selectivă
Andrei 2003 = Mariana Andrei, Sinonimia frazeologică şi lexico-frazeologică în limba română, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2003.
Benveniste 2000, I = Émile Benveniste, Probleme de lingvistică generală, vol. I, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
Coşeriu 2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura Arc, Chişinău, 2000.
Ducrot & Todorov 1972 = Oswald Ducrot, Tzvetan Todorov, Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Éditions du Seuil, Paris, 1972.
Eretescu 2004 = Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană, Editura Compania, Bucureşti, 2004.
Groza 2004 = Liviu Groza, Elemente de lexicologie, Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2004.
Hoarţă Lăzărescu 1999 = Luminiţa Hoarţă Lăzărescu, Sinonimia şi omonimia gramaticală în limba română, Editura Cermi, Iaşi, 1999.
Hristea 1978 = Theodor Hristea, Sinonimia frazeologică şi lexico-frazeologică, în „România literară”, nr. 29 din 20 iulie 1978, p. 8.
Munteanu 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa Economică, Iaşi, 2007.
Permyakov 1979 = G. L. Permyakov, From proverb to folk-tale. Notes on the general theory of cliché, „Nauka” Publishing House, Moscow, 1979.
Stati 1966 = Sorin Stati, Homonymie, synonymie et équivalence en syntaxe, în „Revue roumaine de linguistique”, XI, 1966, nr. 2, p. 133-146.
Tohăneanu 1976 = G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Vasiliu 1981 = Laura Vasiliu, Asupra sinonimiei derivatelor sufixale în română, în vol. Semantică şi semiotică (sub redacţia lui I. Coteanu şi a Luciei Wald), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 314-332.
Zugun 2000 = Petru Zugun, Lexicologia limbii române, Editura Tehnopress, Iaşi, 2000.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog