Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

IN MEMORIAM SOLOMON MARCUS

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

INTERFERENŢE

SINTEZE

SCRISUL ÎNTEMNIȚAT

POESIS

INEDIT

GRAMATICĂ

IUVENTUS

RECITIREA CLASICILOR

PROZĂ

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

LECŢIILE ISTORIEI

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

JURNAL

ANIVERSARE. CONSTANTIN BRÂNCUȘI – 140

DIALOGUL ARTELOR

MEMENTO

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

G. Călinescu – un estet cinic?

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Criticul trebuie să fie un raportor al umanităţii, nu un reporter al oportunităţii
 
Promis, sub mentoratul lui Ramiro Ortiz, unei înalte cariere de italienist, cu docte studii arhivistice la Scuola Romena (la Roma, sub veghea lui Vasile Pârvan), „intrusul” George Călinescu, odată cu Viaţa lui Mihai Eminescu (1932), „irumpe spectaculos în prim-planul literar al epocii” (1, 95). Însuşi Călinescu îşi anunţa contemporanii că orice „carieră epică” începe cu o biografie. Or, pana sa de „mare prozator” (2, 715), îngemănând biografia cu ecourile operei, impune chiar din start; şi, dacă nu va acredita un stil (inimitabil, oricum) sau o metodă (greu de aflat la un spirit cu dispoziţii oscilante), va dobândi rapid, inconfundabil, prin atitudine, un specific al criticii, prefăcând-o în creaţie. Tânărul Călinescu cerea criticului „un ochi arhitectonic”, o privire de sus, anticipând adevărul („ca sentinţă a vremii”) şi, desigur, abstragerea din colcăiala epocii, ferindu-se de „ispita legăturilor sociale”. Ceea ce, se ştie, nu va reuşi mai târziu. Critic cu viziune „mai liberă” şi cronicar „prin accident” (cum se explica), el întrebuinţează dezinvolt instrumentele creatorului (portretistică, epicizare, anecdotică). Înţelegea exerciţiul critic ca un act creator ratat şi vedea o relaţie de contiguitate între critică şi istorie literară, ceea ce va enunţa, cu ecou şi ceva mai târziu (1949), R. Weelek.
Când admira Istoria... călinesciană, bravul complice Al. Rosetti, un editor „de speţa cea mai înaltă”, nu ezita a-l califica pe autor „un monstru (în sens etimologic!)”, citim într-o misivă expediată la 31 ianuarie 1941. Iar apariţia Istoriei... ar fi „un dar unic făcut literaturii române”, recunoştea acelaşi, aflat într-o bogată corespondenţă epistolară cu suspiciosul Călinescu, temperându-i, cu tact, umorile. Critic-artist, G. Călinescu vădeşte vocaţie constructivă, cheltuind erudiţie şi imaginaţie, lăsând senzaţia de avuţie. Istoria... sa este, s-a spus, un roman deghizat. Cu intuiţie epică şi gesticulaţie tumultuoasă, însufleţind documentul, ficţionalizând credibil, el propune, prin iradianţa ideilor, o proiecţie epopeică, de complexitate barocă. Admite totuşi lacuna clasică, va recunoaşte – ceva mai târziu – că „n-avem trecut suficient” (Naţiunea, 6 aprilie 1946), că ideea de literatură (în sens occidental) „avea să străbată greu”, lipsită de o cultură de salon. Şi îşi îngăduie „o privelişte de sus”, cu inevitabile simpatii şi idiosincrasii. Temperament proteic, capricios, labil, abundent, cu fantezie aprinsă, de extraordinară mobilitate intelectuală, Călinescu trăieşte prin spectacolul de personalitate, sesiza Vladimir Streinu, mânat de „puterea creatoare a contradicţiei” (3, 49). Acest homo novus, dezvoltând o irepresibilă „energie primigenă”, este, de fapt, un spirit conflictual, o personalitate complicată, centrifugă, inevitabil „folclorizată” (cf. Alex Goldiş). Simte nevoia de a fi însoţit şi admirat, vânează efecte actoriceşti, are „o conduită reactivă” (3, 50), îşi află combustia în conflictul cu sine însuşi; de unde „marile antinomii”, lesne de identificat, dezicerile, „fractura schizoidă”, cum afirma Nicoleta Sălcudeanu, exegeza „ciclotimică” (4, 139). Încât ispita de a cerceta programul călinescian nu poate evita o constatare la îndemână: dezacordul dintre program şi reuşite. Declaraţiile „balzaciene”, în regim de obligativitate, într-o epocă invadată de gidieni nu anulează gustul farsei şi nici romanul satiric (cultivat); clasicismul ca program viza, desigur, un clasicism viitor (cf. Mircea Martin), „un mod de a proiecta”. Călinescu lucrează prin contrazicere şi, deliberat, îşi alege un mod de a scrie, deseori, în răspăr. Ştie prea bine că „unde este schemă este şi şarjă”; vrea să evadeze din local, cunoaşte din interior mecanismele romaneşti, le verifică meşteşugit, împinge la extrem demonstraţia, vădeşte o curiozitate neistovită. Avem de-a face, de fapt, cu un Călinescu „împărţit”: un romantic cu program clasicist, de „eroism zilnic”, punându-şi probleme „înalte”, cu patos rece, controlat şi filtru livresc, un raţionalist obsedat de voinţă demiurgică, pregătind „conştiinţe eline”. Sub metafora „apropierii de Elada”, apelul său vibrant viza educaţia clasică, anunţată strălucit într-o cunoscută prelegere universitară (16 ianuarie 1946), publicată sub titlul Sensul clasicismului.
Cartea sa capitală, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (FRLA, 1941), era o istorie de valori şi o operă epică, în sens crocean; ea n-a ieşit din goluri, a impus o scară axiologică, chiar dacă Lovinescu, maliţios, strecura ideea că nu Călinescu, lipsit de obiectivitate, ar fi fost cel indicat să o scrie1. Scenariu subiectiv, negreşit, monumentul călinescian a devenit grabnic o carte-mit, contestată „cu o înverşunare halucinantă” (1, 99). Autorul însuşi, convins că, în perspectiva reeditării, va avea prilejul unor „corijări”, a purces la numeroase completări şi îndreptări. Dacă un I. Negoiţescu, fără a-i nega vulnerabilitatea, dincolo de disproporţii şi opacităţi, afirma neted că Istoria călinesciană are „duh narativ”, strălucire portretistică şi relief istoric, ca puncte de sprijin, judecând ideologic (5, 188), Ileana Vrancea blama impresionismul fără metodă, văzând în acea Istorie „o neîmblânzită operă romanescă”. Observaţie recunoscută, implicit, de genialul critic, când afirma: „adesea am trişat, visând pe marginea textelor”. O critică creatoare, în efervescenţă, expresivă, seducător-interpretativă, de mare impact şi forţă modelatoare. Retipărită, prin strădaniile lui Al. Piru, abia în 1982, chiar sub interdicţie fiind, Istoria sa, devenită obiect de cult, a alimentat atitudini în conflict: fie corul hagiografic, propunând un portret sacru şi un Călinescu tiranic, „confiscat”, zicea tot Al. Piru, impunând monopolul, fie, dimpotrivă, pe de altă parte, repudierea modelului, aruncând călinescianismul – prin pasionale războaie de preeminenţă – în eclipsă, umbrit de statuia lovinesciană. Văzut ca un „demiurg dezlănţuit” de Ov. Cotruş sau, în percepţia lui Vl. Streinu, ca „un Rastignac al culturii”, Călinescu a fascinat prin personalism acut şi „lecţia” libertăţii creatoare, polarizând frontul critic. Falanga anticălinescienilor s-a activat, în replică la intoleranţa unor discipoli, captivi ai „mitizării acefale”, după Ileana Vrancea (6, 199), incriminând injustiţiile, probele de opacitate, culpele morale, respingerile brutale (cazul lui Adrian Maniu, de pildă, taxat drept un „versificator fără nici un talent”). Ileana Vrancea, o „lovinescolatră” furibundă, deplângea „nedreptăţile creatoare” (6, 206), deviză fluturată programatic de Aristarc în ale sale cronici ale mizantropului, regretând, îndreptăţit, că asimilarea călinescianismului, „în substanţă” (6, 207), întârzie. O astfel de rivalitate, eternizată ca relaţie opozitivă, refuzând complementaritatea, sărăceşte critica noastră. Să amintim că însuşi Lovinescu vedea în junele Călinescu un presupus moştenitor. Şi semnala, în 1927, într-o corespondenţă către Vladimir Streinu, „ambiţia cezariană” a tânărului. Regretabil, zelatorii şi denigratorii, adunaţi în tabere cu apetit belicos, au împărţit, cu fluctuaţiile de rigoare, câmpul de luptă, întreţinând o „încleştare epopeică” (4, 146), prelungită şi în zilele noastre. Iar Călinescu, de pe piedestalul subiectivismului declarat, explica neînţelegerile sau rezervele unor contemporani prin absenţa (sa) din lume, absorbit de creaţie: „Oamenii empirici, perora criticul, îmi sunt indiferenţi”. Inconsecvenţele sale bat, însă, la ochi. D. Popovici observase că inteligenţa versatilă, delirantă a criticului îşi neagă, uneori, cu voioşie, premisele; lui Călinescu, nota profesorul clujean, „i se întâmplă să se ridice şi împotriva propriilor păreri”. Nestatornicul Călinescu îl obliga pe Felix Aderca să se întrebe nedumerit: Când este el însuşi? Forţând nota, putem relua chiar spusele lui G. Călinescu despre conu Leonida (v. Domina bona, 1947), eroul lui Caragiale, fiind echipat cu „o minte dialectică”, „sărind iute peste contradicţii”; în acest profil putem desluşi, iţindu-se printre rânduri, chiar figura marelui critic, mişcându-se într-un larg orizont cultural, producând în cascadă asociaţii şocante, în stilu-i liber, de izbitoare originalitate lexicală, umilind clişeele epocii şi propagandistica limbă de lemn. Îndeosebi publicistica, se ştie, va fi calul de bătaie al celor care, sub flamura revizuirilor, inventariază zelos scăderile, dezicerile, trădările, „instabilitatea de caracter”, „metamorfoza purpurie”, cum spunea Ştefan Ion Ghilimescu, a bietului Ioanide, în opţiunea sa pentru „noua literatură”, de neînţeles pentru unii (7, 8). Un oportunism „probabil congenital”, crede N. Manolescu, ar explica entuziasmele facile din foarte citita, în epocă, rubrică din Contemporanul (Cronica optimismului, începând din 1955), probând „înaripare stilistică” (2, 704) şi „fariseism doctrinar” (7, 6). Dar Călinescu se aliniase, sub „înflăcărata flamură”, de timpuriu (v. Tribuna poporului, 1944), blamând partidele istorice, iar la moartea lui Stalin, alături de alte prestigioase semnături, va deplânge „O figură gigantică a Istoriei”. Venind în întâmpinarea maselor însetate de cultură, el refuza a fi „rezervat”, îşi manifestă disponibilitatea, dorinţa de angajare, devenind chiar, într-o epocă violent politizată, „un exemplu” (8, 359), crede M. Popa. Dar „prepararea” tovarăşilor de drum se dovedeşte anevoioasă (8, 359). „Eu nu vreau să stau deoparte”, îi va mărturisi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, într-o întrevedere cu primul secretar al PMR, intermediată de Sadoveanu (9, 232), liderul comunist asigurându-l că se bucură de „o apreciere foarte înaltă” din partea conducerii partidului şi a Direcţiei de propagandă (9, 223). Călinescu fusese îndepărtat de la Universitate, i se refuza contactul cu „elementele tinere”, Ion Vitner, înlocuitorul, îl executase în Critica criticii (1949) pentru „idealism subiectiv”, manuscrisele îi erau blocate, în pofida silinţelor criticului de a da curs îndreptărilor solicitate. Examinând relaţia intelectualului cu acea epocă „grea”, frământată, dramatică, Marin Preda făcea remarca, valabilă doar romanesc, că „lui Ioanide i se deschideau toate uşile” (v. Un semn de întrebare, în Luceafărul, nr. 37/12 septembrie 1970). În realitate, Călinescu, livrând repetate dovezi de entuziasm constructiv în „era nouă”, făcând figură de educator al naţiei, trăind „în civic”, în stilu-i grandios, larg-cuprinzător, disponibil, fusese doar decorativ repus în drepturi; rămăsese un izolat. Nu va pregeta să-şi toarne cenuşă în cap, recunoscându-şi poziţia „confuză” (v. Contemporanul, nr. 31/29 iulie 1960). „Noi visăm pentru Mâine”, va clama scriitorul, convins că atingem „faza monumentalului”. G. Călinescu se vrea, himeric, un Ioanide, înţelege oraşul ca „locuinţă publică”, dovedeşte un spirit critic altoit pe explozii de candoare şi juvenilitate. „Două vârste – mărturisea criticul – se bat de mult în mine”. Reputat călinescolog, devotatul N. Mecu, admirabil în efortul său restitutiv, invoca – explicativ – uriaşa capacitate de autoiluzionare (10) a celui care, într-un interviu luat de I. Biberi (1945), mărturisea: „gândim, clădim şi scriem pitic”. Încât, „ascuns” în masa anonimilor, cum fals preciza, acceptă un şir de umilinţe şi numeroase „concesii tactice”, sperând să-şi salveze, astfel, opera, dovedeşte râvnă în a se „clarifica” politic, participă, cu pana-i genială, la bătăliile politice, susţine campanii şi atacuri, slujeşte noii diriguitori („forţele progresiste”); se înregimentează „în stilul lui personal, adică urieşesc” (11, 91). Repetat, se explică, compune nuvele şi romane, lansează directive şi mari proiecte, îmbibate de enciclopedism, „citind literaturi”, nu tocmai pe placul corifeilor realismului socialist. Ştie, însă, şi o va spune, voalat sau răspicat, pe suportul fanteziei sale delirante, cu asocieri şocante, în lungi peripluri: „din constrângere nu iese decât maculatură”. Încât, dorinţa sa de poziţionare „corectă”, nu prea rimează cu cerinţele; el se simţea bine în bibliotecă, acolo „febricitează” (11, 99). Sau în turnul de fildeş, înţeles nu ca loc de refugiu; are nevoie de distanţare pentru „a scruta umanitatea”, adoptă „o atitudine necesară pentru observaţie”. Evident, nu de carierism poate fi vorba în această, totuşi, aservire, fluturând „vise aburoase”. Cert e că G. Călinescu, spunea Eugen Simion, „n-a avut istoria pe care geniul său o merita”. Iar blocarea reeditării faimoasei Istorii, l-a favorizat, credem; altminteri, G. Călinescu ar fi introdus în corpul lucrării, presupunem, revizuirile cerute de corifeii dogmatismului, însoţind adăugirile aluvionare, sub raport documentar, întocmite acribios în cazul „minorilor”, îndeosebi, dezechilibrând-o riscant. Avansăm o atare supoziţie deoarece Călinescu, intrat sonor în corul lăudătorilor, risipea articole infestate ideologic, acele texte de susţinere sau „de isonar” (8, 362), cum nimerit le botezase Marian Popa. Pomenitul encomiu stalinist fusese precedat de alte ieşiri sovietofile în Naţiunea; cele trei săptămâni petrecute în URSS (1946) vor rodi editorial în notele de călătorie din Kiev, Moscova, Leningrad (1949), iar procesul liderilor PNŢ i se păruse, jurnalistului Călinescu, „fără interes spectacular”! Încât acest cinism estetizant putea fi suspectat chiar de „iresponsabilitate ludică” (8, 362). Totuşi, înrolat în „tabăra progresistă” după o „convertire subită”, crede Andrei Terian (12, 28), criticul va fi atacat cu stăruinţă (purism critic, estetism, „jidovit”, francmason, geniu capricios, caracterul „neştiinţific” al Istoriei, oportunism, mai încoace), rulându-se vechi etichete, precum impresionism versatil, resentimentar, ciclotimic (deci injust), plebeism (prin condiţia bastardă), servilism etc. Critica „pură”, motivată strict estetic, acuzată de un Vicu Mândra, în ianuarie 1948, expresie a utopismului unui umanist hrănit cu clasicităţi, coexistă cu simpatiile stângiste, ale unui fond de stânga, cum zice N. Mecu, întreţinând un „discurs dublu” (12, 371). Mizantropul devenise un strateg, păşind pe un „teritoriu nou” (cf. N. Mecu), pledând înfocat pentru „cultura masselor”, oferind, prin acest declic, soluţii „realiste”, asortate moralismului civic al noilor stăpâni. În mai 1948 va fi titularizat academician (odată cu A. Toma), după ce, anterior, primise Tribuna poporului şi fusese numit, prin decret, profesor la Universitatea ieşeană. Va fi transferat apoi la Bucureşti (1945), va conduce Naţiunea, va fi deputat de Botoşani şi Brăila, recompensat, aşadar, pentru serviciile aduse, în pofida unor derapaje. Treptat, însă, va fi „redus la tăcere” (8, 365), eliminat din Universitate (ianuarie 1949) şi detaşat fantomatic la Institutul de istorie literară şi folclor (inexistent). Încât „divinul critic”, o formulă „grotescă”, zice A. Terian (12, 12), inventată de Eugen Barbu, are motive să intre în alertă. Mulţi dintre foştii duşmani, metamorfozaţi în aliaţi slugarnici, o duc bine. Cum rezolvările dorite întârzie, „se tărăgănează”, cere ajutor şi va fi invitat „la o convorbire” cu liderul PMR, în 3 martie 1960 (9, 205). Stenograma discuţiei2, pornind de la tergiversările tipăririi Scrinului negru, roman blocat pentru numeroase „lipsuri”, evidenţiază ridicolul situaţiei. Dej-cititorul, înţelegând sever literatura ca exerciţiu propagandistic, îi cere să fie „criticul propriilor lucrări” (9, 206), frontul ideologic neadmiţând coexistenţa paşnică. Repliat, prozatorul îşi însuşeşte observaţiile, promite corecţii, constatând deloc placid: „noi îmbătrânim, ne depăşesc evenimentele” (9, 231). „Încât lucrurile, conchide Călinescu, trebuie făcute îndată”. Peste un an, în 1961, Monica Lovinescu a observat că romanul precedent, Bietul Ioanide (1953), fusese violent atacat deoarece acolo „nu se zărea picior de comunist” (13, 16). Poate că nutrind ambiţii politice (mărturisite), Călinescu dezvolta o „filosofie a oportunismului” (cf. Gheorghe Grigurcu), convocând „probe ideologice” nu prea convingătoare. Pare „pe linie”, dorind a fructifica şansa reintrării în circuitul public. Dar „sinceritatea” lui e discutabilă, rămâne un incomod, pare mai degrabă un „adversar intra muros” (12, 373). Serialul lui I. Vitner, replica lui Ion N. Bălănescu, „influenţele cosmopolite”, denunţate de L. Răutu (1949), examinând vigilent, sub lupă ideologică, contribuţiile călinesciene, trezeau rezerve, nu fără consecinţe. Evident, Andrei Terian are dreptate: sunt opinii exprimate, deci „asumate”, sinceritatea lor rămâne o problemă morală (12, 28), nicidecum critică. Călinescu poate fi citit, neîndoios, printr-o grilă subversivă (cf. Elvira Sorohan), încercând a împăca programul clasicist cu ideologia „progresistă”, sensibilă la „ţipetele cetăţii”. Se declară învăţăcel silitor, cultivă literatura angajată, dar inconsecvenţele deranjează. El rămâne, înainte de orice alt calificativ, un temperament fugos. Bineînţeles, capricios şi oscilant, imprevizibil, înţelegând „închiderea în turn” ca fază artistică; în rest, vremurile noi îi oferă numeroase „prilejuri de expansiune” şi sârguinciosul Călinescu, deşi „elev recalcitrant”, se dovedeşte recuperabil. Şi foarte harnic. La 9 decembrie 1955, după o vizită „lămuritoare” a lui G. Ivaşcu şi P. Ţugui, începe colaborarea la „Contemporanul”, inaugurând Cronica optimismului. Şi oferind, săptămânal, câte „un elaborat subiectiv”, câteodată ghilotinat (de cenzorul G. Ivaşcu, se înţelege); „cam prea-prea”, se plânge, uneori, Călinescu, dar înţelegerea (profitabilă băneşte) rezistă, deoarece, aflăm, în Republica muncitorească tristeţea trebuie alungată (v. Arta nu e gratuită, 1959). Nici vorbă, însă, ca forurile să fie „speriate”, cum insinua George Muntean, de ideea acestei cronici săptămânale. Oricum, conivenţa e dubioasă, deşi criticul, pasionându-se de tot, e binevoitor şi ascultător. Iată că universul călinescian, aparent haotic, ordonat de o viziune clasicizantă, suportă „însufleţirea spontană” a convertitului, încântat de edificarea noii lumi. Mai mult, sunt convingeri intime, vrea să ne asigure Geo Şerban în Cuvânt către cititori, nicidecum un „oportunism plat” (14, 7), ca la atâţia alţii. Într-o scrisoare către editorul Al. Rosetti, considerat, pe drept cuvânt, „un noroc pentru epoca noastră”, din 8 februarie 1941, Călinescu se mărturisea: „alţii vor fi acomodanţi, eu nu” (15, 190). Personalitatea sa, de strălucitor polimorfism barochizant, este, într-adevăr, imposibil de a fi redusă la un strict conformism interesat, de utilitarism imediat. Chiar anexat, sentenţios, exhibiţionist, cu „rezolvări netede”, „urmărind efecte”, Călinescu, percepând „nesăţios” lumea ca teatru, vădeşte o teribilă capacitate de iluzionare şi inflamare, sfârşind în automanipulare. Subscrie campaniei civilizatorii sub stindard partinic, se simte firesc în compania cărţilor, fără a cădea în „umoare antropofobă”, recunoaşte că eticheta mizantropului a fost o biată „socoteală redacţională” doar; totuşi, în ochii urmaşilor (a unora), cărturarul face figura unui „maestru detestat” (5, 187). Concesiile, paradoxal, merg mână în mână cu estetismul excesiv.
Este instructiv să urmărim, pe scurt, comentariul călinescian, într-o petiţie adresată lui Iorgu Iordan (6 octombrie 1948), prin care se recuză – ca profesor-examinator – de la o „confruntare” (probe parţiale şi de licenţă) cu studentul Vicu Mândra-Lewis. Respectivul student, „fiziceşte un necunoscut”, „nesemnalat niciodată la cursuri şi seminarii” (15, 338), l-a atacat în „Flacăra” (nr. 15/24 septembrie 1948), invocând „rezistenţa” Universităţii, prin catedra de literatură română veche şi cea de literatură română modernă, la „ideologia clasei muncitoare”, preferinţa pentru „gimnastica speculaţiei de idei” (deşarte), prezenţa „babalâcilor tipicari”, neputincioşi de „a se spăla de rugina trecutului”, plus perspectiva eliminării, împlinită, se ştie, „o augurare sumbră”, scria, încă nealertat, Călinescu (15, 340), refuzând, aşadar, a-l examina, neavând „căderea pedagogică” de a fi obiectiv. Considerând că o critică „deferentă şi de bună credinţă (ceea ce, evident, nu era cazul) este admisibilă şi din partea studenţilor”, Călinescu notează: „Este hotărât că noi care luptăm politiceşte pentru ideea progresistă, care facem sforţări leale pentru a ne aşeza în pasul vremii (subl. n.), primim critica celor competenţi şi cerem îndrumări” (15, 338). Un Călinescu permeabil, disponibil, cercetat în rama timpului său, supus presiunilor contingentului, nu mai pare a profesa „idei eline”, tratând prezentul „greceşte”, cum declara în decembrie 1944 (16, 16). E gata de a primi îndrumări, face „greşeli mari şi gesturi mari” (17, 36), în perspectiva promisiunilor de revenire. Tot Călinescu scria: „Dar când asupra criticului se exercită o apăsare socială ce-l împiedică să spună adevărul, o amânare se impune” (17, 48). „Amânarea”, mai presus de voinţa lui, a venit în cazul fabuloasei Istorii, fixând tabla de valori, blocată lungă vreme, ţinută sub embargo, rămasă necunoscută, din care va trage, în 1945, un Compendiu; prompt, I. Ludo va cere retragerea lui. „Marele Gim”, cum îi spunea, printre alţii, Al. Piru, cronicar „prin accident”, urmăreşte – cât de cât – producţia curentă, produce texte elogioase şi „anexe de documentaţie”, ar vrea, negreşit, să aducă la zi marea Istorie, revalorificând – sub paravan ideologic – moştenirea culturală. Dar el, recunoaşte tacit, nu avea o „noţiune netedă” despre realismul socialist, filiaţia cu clasicismul provoca dificultăţi chiar unui mare imaginativ, apt de „a ficţionaliza orice temă”, cum preciza Eugen Simion (15, 36). Sinteza sa, apăsat-personală, suspectată că ar trăi din „adiţiuni”, cu împrumuturi masive din Iorga şi E. Lovinescu, afirmau răuvoitorii, scapă, aşadar, „influenţelor de ocazie” (cf. M. Ungheanu), maltratărilor conformiste. Evident, fire explozivă, în plină forţă de creaţie, se dovedeşte, prin tributul scriptic, un intelectual „visător de marea existenţă”. Deplânge frica de monumental, „cheltuiala dezordonată de forţe” într-o ţară care era o „adunătură de bordeie”. Biruindu-şi ezitările şi obscurităţile, cu un optimism debordant, pledează pentru o lume inevitabilă, devenită un „inepuizabil” şantier, slăvind regimul de democraţie populară, „drumul urcător spre noul umanism” (v. Tinereţea cântecului, în „Contemporanul”, 12 februarie 1960). Şi, în sfârşit, luminat asupra concepţiei socialiste, recunoaşte că „în primele zile, realismul socialist n-a fost înţeles cum trebuie” (18, 163). Aspectul artă cade în plan secund, accentul se mută „în mod hotărât pe eroul pozitiv” (18, 168), ideologia este esenţială; dar ea trebuie să devină creaţie, zice criticul, predând Puţină estetică socialistă (v. „Contemporanul”, 14 august 1959). Şi concluziv: „numim realistă literatura ridicată pe adevăr” (18, 167), într-o fatală succesiune istorică: realismul clasic, realismul critic, realismul socialist. Pentru a încheia convins: „De la literatură nu cerem lecţii de marxism-leninism, ci exemple de viaţă întemeiată pe marxism-leninism” (18, 165).
Observăm că strategia adaptării, căzând în comportament schizoid, încearcă o reconciliere, vindecând „fractura” călineasciană. În Prefaţa la Compendiu, G. Călinescu recunoştea franc: „ca om politic nu poţi fi critic, ca critic nu poţi fi om politic”. Încearcă a-şi păstra independenţa critică (acuzat, se ştie, de I. Vitner sau N. Moraru, că ar profesa hulitul „estetism maiorescian”) şi dovedeşte obedienţă ideologică, inflamat activism civic, respingând, declarativ, agorafobia. Dar rectificările, câte sunt, merg pe linie factologică, evitând complicaţiile politice; sunt abundente glosări folclorice, se preocupă, documentarist, de scriitorii minori (din trecut), densificând referinţele culturale. Laboratorul său, mărturiseşte Cornelia Ştefănescu, cea care „a stat în preajma lui” (17, 207), copiind multe texte călinesciene (cu adaosuri şi reformulări pentru ediţia a doua a Istoriei, întocmind şi Dosarul Scrisului negru, cu „documentaţia materială”), dovedeşte această caznă continuă. N. Mecu ne-a oferit, recapitulativ, „studii de genetică, variantistică şi receptare”, probând travaliul unui ins traumatizat, nu doar din pricini biografice (ocultate, ca fiu natural al Mariei Vişan, adversar al textelor confesive, respingând, mefient, indiscreţiile). Şi clamând sigur pe sine: „opera unui scriitor este scriitorul însuşi”. Crezând chiar că are intelectul presbit: „vede clar numai de la distanţă”. Or, tăvălugul evenimentelor l-a infirmat. G. Călinescu (1899-1965), adică bietul Ioanide, gândit „în prelungirea simbolicului Şun” (16, 15), dezvoltând simţul comunitar, a fost, recunoştea criticul în ultimele luni de viaţă, internat la sanatoriul Otopeni, un „vultur în colivie”. Chiar dacă, în ultimii săi ani, criticul s-a retras într-un confortabil (?) documentarism, chiar dacă, mai încoace, interesul cercetătorilor s-a îndreptat spre culise, developând faţa ascunsă a creaţiei („peripeţiile” doctoratului, corespondenţa) şi lungă vreme fabuloasa sa Istorie (invocată, comentată, citată) a fost absentă din librării, Călinescu, nota M. Zaciu, nu a fost supus „apartheid-ului editorial”. Ca dovadă, numeroasele reeditări.
 
*
Natură titaniană, G. Călinescu, de răspicată opţiune citadină, cerea literaturii noastre o îndrumare clasicistă, considerând nedepăşită în roman formula balzaciană. În realitate, programul criticului indică o pistă falsă în înţelegerea romanelor călinesciene; criticul va fi învins de prozator, deloc ortodox în a respecta balzacianismul. Iar romanele sale, observa Mircea Cărtărescu, sunt, mai degrabă, „despre balzacianism” (19, 288), manevrând cu dexteritate, în replică, cu ochiul estetului, un instrumentar bogat, mimând formula prin deformare şi şarjare, scăldată într-o lumină sarcastică (artificiu, ludism, caricatural, grotesc), sfârşind în manierism. Iluzia realistică, ambalată metaromanesc, trăieşte prin simulacre, iar manieristul Călinescu, scrie autorul Levantului, ar fi chiar „o sursă a postmodernismului prozastic” de la noi (19, 341). Cartea nunţii (1933) ar fi un prim exerciţiu, populat cu tineri sportivi (Jim, Boby, Vera) şi bătrâne asexuate (mătuşile din „casa cu molii”), conspectând mediul mic-burghez. Poezia vetustului, ambiţia „recreativă”, pedalând pe comic, „confuzia registrelor”, configurează un joc estetic, suspectat de gratuitate şi alexandrinism, constata I. Negoiţescu, admirând epicul „tehnic”. Doar „citit greşit” (19, 340), Enigma Otiliei (1938) pare, din exterior, de formulă balzaciană, recomandată stăruitor, e drept; dar e vorba de un program ratat (cf. Al. George). Avariţia lui moş Costache, un „balzacian”, într-adevăr, răutatea Aglaei („baba absolută”), intrigile caragialeanului avocat Stănică („inevitabilul”), tapeur, ubicuitar etc., definesc un roman comic (5, 184) şi o „cultură jovială” (5, 187), în care „comentariul vieţii (expert, erudit) trece înaintea vieţii”, conchidea N. Manolescu (2, 734). Ambiţiosul Felix, un orfan, rafinatul moşier Leonida Pascalapol, un epicureu, în fine, zvăpăiata Otilia, fiică adoptivă, copilăroasă, dar cu instincte sigure (observase Pompiliu Constantinescu), întregesc galeria. Cineva descoperea în trama romanescă schema vizionară din Luceafărul eminescian, pornind, probabil, de la o cronică a lui Călinescu însuşi, denunţând „epilogul lamentabil” (v. Contemporanul, nr. 5/29 ianuarie 1960). Adică, anularea inefabilului, acea evanescenţă a feminităţii (enigmatică), de „multiplicitate cinetică” (cf. Paul Georgescu), risipită prin decizia capricioasei Otilia de a-l urma pe Pascalopol, dorind să trăiască „uşor”. Romanul, iniţial, era intitulat Părinţii Otiliei, trădând, prin titlu (schimbat la sugestia poetului Dan Faur), un complex al orfanităţii, urmărindu-l în subconştient pe autor. Se ştie, calificaţia de plebeu îl oripila (15, 192). „Copil din flori”, crescut în familia ceferistului Călinescu, viitorul mare critic ar fi acuzat (tainic, fireşte) nesiguranţa patrilineară, lipsa unui „model” al tatălui simbolic, în sens lacanian, alimentând, însă, o structură psihotică, explicându-se, astfel, unele ieşiri publice (histrionism, cinism) sau violenţe domestice, îndurate de răbdătoarea Vera-Alice, cum sugerează unii exegeţi (20, 318). Ideea paternităţii se insinuează tenace în roman, iar „părinţii” Otiliei pot fi, deopotrivă, moş Costache (un părinte nerealizat), Pascalopol, ca „rudenie sui-generis”, pendulând între dragostea filială şi cea bărbătească, afişând o „siguranţă tristă”, ştiind că va fi părăsit cândva, vitalul demagog Stănică, în care Ovid S. Crohmălniceanu vedea „un Caţavencu al ideii de paternitate” (21, 71), Aglae etc. Totuşi, Ofelia îl va întreba pe Felix: „pe cine avem noi?” Iar visătorul arhitect Ioanide, compensând „paternitatea naturală pierdută” prin moartea celor doi copii, se va refugia în creaţie, schiţând proiecte grandioase. Până la Bietul Ioanide, apărut în 1953, început prin 1947, cu un capitol tipărit în RFR şi încheiat în 1949, Călinescu va compune harnic Trei nuvele (1949), evocând pe himericul Bălcescu („Iubita” lui Bălcescu) sau pe poetul „fără nume” (Catina damnatul), plus Noi vrem pământ! (titlu lămuritor, în sine, ca nuvelă a dramei ţărăneşti). Stăpânit de o vocaţie absorbantă, împărţind lumea în „dobitoci” şi „neinteresanţi”, excentricul Ioanide, focos, sanguin, un „adaptat superior”, afişând siguranţă (conştient de valoarea sa), pendulând între absenţă şi implicare (cu trăiri intense), pare a se plia „tiparului” anunţat: „un clasic nu e absorbit de evenimente”, repetă, cu obstinaţie, G. Călinescu. Iar evenimentele politice sunt „numai prilejuri de manifestare a energiilor”. Prozatorul, se ştie, a negat caracterul politic sau documentar al romanului, purificat „de orice natură vie”; deşi Bietul Ioanide, ambiţionând doar „o desfăşurare de caractere”, de evidentă complexitate culturală, era plasat, temporal, într-o epocă turbionară, catastrofică, obligându-l la numeroase explicitări. Precum intervenţia clarificatoare în legătură cu „Mişcarea” (legionarismul), răspunzând atacurilor lui N. Doreanu (1955). În totul, prin onomastică, extravaganţă, prin tehnicism şi artificialitate, romanul probează un ludism superior, rafinat, experimental, tangent bufonadei. Un satiricon, zicea N. Balotă, ghicind calea potrivită de acces. Dar întrebarea care părea să-l obsedeze pe romancier, interesat să afle „cum trăiesc spiritele academice timpurile furtunoase”, primeşte un răspuns neconvenabil culturnicilor epocii. Ion Mitran (1954) îi reproşa „selecţia” (doar exemplare negative din lumea intelectualilor), amintitul N. Doreanu observă că autorul înfrumuseţează Mişcarea, „nu dovedeşte respect pentru realitate”, cultivă o falsă limbă literară, „pestriţă” şi încarcă pe Ioanide cu „o grandoare comică” şi un inacceptabil pasivism. De fapt, „bietul” Călinescu, aducând în scenă personaje clasice, amorţite, în „paralizie morală”, rătăcite într-o lume potrivnică, întreprindea o critică a societăţii burgheze, condamnând „nepăsarea în faţa oamenilor de merit”, sterilitatea, absenţa încordării creatoare. Această faună devitalizată, îmbâcsită de ticuri, tabieturi, bârfe, nu putea atrage, prin superficialitate şi platitudine, pe un Tudorel (cerând, în jurnal, „dinamism”) sau pe Pica, descoperind doar la Gavrilcea „ceva eroic”. Lipsea impulsul. Directoratul lui Sufleţel, catedra vânată de Gonzalv Ionescu, în „pândă bibliografică” (11, 108), automobilul pentru Gaittany, erau mize mărunte, definind o bunăstare „fără griji” şi o lume amorţită în colocvialitate. „Suflet tânăr”, Ioanide, cel care nu suporta să fie „maltratată geometria”, acuză criza vârstei; sub acest aspect, romanul este o carte vag-melancolică, suferind, însă, de insuficienţă dramatică. „Colecţia extravagantă de personaje”, incriminată de tânărul Marin Preda („Viaţa românească”, nr. 6/1957), „lunecând” deasupra fondului grav, confirmă spectacularul, disponibilitatea ludică, teatralitatea, în acord cu histrionismul omului. Bineînţeles, observaţiile lui Preda, întemeiate, au fost respinse de marele Călinescu, acesta considerând că un tânăr n-are căderea de a formula judecăţi asupra autorilor maturi. Deşi, ceea ce obiecta altora, autori de romane artistice, „fără viscere”, i se potriveşte ca o mănuşă.
Nici Scrinul negru (1960), dilatat satiric, ultimul şi cel mai slab dintre romanele lui Călinescu, nu scapă de grotesc şi caricatural. Ion Negoiţescu nota că păcatul lui G. Călinescu ar fi acela că absolvă de tragic „societatea care cade” (5, 186). Inapt pentru tragic, ochiul călinescian examinează, totuşi, lumea veche, în ruină, decrepitudinea ei, talciocul, o aristocraţie în destrămare, încercând să supravieţuiască;, „tot ceea ce a fost, se vinde”, constată Cornel Ungureanu (11, 114), romanul erotic al lui Caty, pusă pe destăinuiri, însemnând o cheltuire în gol. Ne reîntâlnim, pe alt palier epic, cu adoratul şi himericul Ioanide, omul superior, viril, angajat în sforţările începutului de ev, în viaţa cetăţii, gata de a-şi trece şi „doctoratul erotic”. Şi cu un Călinescu, concesiv, pliat dezideratelor, nescutit, însă, de foarfecele cenzurii. Teatral, grandilocvent în gesticulaţie şi modulaţie, sedus de plăcerea jocului, el practică hedonismul estetic, cum suna o sentinţă lovinesciană; şi rămâne o „singularitate extravagantă” (12, 662), deloc pe placul fostului elev, Adrian Marino, vehement în a denunţa „falsitatea relaţiei” (22, 46). Cândva, apărând alături de alţi „călinescieni” (Al. Piru, G. Mărgărit) „o carte mare” (negreşit, Istoria), Marino, dezgustat, iritat, se desparte de cel pe care-l admirase pentru spiritul de independenţă, constatând incompatibilitatea, imensa farsă, „marele eşec”. Refuzând condiţia de „satelit călinescian” (22, 52), hermeneutul clujean va dezvolta o altă viziune, eticheta călinescianismului fiind o „tinichea absurdă” (22, 53). Odată cu articolele „subit politice” (22, 49), penibile, vădind o comunizare accelerată, pentru Marino murea o iluzie. Cinic, cabotin, megaloman, G. Călinescu produce, prin docilitate şi febrilitate gazetărească, un „trist document de epocă” (22, 51), respirând aerul ei ideologic, infestat, încolţit de garda politrucilor. Fiindcă, în pofida „tributului” achitat conştiincios, oferind texte pedagogice, deşi deputat şi academician, el, ins impulsiv, spectacular, „suspect”, nu poate să se exprime cum ar dori. Vânat, cenzurat, „procustizat”, „izolat”, după vrerea lui Leonte Răutu, cum informa D. Micu (23, 141), trezind admiraţie şi respect paralizant la Institut (minus D. I. Suchianu), G. Călinescu este, paradoxal, ca figură prestigioasă, de recunoaştere publică, o victimă.
Se înţelege că până a fi „recondiţionat”, devenind o figură legendară, regizând „efecte de public” sau „histrionismul de catedră” (în amfiteatrul „Odobescu”, de pildă, luat cu asalt de studenţime), Călinescu a traversat o existenţă zbuciumată, plină de privaţiuni şi presiuni. Sinuozităţile recepţiei au marcat, şi ele, această traiectorie şi a-i reproşa criticului că n-a retezat capetele balaurului (dogmatismului) înseamnă a nu cunoaşte / sau a ignora realităţile epocii. Dacă apariţia Bietului Ioanide a fost „o eroare”, cum suna o sentinţă a vremii, odiseea tipăririi Scrinului negru, obstrucţionat cu îndârjire, devine explicabilă; ca şi concesiile făcute. Totuşi, profesor onorific la Filologie (din 1960), primit în partid (1962), „omologat politic” (24, 350), în pofida genuflexiunilor ideologice şi a oratoriei bombastice, criticul era ţinut în rezervă. Cine explorează epoca, precum I. Bălu în Viaţa lui G. Călinescu (1981, 1994), înhămându-se la un teribil efort documentaristic, nu trebuie să oculteze, pudic, acele personalităţi contemporane „negativ implicate”, cu înalte responsabilităţi, lăsate – suntem avertizaţi – „cu bună ştiinţă la o parte” (în prima ediţie). Sau colportând informaţii „pitice” şi observaţii meschine, minimalizatoare, satisfăcând curiozitatea bolnăvicioasă a cafenelei literare. Contează existenţa sublimată în operă şi, categoric, „sensul astral dă definiţia omului superior” (24, 335); aşa cum, indiscutabil, Călinescu a fost.
Teatralitatea, „spontaneitatea lucrată” (cf. George Muntean), capacitatea de fantazare, jocul intelectual etc. au găsit un spaţiu prielnic în „mica familie” a cercetătorilor de la Institut. „Detaşat” acolo în noiembrie 1949, înaintând, la 19 septembrie 1952, şi o cerere de demisie „din incapacitate” (rămasă fără răspuns!), directorul G. Călinescu a transformat incinta Institutului într-un „spaţiu privat”, observa Daniel Cristea-Enache (25, 533). Gustul pentru teatru, precizează Cornelia Ştefănescu, „a fost deschis de Franţuzitele lui Costache Facca” (17, 33). Mărturiile unor foşti colaboratori (D. Vatamaniuc, Teodor Vârgolici, Cornelia Ştefănescu) reconstituie episoade savuroase, de mare amuzament, cu un Călinescu „jucat”, interpretând toate rolurile (precum în piesa Ludovic al XIX-lea), suspicios, superstiţios, coleric (ca în scenele casnice, când „face gură”), preferând masca „nebuniei”. Un „histrionism genial”, conchide N. Manolescu (2, 737), proiectându-se pe sine în toate ipostazele.
Scriitor total, un virtuoz în toate digitaţiile sale, de la cărturărismul ludic în poezie la teatru absurd („ionescian”, chiar dacă aprig ironizat), propunând o expediţie planetară (Napoleon şi Sfânta Elena) sau buchisind alfabetul „artei politice” (Despre mânie), ca să ne rezumăm doar la aceste două exemple. Potrivnic discursului diaristic, jurnalul fiind „principial nesincer”, Călinescu înţelege opera ca Jurnal, înregistrând „cronologia sufletului”. Iar poetul, fără a fi la înălţimea teoreticianului (26), de la Poesii (1937) la volumul Lauda lucrurilor (1963), se dovedeşte inventiv, jucăuş, de luxuriantă fantezie asociativă, cultivând umorul intelectualizat, parafraza, pastişa. G. Călinescu se voia poet; putea fi un poet de duzină („act creator eşuat”) precum atâţia, deoarece „voinţa de poezie duce la poezie”, scria maliţiosul Şerban Cioculescu. Cum „renunţarea se cheamă critică”, literatura română a câştigat un strălucit istoric literar, de pregnant sigiliu stilistic, critica, sub pana sa, chiar „salubrizată” în faza realismului socialist, devenind o calilogie, ca „ştiinţă inefabilă şi sinteză epică”.
Expediată sub eticheta „poezie de critic”, lirica lui Călinescu a fost suspectată de inautenticitate. Celebrând lucrurile (patul, fotoliile etc.), vădind vitalism şi senzualism, trecut prin retortele livrescului, rafinament şi erudiţie exotică, ea probează, previzibil, „delicii umanistice”. Fireşte, cu exces ornamental, pe măsura unui fond romantic-baroc, de uriaşă combustie şi tumult sufletesc, interesat de estetizare. Fiindcă, ne reamintea Călinescu, devenit un „nume generic”, lirica este, în general, „o formă de depresiune, cultivată savant”. Oscilând între impetuozitate şi retractilitate, cu erupţii egolatre, corectate prin comic, poetul livrează un „lirism cu miză biografică” (cf. Gh. Grigurcu), cerneala fiind „o esenţă rară”, o apă vie. Totul, fireşte, sub tirania lucidităţii în febra elaboraţiei, însoţind modulaţiile vocii şi gesturile largi, seducând auditoriul.
Dincolo de zestrea clişeistică (critic creator, genial, impresionist, himeric, subiectiv, contradictoriu, controversat), demonstraţia lui Andrei Terian, saturată documentar, dorea să impună o concluzie: că avem de-a face cu un sistem critic coerent (12); ceea ce rămâne discutabil. Într-un articol de tinereţe, intitulat Pasiunea ideologică, Călinescu se împotrivea „prostiei de turmă” şi poziţiei „ferme”; „gândire înseamnă dialectică”, spunea criticul şi „adevărata gândire este contradicţia luminată, conştientă” (14, 494). Omul, agitat, neliniştit, polemist impulsiv, a încercat o iluzorie îndrumare clasicistă a literaturii noastre, eliberată de „mistica evenimentului”; ceea ce, iarăşi se ştie, nu a reuşit. Încât, dacă în ţara lui Yao, Şun (v. Şun sau calea netulburată, 1943) se voia constructor şi legislator, Călinescu, preluând rolul, ne dă o carte falsă (cf. Adrian Marino). Rănit, irascibil, capricios, cu numeroase descărcări furtunoase, inimitabil, el se ipostaziază în Ioanide, ştiind că „a construi e necesar”. Obsesiile lui Ioanide reverberează şi lecţia călinesciană, fără ecou imediat, activează un „mecanism compensator” (cf. Mircea Martin). Prin viziunea romanescă a Istoriei sale, o fabuloasă „comedie umană” şi, totodată, „o pacoste” (zic spiritele „acrite”), prin forţa de creaţie, proteică, uluitoare, vindecând complexele noastre de inferioritate, G. Călinescu a impus, dincolo de inconsecvenţe, extravaganţe şi compromisuri, un „ethos călinescian” (27, 9). Avatarurile călinescianismului indică şi o posteritate capricioasă, înrolând combatanţi zeloşi, fără putinţa de a-i tăgădui cota, certificată, indirect, şi de zgomotoşii contestatari. Dar şi fără şansa de a aplica, cu succes, „metoda butăşirii”, observa N. Mecu (28). G. Călinescu, în pofida armatei de „călinescieni” (autoproclamaţi, de regulă), nu are urmaşi.
Unii critici din noul val, cercetând „chipul şi măştile” lui Călinescu, văd în autorul Bietului Ioanide un stâlp al „stalinizării”, îndeosebi prin jurnalismul său euforizant, preluând realismul socialist ca „ideal succesiv” (după specifism şi clasicism). E drept, tot Călinescu şi-a adus aportul, „tiptil şi cu tact”, cum scrie George Neagoe, şi la „destalinizare” (29, 13). Sunt motive să ne îndoim de „sinceritatea absolută” a criticului (cf. Andrei Terian), „adaptat”, îmbrăţişând în noua ipostază retorica festivistă, deşi Călinescu, încă din interbelic, dovedea reale simpatii stângiste. Oricum, „dispărut” la nivel oficial, în noua postură („aleasă”, zice tranşant tot G. Neagoe, încercând un examen historically correct), „farsa, dacă ar fi fost, a trecut” (29, 13); rămân, însă, textele.
Adunând, cu pricepere şi devoţiune (nu îndeajuns lăudată) recolta sa publicistică, plus colecţia de postume şi inedite (Opere, vol. XI, XII, 2012), echipa îmboldită de Nicolae Mecu n-a cenzurat nimic, suntem avertizaţi. În ipostaza de „ideolog” literar, Călinescu exploatează din plin ştiutele şi gustatele răsuciri persuasive, încercând a-şi apropia tezele criticii militante. Politizarea discursului este evidentă, probată prin puzderia colaborărilor la numeroase periodice. Capriciosul Călinescu se vrea „pe linie”, laudă fără economie „patriotismul granitic” al conducătorilor Partidului (suntem în epoca Dej), dar – ne previne informatul N. Mecu, într-o convingătoare Postfaţă (vol. XII) – el e doar „superficial permeabil”. O demonstraţie în acest sens a făcut şi I. Oprişan, comentând o carte mai mult decât „promiţătoare” (prin titlu); Kiev, Moscova, Leningrad (1949). Dealtminteri, sub înaripatul condei călinescian, chiar şi limbajul de lemn al epocii se plasticizează. Ca dovadă, în excursia sovietică (întâmplată în 1946, ca „trecere corporală”, alături de Cezar Petrescu), el propune un eseu (adică „o ipoteză”), încercând „o percepţie verosimilă”; dincolo de aparenţe (ca posibil reportaj „adulatoriu”) desluşim „structura esenţială”: „dilataţia orizontală”, computarea timpului, grandoare. Totul e „balşoi”, incursiunile în istoria artei, admiraţia pentru statuile-cariatide, detaliile arhitecturale, „aerul sacru” etc., trădează ochiul lui „Ioanide”, explicând de ce cartea, ca „document depăşit”, a fost retrasă din librării. În fond, tumultul călinescian, grefat pe o erudiţie scăpărătoare, aglomerând impresii, asociaţii, gustul pentru paradox etc., confirmă aspiraţia spre monumental, ca „valoare permanentă”, nota Vl. Streinu.
Ceea ce rămâne greu de înţeles, dincolo de exegeza „ciclotimică” care însoţeşte posteritatea călinesciană, priveşte – observa Nicoleta Sălcudeanu – „surplusul de partizanat”, împărţind câmpul cultural într-o „polarizare rudimentar belicoasă” (30, 139), de implacabilă adversitate. Opţiunile (exclusiviste) devin, regretabil, opoziţii ireconciliabile, conducând la „anularea” celuilalt termen al relaţiei (benefic complementară). Călinescu însuşi aprecia că această continuare a inimiciţiilor, transferată din planul ideilor în viaţa socială, trebuie repudiată. Ceea ce nu înseamnă că nu şi-a încălcat, deseori, preceptul, devenind şi un „reporter al oportunităţii”.
 
Note
1 Deşi vede în Lovinescu un autor mare (15, 203), Călinescu îi taxează „cretinismele” din Curentul literar (o carte „admirabilă”, care nu trebuia scrisă etc.), comentând „dezgustat” (15, 192) întâmpinarea ei, într-o scrisoare către Al. Rosetti (16 septembrie 1941).
2 Documentul a fost descoperit de Constantin Moraru şi publicat integral de Mircea Suciu în Dosarele istoriei, an. VI, nr. 2(54)/2001 (apud 9, p. 223-233).
 
Bibliografie
1. Mircea Iorgulescu, Momentul Călinescu, în Ceara şi sigiliul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
3. Vladimir Streinu, Spectacolul de personalitate, în G. Călinescu interpretat de..., Editura Eminescu, „Biblioteca critică”, Bucureşti, 1971.
4. Nicoleta Sălcudeanu, G. Călinescu şi a cincea esenţă, în Asupra criticei de azi, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011.
5. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, volumul I (1800-1945), Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
6. Ileana Vrancea, Între Aristarc şi bietul Ioanide, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.
7. Ştefan Ion Ghilimescu, În jurul metamorfozei purpurii a lui G. Călinescu, în „Cafeneaua literară”, nr. 3 (122) / martie 2013.
8. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001.
9. Pavel Ţugui, Călinesciană, în Scriitori şi compozitori în luptă cu cenzura comunistă, Editura Albatros, Bucureşti, 2006.
10. Nicolae Mecu, G. Călinescu faţă cu totalitarismul, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.
11. Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov, 2007.
12. Andrei Terian, G. Călinescu: a cincea esenţă, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 2009.
13. Monica Lovinescu, Unde scurte (Jurnal indirect), Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
14. G. Călinescu, Gâlceava înţeleptului cu lumea. Pseudojurnal de moralist, I, (1927-1939); selecţia şi îngrijirea textelor: Geo Şerban, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
15. G. Călinescu, Fals jurnal. Întocmit şi prefaţat de Eugen Simion, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999.
16. G. Călinescu, Aproape de Elada, Selecţie şi comentarii de Geo Şerban, „Revista de Istorie şi teorie literară”, Supliment anual, nr. 2, Colecţia Capricorn, Bucureşti, 1985.
17. Cornelia Ştefănescu, G. Călinescu sau „seriozitatea glumei estetice”, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1996.
18. G. Călinescu, Puţină estetică socialistă, în Literatura nouă, ediţie întocmită şi prefaţată de Al. Piru, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1972.
19. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Postfaţă de Paul Cornea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
20. Gheorghe Drăgan, „...aşa se scrie istoria!”. Documentar (1944-2012), ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Pim, Iaşi, 2012.
21. Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie, EPL, Bucureşti, 1967.
22. Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Editura Polirom, Iaşi, 2010.
23. Ionel Oprişan, G. Călinescu. Spectacolul personalităţii. Dialoguri adnotate, Editura Vestala, Bucureşti, 1999.
24. Mihai Ungheanu, Sensul histrionismului, în Exactitatea admiraţiei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985.
25. Daniel Cristea-Enache, G. Călinescu. Marele subiect, în Concert de deschidere. Prefaţă de C. Stănescu, Editura Fundaţiei CulturaleRomâne, Bucureşti, 2001.
26. Melania Livadă, G. Călinescu, poet şi teoretician al poeziei, 1982.
27. Mircea Martin, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
28. Nicolae Mecu, Contradicţia lui Călinescu, în „Cultura”, nr. 11 (215) / 19 martie 2009.
29. George Neagoe, G. Călinescu: politically correct, în „Cultura”, nr. 33 / 12 septembrie 2013.
30. Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog