Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Manuscrisele Divinei Comedii

Gheorghe CHIVU

Alte articole de
Gheorghe CHIVU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Prin publicarea celor trei volume ale Divinei Comedii în anii 1925-19321, Ramiro Ortiz oferea cititorilor posibilitatea de a cunoaşte pentru prima dată integral versiunea dată de George Coşbuc celebrei scrieri a lui Dante Alighieri. Imaginii fragmentare formate prin tipărirea antumă a unor cânturi disparate din textul dantesc aproape accidental în 18912, apoi sistematic în 1900-19023, în 19064 şi în 1911-19135 i se substituia, la puţin timp după moartea poetului din Hordou, una globală, în cea mai mare parte necunoscută. Deşi avea încă trăsăturile unui text de lucru, insuficient finisat, cu unele imperfecţiuni stilistice şi cu mici lacune, traducerea îi părea editorului, cunoscător avizat al operei lui Dante, „preţioasă nespus şi de aşa fel că puţine popoare din Europa se pot făli cu alta mai bună”6, iar specialiştii o vor considera „opera cea mai de seamă a măiestriei... poetice”7 a lui George Coşbuc.
Era rezultatul unei munci îndelungate, al unei perseverenţe şi dăruiri puţin obişnuite, despre care poetul nota într-o scrisoare adresată lui Nicolae Petraşcu, directorul revistei „Literatură şi artă română”8:
„Pe Omer m-am răzgândit să-l public după ce voi fi isprăvit cu Dante, pentru că ăsta îmi scoate sufletul cu greutatea lui de a fi redat româneşte; şi tot corectez mereu şi nu-l mai isprăvesc.”9.
Corecturile repetate făcute de Coşbuc au dus adeseori la rescrierea unor fragmente sau chiar cânturi întregi, întrucât, potrivit afirmaţiilor traducătorului dintr-o altă scrisoare, „e o strofă a dracului terţeta; schimbi un rând şi trebuie să schimbi şase”10. Iar rodul acestor transformări continue ale traducerii, în căutarea echivalenţei româneşti ideale11, l-au constituit numeroasele manuscrise rămase de la George Coşbuc, puţin studiate încă din punctul de vedere al relaţiilor textuale şi al succesiunii lor cronologice. Anterior anului 198512, singurele notaţii referitoare la aceste două chestiuni aparţineau, potrivit datelor cunoscute, lui Ramiro Ortiz, ele fiind prilejuite de alegerea textului de bază pentru ediţia publicată cu începere din 1925:
„Între manuscrisele lăsate de Coşbuc”, se scrie în Introducerea la primul volum din ediţia citată, „principale sunt două: unul scris foarte desluşit cu creionul în 19 caiete (7 pentru Infern, 7 pentru Purgatoriu şi 5 pentru Paradis, cuprinzând fiecare de la 4 la 5 cântece13), autograf unic şi complet; un al doilea manuscris complet, dar nu autograf, scris cu tocul, cu o caligrafie groasă şi neînchegată de adolescent, e plin de greşeli de transcriere datorite faptului că acel copist nu înţelegea nimic din ce transcria şi nu l-am folosit decât pentru notele marginale autografe ale lui Coşbuc... Numeroase alte manuscrise cuprind: a) câteva cântece într-o redactare anterioară (cum se recunoaşte din hârtia îngălbenită) şi nu de mâna autorului şi b) nenumărate încercări de versificare a unor terţine răzleţe (autografe anterioare traducerii definitive), aflate într-un carton şi arătate mie, pe când lucrarea de faţă era sub tipar, de regretatul C. Sfetea.”14.
Prin diverse achiziţii şi donaţii, manuscrisele la care făcea referire Ramiro Ortiz au intrat în fondurile Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, excepţie făcând doar textul „scris cu tocul, cu o caligrafie groasă şi neînchegată de adolescent”15, care a fost pierdut sau este păstrat încă într-o colecţie particulară.16 Acestor manuscrise li s-au alăturat ulterior alte piese deosebit de utile pentru studierea traducerii date de George Coşbuc Divinei Comedii, astfel că, în prezent, marea bibliotecă bucureşteană are în posesie:
a) două manuscrise autografe, unul, în trei volume, cuprinzând deopotrivă Infernul, Purgatoriul şi Paradisul, iar celălalt, anterior după grafie şi hârtie, doar Infernul;
b) numeroase foi de carton de culoare portocalie pe care George Coşbuc a copiat o variantă a traducerii Purgatoriului şi Paradisului;
c) mai multe foi mari cu transcrieri ale unor cânturi disparate din Infern, executate de o persoană necunoscută şi de către Coşbuc;
d) şpalturi şi corecturi pentru o proiectată ediţie de autor şi pentru textul publicat în numerele 6 şi 7 din 1902 ale „Convorbirilor literare”;
e) pagini extrase din „Sămănătorul” şi din „Convorbiri literare”, cu modificări marginale autografe;
f) numeroase foi răzleţe conţinând prime încercări de traducere sau variante ale unor porţiuni de text de mărimi diverse (de la o terţină la pasaje ample precum Francesca da Rimini).
Filiaţia acestui bogat fond documentar şi succesiunea în timp a diverselor pagini păstrate în Arhiva Coşbuc din traducerea dată Divinei Comedii arată că textele se grupează practic în jurul celor două manuscrise autografe de mare întindere.
Cel mai recent şi totodată cel mai complet dintre acestea este format din cele 19 caiete tip matematică donate Academiei de către Elena Coşbuc, caiete legate ulterior împreună şi înregistrate sub cotele ms. rom. 2930 (care conţine traducerea Infernului), ms. rom. 2931 (care cuprinde traducerea Purgatoriului) şi ms. rom. 2932 (în care George Coşbuc a transcris ultima formă a traducerii Paradisului).
Celălalt manuscris autograf, anterior, după cum indică, la cea mai sumară examinare, grafia şi modul de conservare a hârtiei, are cota ms. rom. 3223. În el este păstrată, „ascunsă” între foarte numeroase modificări operate de poet, o variantă a Infernului anterioară aceleia transcrise în ms. rom. 2930, copiată indiscutabil după un text precedent17, text datând foarte probabil din iarna anilor 1899-190018.
Acest prim manuscris integral al Infernului19, cuprinzând modificări extrem de numeroase, ce înlocuiesc succesiv forma scrisă iniţial în pagină, a fost folosit de George Coşbuc pentru cel puţin două revizuiri ale traducerii. Când prima revizie era încheiată, manuscrisul a fost utilizat pentru tipărirea direct de pe el20 a cânturilor apărute în 1900 şi 1902 în paginile revistei „Literatură şi artă română”21. Iar ultima variantă a textului aflat în ms. rom. 3223 a stat la baza formei Infernului transcrisă în ms. rom. 2930, după ce cânturi diverse, tipărite în „Sămănătorul”22 şi în „Convorbiri literare”23, fuseseră la rândul lor parţial modificate şi după ce poetul încercase, în 1902, utilizând o copie neautografă cu totul defectuoasă, să imprime un volum consacrat traducerii primei cărţi din celebrul text dantesc.
Atestă această încercare şpalturile, corecturile şi paginile păstrate în mapa VI din Arhiva Coşbuc. Este vorba de 3 şpalturi pentru cânturile III (v. 79-117)24 şi IV (v. 25-63 şi 64-96), de 12 pagini din corectura întâi pentru cânturile I, II (v. 1-123) şi III (v. 1-5) şi de o foaie dublă ce a aparţinut probabil corecturii a doua. Prima jumătate a acestei foi, ce ar fi corespuns paginilor 1-2 dintr-o viitoare carte in -4 (având dimensiunea filelor 140/218 mm), este albă, în vreme ce a doua, cu numerele de pagină 15 şi 16, are tipărite terţinele 1-14 din cântul al III-lea al Infernului. În partea de sus a primei feţe a foii duble, un tipograf bucureştean se adresa lui George Coşbuc:
„Rog a face titlul ca să putem tipări coala I. Trimiteţi-mi manuscris mai departe. Şerban.”.
Drept răspuns, poetul a făcut, sub această notă, un proiect de pagină scris, ca de obicei, cu creionul:
„DANTE ALIGHIERI
Divina Comedia
I
Infernul
Traducere de George Coşbuc
Bucureşti
....................................”
Sunt acestea, după cât se pare, probele tipografice pentru traducerea Infernului, proiectată să apară în volum în cursul lunii martie 1902, dar aflată încă în lucru în luna mai a aceluiaşi an25.
Pregătită îndelung prin revizuirea primei forme a ms. rom. 3223, prin tipărirea, pe această bază, a nu mai puţin de 13 cânturi26 în intervalul octombrie 1900 – iulie 190227, prin transcrierea de către o altă persoană, în vederea trimiterii la tipar, a restului traducerii Infernului28 şi chiar prin redactarea unei introduceri29, ediţia, aşteptată de cititori30 şi, desigur, de George Coşbuc, a fost abandonată după imprimarea a numai patru cânturi. Motivul acestei abandonări trebuie căutat desigur în dificultăţile legate de corectarea unui text tipărit după nişte copii (neautografe) cu totul defectuoase31 şi de redactarea comentariului explicativ ce urma să însoţească textul32, iar nu într-o ipotetică nemulţumire faţă de propria traducere33 sau în teama cauzată de atacurile denigratorilor săi34.
După o nouă încercare de tipărire, în 190635, a unei variante parţial modificate a textului oferit spre publicare în 190236, George Coşbuc revine asupra formei Infernului păstrate în ms. rom. 3223. Operează noi modificări asupra variantei intermediare, ajutat, în afară de unele ediţii străine ale Divinei Comedii37, de volumele scoase de Maria Chiţu în 1883 şi 188838, din care foloseşte atât traducerea românească în proză, cât şi textul italienesc, publicat în subsolul paginii39.
Pe file ale unui exemplar din ediţia citată, păstrate în prezent în mapa IX din Arhiva Coşbuc, apar astfel încercări de versificare ce premerg ultima formă dată traducerii Infernului. Alături de terţina 33 din cântul a III-lea: „Atunci se lăsară lânoasele buci ale luntraşului de pre lividul smârc, care în giurul ochilor avea cercuri de foc”40, Coşbuc notează versurile:
„Atunci şi-a mai lăsat bărboşii
obraji luntraşul bălţii-acei cumplite
cu ochi ce-aveau un cerc de flăcări roşii”.
Traducerea în proză a versurilor 133 („Din pământul de lacrimi bătu un vânt”), 135 („care-mi rădică orice simţimânt”) şi 136 („Şi căzui ca un om pe care-l apucă somnul”) din acelaşi cânt III al Infernului a devenit pentru Coşbuc:
„Pământu-nlăcrimat stârni un vânt
<.............................................>
ce-nvinse-n mine-oricare simţământ.
Şi-aşa căzui cum cazi de somn deodată”.
De asemenea, terţina a 13-a din cântul al IV-lea („Şi pentru că fură înainte de cristianism, nu adorară pre Dumnezeu cum se cuvine şi dintre aceşti sânt eu însumi”) este punctul de pornire pentru versurile:
„Deplin pe D<umnezeu> nu-l adorară,
căci Crist veni pe lume-n urma lor
şi-n rând cu ei sânt însumi aşadară”.
George Coşbuc apelează, în mod surprinzător, în acelaşi scop al modificării variantei păstrate în ms. rom. 3223, şi la mai vechea echivalentă românească în proză datorată lui Ion Heliade Rădulescu41. O foaie tipărită cu litere latine şi grafie italienizantă, conţinând o parte din traducerea menţionată (cântul I, v. 58 – cântul II, v. 18), foaie păstrată în aceeaşi mapă IX din Arhiva Coşbuc42, poartă urmele încercărilor de versificare făcute de poet. Textul terţinelor a fost împărţit prin bare verticale trase cu creionul în fragmente corespunzătoare versurilor danteşti, unele cuvinte folosite de Ion Heliade Rădulescu au fost înlocuite cu altele ce dădeau adesea pasajului formă versificată, iar marginal au fost notate nu o dată variante foarte apropiate de versiunea conservată în ms. rom. 2930.
Astfel, terţina „Poet eu fui şi cântai pe piul fiu al lui Anchise, ce veni din Troia după ce superbul Ilion fu ars” (cântul I, v. 73-75) a devenit:
„Poet fiind, cântai pe-al lui Anchise
cucernic fiu, care cu-ai <...>
când Ilion fu ars <...> venise”.
Traducerii date de Heliade textului corespunzător versurilor 103-105 din acelaşi cânt întâi al Infernului („Aceasta nu se va nutri nici cu pământ, nici cu metal, ci cu-nţelepciune, amor şi virtute şi a lui naţie va fi-ntre Feltru şi Feltru”) Coşbuc îi opune versurile:
„Nu ţări şi-arginţi pe-acela-l vor hrăni,
ci dragostea şi mintea şi-a lui milă,
şi ţara-ntre-ambe Feltrele-i va fi”.
Forma în proză a terţinei 37 din cântul I („Asta o va alunga prin orice cetate pân-o va-mpinge în Infern, de unde invidia la-nceput o trimise”) a fost modificată în:
„Gonindu-ne-o de prin cetăţi închise,
din loc în loc va-mpinge-o-n iad de veci,
de unde invidia la-nceput ne-o trimise”.
Terţina 45 a cântului I din textul lui Heliade („Du-mă acolo unde ziseşi acuma să văz poarta Sfântului Petru şi pe aceia pe care-i faci de disperaţi atâta”) a primit, prin versificare, forma:
„[...] unde-ai zis să văd şi-al porţii
lui Petru-mpărăţie, deci şi plânsul
celor ce-mi spui că sânt de veci<i> morţii”.
Traducerea versurilor 13-15 din cântul al II-lea („Tu zici că părintele lui Silviu, coruptibil încă, intră în locuri imortale şi fu acolo aievea”) a fost, în sfârşit, transformată în:
„Părintele lui Silviu-a mers, cum spui,
la cei nemuritori <........................>
şi fu acolo-aievea-n trupul lui”43.
În urma noilor modificări, manuscrisul înregistrat actualmente la Biblioteca Academiei sub cota 3223 devenise greu de descifrat, iar alegerea variantelor extrem de dificilă. Faptul îl determină pe George Coşbuc să selecteze o parte din noile versuri pentru a le copia pe marginea unor file desprinse din revistele în care fuseseră publicate, în 1901-1902, cânturile IX, XXIII, XXVIII, XXIX şi XXX44. Alteori, modificările sunt operate chiar pe textul tipărit.
Această nouă variantă a Infernului, modificată parţial după obiceiul cunoscut al poetului, pentru care orice formă cât de cât finită era prilej de noi căutări, a fost transcrisă apoi, până la sfârşitul anului 191045, pe caietele de tip matematică ce au devenit ulterior ms. rom. 2930. Prezentând încă imperfecţiuni stilistice şi lacune, noul text este supus unor mici modificări în tot cursul anului 1911. Variantele menite să îmbunătăţească traducerea sunt scrise pe marginile albe ale filelor sau pe spatele filei alăturate, iar, când sunt acceptate de poet, înlocuiesc forma copiată iniţial în pagină, ştearsă pentru aceasta cu guma.
Având alături de această ultimă formă a Infernului şi traducerea Purgatoriului şi Paradisului, gata şi aceasta încă din 190746 şi supusă unei atente revizii în 1911, Coşbuc a încercat din nou, în luna decembrie a acestui ultim an, să găsească un editor47. Din motive ce nu pot fi acum decât presupuse, tentativa rămâne iarăşi fără rezultat, deşi în 1912 poetul scrisese mai multe „note ce vor însoţi traducerea Divinei Comedii48, la fel cum, în 1902, pregătise un studiu introductiv pentru ediţia Infernului49.
Istoria traducerii de către George Coşbuc a Divinei Comedii, ilustrată de manuscrisele păstrate în fondurile Bibliotecii Academiei, se încheie astfel în anul 191350.
 
*
Din 1911, anul în care Coşbuc începuse revizia formei finale a traducerii Divinei Comedii51, atenţia poetului se îndrepta însă cu precădere asupra comentariului textului lui Dante.
Era rezultatul aproape firesc al descifrării, prin exerciţiu îndelung, a sensurilor poemului, al lecturii repetate ghidate de ediţii diverse şi de studii numeroase52, adnotate adesea. Un rezultat constând în extrase din comentatori diverşi, în schiţe, planşe şi calcule, în redactări aflate în faze diverse de finalizare, scrise în română sau / şi în italiană, şi chiar în pagini de corectură pentru un volum proiectat să apară în anul 1914 la „Casa Editrice «C. Sfetea»” din Bucureşti.
Primele comentarii finite au fost transcrise sub titlul Primul text românesc. Cronologie... Istorie. Astronomie într-un manuscris păstrat în cea mai mare parte în mapa II din Arhiva Coşbuc (text cu lacune pentru cărţile Date cronologice, Date rituale şi Date istorice),dar având fragmente diverse risipite şi în mapele III (părţi din Date astronomice şi Date ştiinţifice), IV (părţi din Date rituale şi Date ştiinţifice) sau V (file din Date cronologice şi Date ştiinţifice).
Într-o etapă ulterioară, această primă redactare românească deja revizuită a fost trimisă lui Octavian Domide pentru a fi transpusă în limba italiană. Textul autograf al canonicului ardelean, scris cu cerneală neagră, iniţial pe foi mari (multe păstrate în mapa I) şi apoi pe jumătăţi de filă (mapa II, ms. 1/2), a fost revizuit şi completat de George Coşbuc. Printr-o ultimă copiere, de această dată pe jumătăţi de filă desprinse din caiete tip matematică, poetul a întocmit manuscrisul ultim, păstrat în prezent în mapa I. (Câteva foi răzleţe, corespunzătoare unor porţiuni din capitolul XXXVI, au ajuns în mapa V, altele, conţinând părţi din capitolul XXXVII, în mapa IV, iar mai multe, pe care erau transcrise ultimele două capitole, XLII şi XLIII, lipsesc din Arhiva Coşbuc păstrată la Biblioteca Academiei din Bucureşti.) Pe baza acestei ultime forme date comentariului, realizată, se pare, doar pentru primele cinci cărţi ale textului(A. Dati cronologici, B. Dati storici, C. Dati astronomici, D. Dati rituali şi E. Dati scientifici), au fost imprimate colile şi paginile de corectură pentru un volum proiectat să apară în 1914 la Editura „C. Sfetea” din Bucureşti. Legate în cincisprezece caiete (în total 231 de pagini, din cele 232 imprimate – dintre colile şi corecturile păstrate la Biblioteca Academiei lipseşte pagina 223), cu foi albe intercalate de poet pentru note şi intervenţii ulterioare, aceste probe tipografice sunt păstrate în mapa I din Arhiva Coşbuc.
Numeroase pagini păstrate în caiete ce poartă pe coperte date cuprinse între 1911 şi 1915, arată însă că George Coşbuc, urmărind obiective înscrise în proiecte mereu modificate, era preocupat, în timpul definitivării amintitelor capitole din Comentariul la Divina Comedie încredinţate spre tipărire lui C. Sfetea, şi de concepţia drumului lui Dante(Viaggio allegorico), de subiecte sugerate de lectura altor cărţi danteşti decât Divina Comedia, precum Vita Nuova, Convito sau Epistolele (Dante prete, Epistola ai cardinali, Boezio e Tullio, Brunetto Latini), dar îndeosebi de Beatrice.
Aceste capitole, păstrate în primul rând în mapele V şi VI din Arhiva Coşbuc, au fost fragmentar traduse în italiană (iar atunci traducătorul a fost chiar George Coşbuc) şi nu au ajuns niciodată la tipar. Privite comparativ cu textul imprimat (dar nedifuzat) în 1914, noile pagini sunt inegale ca valoare sau aparţin unor niveluri diferite de elaborare (de la acela caracteristic „primului text românesc”, uşor revizuit, până la redactarea, respectiv la traducerea aproape integrală a altor fragmente în limba italiană).
 
*
Manuscrisele Divinei Comedii păstrate în Arhiva Coşbuc de la Biblioteca Academiei arată cum, timp de mai bine de cincisprezece ani, cel despre care Titu Maiorescu afirma că ar fi lipsit de „varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi migăloasă cizelare care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei”53, a dat deci cel puţin trei modificări succesive importante unei traduceri care l-a subjugat, în căutarea corespondenţei româneşti ideale (ajungând nu doar la corespondenţa conţinutului unor terţine, ci adesea chiar la aceea a versurilor din cadrul acestora), conformându-se „cu multă fidelitate formei, stilului, rigorii danteşti”54 şi oferind totodată „exemple de studiere adâncă a operei, de fidelitate scrupuloasă în redarea ideii, a formei, a timbrului ei specific”55.
Prin versiunea românească a Divinei Comedii şi apoi prin comentariul celebrei scrieri danteşti, atent fiind, în acest ultim demers, nu la valoarea estetică a textului, ci la conţinutul lui, George Coşbuc a dat dovada certă a talentului său poetic şi a calităţilor sale deosebite de traducător. Iar cea mai frumoasă apreciere a valorii acestei traduceri vine din partea lui G. Călinescu, cel care nota în 1932, după parcurgerea ediţiei publicate de Ramiro Ortiz: „Dante, medievalul, întortocheatul, subtilul, cazuistul, nu putea fi mai bine tălmăcit decât de Coşbuc, care ani de zile a cercetat, cu o nuanţă de superstiţie, cele mai variate lecturi danteşti”56.
 
Note
1 Dante Alighieri, Divina Comedie. Traducere de G. Coşbuc, Ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, I-III, Bucureşti, [1925]-1932. Textul de bază al acestei ediţii a fost retipărit între 1954 şi 1957 de Alexandru Balaci.
2 I. Manliu, Antologie română, B. Poezia, Bucureşti, 1891, p. 295-296. Textul a fost reluat identic în G. Adamescu, Manual de poetică, Bucureşti, 1898, p. 307-310.
3 „Literatură şi artă română”, IV, 1899-1900, nr. 12, 25 oct. 1900, p. 741-745; „Convorbiri literare”, XXXV, 1901, nr. 12, 1 dec., p. 1057-1073; „Sămănătorul”, I, 1901-1902, nr. 5, 30 dec. 1901, p. 65-67; „Universul literar”, XX, 1902, nr. 5, 4 febr., p. 2; „Sămănătorul”, I, 1901-1902, nr. 20, 14 apr. 1902, p. 310-312; nr. 25, 19 mai 1902, p. 387-392; „Convorbiri literare”, XXXVI, 1902, nr. 6, 1 iun., p. 492-501, nr. 7, 1 iul., p. 584-589; „Drapelul”, Lugoj, II, 1902, nr. 94, 17/30 aug., p. 2-3; „Tribuna poporului”, Arad, VI, 1902, nr. 160, 31 aug./13 sept., 4-5; „Literatură şi artă română”, VI, 1901-1902, p. 351-358.
4 „Viaţa literară”, I, 1906, nr. 15, 9 apr., p. 1-2; nr. 16, 16 apr., p. 5; nr. 17, 23 apr., p. 2.
5 „Românul”, Arad, I, 1911, nr. 101, 8/21 mai, p. 1-2; nr. 107, 15/28 mai, p. 1-2; „Revista politică şi literară”, Blaj, III, 1911, nr. 7, p. 244-245; Ioan Raţiu şi Alexandru Ciura, Poetică şi legendar poetic, Blaj, 1911, p. 225-229; „Căminul nostru”, I, 1911, nr. 38, 3 oct., p. 593-596; Călindarul „Unirei” pe anul visect 1912, Blaj, XII, p. 127-131; „Unirea”, Blaj, XXI, 1911, nr. 114, 2 dec, p. 2-3; XXII, 1912, nr. 2, 6 ian., p. 22; nr. 70, 4 iul., p. 3-4; XXIII, 1913, nr. 2, 11 ian., p. 9-10; nr. 43, 3 mai, p. 7-8; „Flacăra”, I, 1911-1912, nr. 21, 10 mart. 1912, p. 161-162; nr. 23, 21 mart. 1912, p. 203. După moartea poetului, cânturi din traducerea Divinei Comedii au mai apărut în „Scena”, II, 1918, nr. 129, 19 mai, p. 4; „Neamul românesc”, XIII, 1918, nr. 355, 25 dec., p. 2; „Transilvania”, Sibiu, LII, 1921, nr. 9, sept., p. 699-702; „Mişcarea literară”, II, 1925, nr. 10, 17 ian., p. II.
6 Ramiro Ortiz, în ed. cit., I, p. VI.
7 Tudor Vianu, Coşbuc, traducător al lui Dante, în Literatură universală şi literatură naţională, [Bucureşti, 1956], p. 230.
8 Scrisoarea, nedatată, aparţine cu siguranţă anului 1902, întrucât a fost trimisă lui Nicolae Petraşcu împreună cu cântul XVI din Infern, cânt publicat în volumul al VI-lea al revistei „Literatură şi artă română” în primăvara acelui an. Cf. I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, VI, Bucureşti, 1938, p. 484.
9 I. E. Torouţiu, op. cit., VI, p. 253.
10 B.A.R., S 50 (2) / CLXXVIII. Textul este reprodus şi în I. E. Torouţiu, op. cit., VI, p. 254.
11 Pe prima filă a unui manuscris redactat în 1902, George Coşbuc nota: „Pe mine mă interesa poezia lui Dante şi toată grija mea era să-l redau în limba mea maternă limpede şi în versuri frumoase”(Arhiva Coşbuc, mapa IV, ms. 1).
12 Atunci a fost publicat, în seria „Scriitori români” a Editurii Minerva, volumul G. Coşbuc, Opere alese, VII, consacrat editării traducerii Infernului, urmat, în 1988, de un nou volum în care a fost publicată traducerea celorlalte două cărţi ale Divinei Comedii.
13 Pentru împărţirea reală a caietelor pe care este scrisă ultima formă a traducerii Divinei Comedii şi pentru numărul de cânturi cuprinse în fiecare dintre acestea vezi notele ediţiei de faţă.
14 Ramiro Ortiz, în Dante Alighieri, Divina Comedie, I, Bucureşti, [1925], p. IV.
15 Ibidem.
16 Acest manuscris pare a fi, potrivit descrierii date de Ramiro Ortiz(loc. cit.) şi variantelor publicate de acesta în aparatul ediţiei apărute în 1925-1932, o copie a ultimei variante a traducerii date de George Coşbuc.
17 Caracterul curgător al scrierii formei de bază din ms. rom. 3223 este o dovadă certă a faptului că nu ne aflăm în faţa unor încercări de traducere, ci în faţa unei copii a unui text anterior. În acelaşi sens pledează şi completarea omisiunii făcute la trecerea de pe fila 114 pe fila 115 prin transcrierea versurilor 73-78 din cântul XV pe fila 118, deci după terminarea cântului, pe o foaie rezervată special acestui scop. Vezi şi filele 119v şi 121v, unde sunt scrise versurile omise pe filele 120r, respectiv 122r.
18 A se vedea pentru argumente, obţinute în primul rând prin stabilirea provenienţei foilor pe care au fost scrise primele variante ale traducerii unor cânturi din Infern din manuscrisul volumului Fapte şi vorbe româneşti. Carte de cetire pentru toţi românii, a cărui tipărire s-a încheiat înainte de 31 decembrie 1899, articolul nostru Când a tradus George Coşbuc „Divina Comedie”?, publicat în „Limbă şi literatură”, III, 1985, p. 358-363.
19 Lipseşte din ms. rom 3223 cea mai mare parte a episodului Ugolino (cântul XXXIII, versurile 1-78), filele 261-264 şi începutul filei 265 fiind rezervate pentru reproducerea (neefectuată a) textului publicat de I. Manliu în Antologia română (B. Poezia, Bucureşti, 1891, p. 295-296), Coşbuc notând doar variantele propuse pentru modificarea formei apărute în volumul amintit.
20 O dovadă a respectării întocmai de către tipografi a textului şi indicaţiilor lui George Coşbuc este şi culegerea, în cadrul cânturilor XI şi XVI, a cifrelor pentru notele explicative existente în ms. rom. 3223, în ciuda faptului că explicaţiile corespunzătoare nu fuseseră redactate.
21 „Literatură şi artă română”, IV, 1899-1900, 25 oct. 1900, p. 741-745; VI, 1901-1902, p. 351-358.
22 „Sămănătorul”, I, 1901-1902, nr. 5, 30 dec. 1901, p. 65-68 nr. 25, 19 mai 1902, p. 387-392.
23 „Convorbiri literare”, XXXV, 1901, nr. 12, dec., p. 1057-1074.
24 Între filele manuscrisului cu numărul 7 din mapa VII se păstrează şpaltul pentru versurile 43-78 din cântul III al Infernului.
25 La rubrica Răspunsuri a revistei „Sămănătorul” din 24 februarie 1902 se scria: „D. N. O. Iaşi: Numai Infernul din Divina Comedie e tradus de Coşbuc. E sub tipar; apare-n cursul lunei viitoare” (p. 208), iar în numărul din 27 mai: „D-lui E. G. Iaşi... Traducerea lui Coşbuc (Divina Comedie) e la tipar...” (p. 416).
26 Cânturile IX, XI, XIV-XVII, XIX, XXII-XXIII, XXVIII-XXX şi XXXIV, tipărite în diverse periodice între 1900 şi 1902, reflectă fără excepţie varianta intermediară existentă în ms. rom. 3223.
27 Textul apărut în „Drapelul”, Lugoj, II, 1902, nr. 94, 17/30 august, p. 2-3 şi, de aici, în „Tribuna poporului”, Arad, VI, 1902, nr. 160, 31 aug. / 13 sept., p. 4-5, este o republicare a cântului XXII, tipărit în „Universul literar”, XX, 1902, nr. 5, 4 febr., p. 2.
28 Însumând cânturile publicate în 1900-1902 cu cele transcrise pe foile duble păstrate în prezent în mapa VI şi cu cele pentru care avem dovezi că George Coşbuc a primit şpalturi sau corecturi, rămâne de justificat doar „absenţa” din manuscrisul neautograf sau din paginile publicaţiilor literare a cânturilor V, VII, X, XXV şi XXXIII. Cum însă cea mai mare parte a cântului V(Francesca da Rimini) a fost publicată, în 1911, după o „traducere făcută în 1898” (V. Goldiş, în „Românul”, I, 1911, nr. 107, 15/28 mai, p. 2), iar Ugolino (c. XXXII, v. 124 – c. XXXIII, v. 78) văzuse lumina tiparului încă din 1891 (motiv pentru care nici n-a mai fost transcris în ms. rom. 3223), nu este exclus ca textul cânturilor VII, X şi XXV să fi fost şi el transcris sau tipărit. (Ipoteza transcrierii este totuşi probabilă, dacă avem în vedere faptul că în cadrul celor trei cânturi nu este marcat, în ms. rom. 3223, locul notelor explicative, acestea diferenţiindu-se astfel de toate cânturile care au văzut lumina tiparului.)
29 În 17 martie 1902, George Coşbuc tipărea un „fragment din prefaţa traducerii Infernului” sub titlul Concepţia „Infernului” în „Divina Comedie” („Sămănătorul”, I, 1901-1902, nr. 16, p. 268-271). În mapa IV din Arhiva Coşbuc există de asemenea un caiet pe a cărui copertă este notat: „Caietul prim. Scris la 1902. Capitol introductiv”, dar textul acestuia a fost redactat după abandonarea tipăririi Infernului.
30 Vezi pentru aceasta citatele reproduse anterior în nota 25.
31 Cercetarea paginilor de corectură şi a şpalturilor păstrate în mapa VI arată că intervenţiile marginale ale poetului, menite să corecteze sau să completeze textul tipărit, sunt foarte numeroase în porţiunea corespunzătoare cânturilor I-III, dar lipsesc practic din şpalturile trase pentru cântul al IV-lea.
32 În „Capitolul introductiv” aflat în „Caietul prim. Scris la 1902” (mapa IV), George Coşbuc nota: „...când a fost [iniţial: era] să public lucrarea [= traducerea Infernului] şi am început s-adun de la comentatori puţintelele notiţe explicative ce aveau să însoţească traducerea, atunci, în ce priveşte epoca drumului său, m-am pomenit într-o pădure obscură. Cu cât căutam la mai mulţi o lămurire, cu atâta mă scufundam în părerile lor din ce în ce mai confuze şi mai imposibile. Şi la urmă am recunoscut că de 600 de ani drumul lui Dante e un labirint şi părerile comentatorilor haos. Am amânat publicarea traducerii [iniţial: lucrării, până ce voi fi <...>] şi am un început să cercetez cauza acestui Babilon [iniţial: acestei confuzii] de păreri contradictorii şi uneori în absurditatea lor de-un comic irezistibil (s.n. – Gh.C.). Dar am obosit înainte de a pune mâna pe firele misterului... Atunci i-am lăsat deoparte pe toţi erudiţii şi ilustri<i> şi am tras cu buretele peste tot ce-am scris pe tabla lor şi m-am apucat să scriu eu, pe tabla mea, lucrurile ce le voi afla însumi eu printr-o atentă cetire a poemului.”
33 Cf. Titus Pârvulescu, O nouă cronologie a „Divinei Comedii”. Contribuţia lui George Coşbuc la studiul operei lui Dante, în „Revista de filologie romanică şi germanică”, IV, 1960, nr. 1, p. 75; Pimen Constantinescu, Atitudinea lui Coşbuc fată de traducerea „Divinei Comedii”, în „Limbă şi literatură”, XVII, 1968, p. 99.
34 Cf. Titus Pârvulescu, loc. cit.; Pimen Constantinescu, loc. cit. Potrivit răspunsurilor date în „Sămănătorul” probabil chiar de Coşbuc (director al revistei, alături de Al. Vlahuţă), tipărirea Infernului a continuat şi după apariţia articolului lui C. A. Ionescu, Monstruozităţii poligloto-coşbuciste în traducţia „Infernului” lui Dante (în „Forţa morală”, II, 1902, nr. 15, 17 febr., p. 3). Pe fila 95 din ms. rom. 2930, Coşbuc a notat, ca reflex târziu al acestor atacuri: „nu criticii cari pricep greutatea, ci acei ţânţari efemeri cari strigă pentru un cuvânt, d.e. plagă (Inf., XVIII).”
35 Într-o scrisoare din 23 noiembrie 1905, Octavian Tăslăuanu îi comunica lui Sextil Puşcariu că editura „Luceafărul” din Budapesta urma să scoată printre alte cărţi şi „Divina Comedie” în traducerea lui Coşbuc (Sextil Puşcariu, Scrisori de la Octavian Tăslăuanu, în „Transilvania”, Sibiu, LXXIV, 1943, nr. 2, p. 110). Era, indiscutabil, o nouă tentativă de publicare a textului definitivat în 1902, eşuată şi aceasta probabil din cauza mutării revistei ce ar fi patronat tipărirea la Sibiu. Nu este exclus ca jumătatea de filă pe care Coşbuc a transcris începutul cântului XVIII (mapa VII, ms. 7) să dovedească încercarea poetului de a înlocui copiile defectuoase executate pentru proiectata ediţie din 1902 cu altele autografe, astăzi pierdute.
36 Între 9 şi 23 aprilie 1906, George Coşbuc a publicat în numerele 15 (p. 1-2), 16 (p. 5) şi 17 (p. 2) ale revistei „Viaţa literară”, ca replică la traducerea dată de Nicu Gane textului dantesc (traducere apărută la Iaşi, în 1906), cânturile XII (v. 1-114) şi XIX din Infern. Primul are o formă deja apropiată de aceea ce va fi copiată în ms. rom. 2930, în vreme ce al doilea reproduce, practic fără modificări, textul tipărit în 1902 în „Convorbiri literare”.
37 Vezi Alexandru Duţu, Studiile danteşti ale lui Coşbuc, în „Revista de filologie romanică şi germanică”, III, 1959, nr. 1-2, p. 165-169.
38 Dante Alighieri, Divina Comedia, [I], Infernul, II. Purgatoriul, Traducţiune de Maria P. Chiţu, Craiova, 1883, 1888.
39 Al. Duţu, loc. cit.
40 Fragmentele extrase din ediţia Mariei Chiţu sunt reproduse în transcriere interpretativă. La fel vom proceda mai jos cu pasajele provenite din traducerea în proză aparţinând lui Ion Heliade Rădulescu.
41 Înainte de a traduce în versuri cânturile I-VIII din Infern, Ion Heliade Rădulescu a dat o versiune românească în proză primelor cinci cânturi din această primă carte a Divinei Comedii. Textul a fost publicat, sub titlul Divina Comedie. Infernul, în „Curier de ambe sexe”, VI, ed. I, p. 83-96 (vezi I. Heliade Rădulescu, Opere, II, Bucureşti, 1968, p. 447-461).
42 Foaia, având imprimate cifrele de pagină 177 şi 178, a aparţinut unui volum neidentificat ce avea dimensiunile 155 / 235 mm.
43 Vezi, pentru alte exemple, Al. Duţu, Studiile danteşti ale lui Coşbuc, p. 169-170.
44 Probează această copiere, în afara caracterului cursiv al versurilor notate pe filele tipărite şi a identităţii multora dintre ele cu ultima formă a ms. rom. 3223, inserarea unor variante în dreptul altor versuri decât cele corespunzătoare (vezi, de exemplu, cântul XXX, în care varianta pentru versul 72 este trecută nejustificat în dreptul versului 68).
45 În mapa VI (achiziţii 15/1943) se păstrează o foaie dublă tip dictando pe a cărei primă faţă George Coşbuc a făcut „graficul” transcrierii Infernului. (Fiecărui cânt îi este rezervată o coloană orizontală, înnegrită cu creionul în porţiunile corespunzătoare versurilor transcrise.) Ea a făcut parte dintr-un grup de 5 foi de acelaşi tip, celelalte patru fiind păstrate în prezent în mapa IV din Arhiva Coşbuc. Pe prima faţă a acestora din urmă este făcut „graficul” transcrierii Purgatoriului „cum era la 30 I 1911”, iar pe a treia acela al copierii Paradisului.
46 Potrivit unor însemnări ce însoţesc „graficul” transcrierii Purgatoriului, prezentat în nota anterioară, George Coşbuc revizuia deja, în martie 1911, transcrierea cărţii a doua din Divina Comedie: „în Purgator. Pasagiile grele cari la ultima revizie a manuscriptului (9/III 911) erau de refăcut”. Operaţia a continuat până la sfârşitul aceluiaşi an, de vreme ce poetul îi declara lui Petre Locusteanu, într-un interviu publicat în numărul 8 al revistei „Flacăra”, apărut în ziua de 10 decembrie 1911: „Acum m-am apucat s-o revizuiesc [= traducerea Divinei Comedii]. Şi am schimbat-o aproape toată.” (P<etre> L<ocusteanu>, Un însemnat eveniment literar. De vorbă cu George Coşbuc, în „Flacăra”, I, 1911-1912, nr. 8, 10 dec. 1911, p. 59). Confruntarea textelor publicate începând cu luna mai 1911 în „Românul” (I, 1911, nr. 101, 8/21 mai, p. 2), „Căminul nostru” (I, 1911, nr. 38, 3 oct., p. 593-596), Călindarul „Unirei” pe anul visect 1912 (Blaj, XII, p. 127-131) şi „Unirea” (Blaj, XXI, 1911, nr. 114, 2 dec., p. 2-3) cu ultima formă a ms. rom. 2930 atestă şi ea existenţa acestor modificări.
47 Vezi, pentru detalii, studiul nostru G. Coşbuc, Traducând „Divina Comedie”. Proiectele unor ediţii, publicat în „Manuscriptum”, 1985, nr. 3, p. 138-147.
48 Studiul intitulat Dante si duşmanii săi literari era, după cum notează Coşbuc, un „fragment” din aceste note.
49 Concepţia „Infernului” în „Divina Comedie”, textul publicat în paginile revistei „Sămănătorul”, era un „fragment din prefaţa traducerii Infernului”.
50 Vezi, în acelaşi sens, Al. Duţu, Studiile danteşti ale lui Coşbuc, p. 165. Apariţia cântului XIII (v. 67-142) din Paradis, în „Flacăra”, IV, 1914-1915, nr. 23, 21 martie 1915, p. 203, pare a fi, în această perspectivă, un accident sau doar rezultatul unei iniţiative anterioare.
51 Pentru aceasta vezi
52 A se vedea pentru lecturile poetului Al. Duţu, Biblioteca lui George Coşbuc, în „Studii şi cercetări de bibliologie”, III, 1960, p. 181-214.
53 Titu Maiorescu, În memoria unui poet bănăţean: Victor Vlad (Delamarina), în „Convorbiri literare”, XXXII, 1898, nr. 2, 15 febr., p. 115. Textul a fost reprodus ulterior şi în Critice, II, Bucureşti, 1967, p. 383.
54 T. Vianu, Coşbuc, traducător al lui Dante, în Literatură universală şi literatură naţională. [Bucureşti, 1956], p. 231.
55 Ibidem, p. 233.
56 G. Călinescu, Ramiro Ortiz, Ediţia „Paradisului” dantesc, în „Adevărul literar şi artistic”, X, seria a II-a, 1932, nr. 588, p. 7.
 
 
* * *
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a lansat recent o nouă şi impunătoare lucrare din colecţia „Opere fundamentale” coordonată de academicianul Eugen Simion. Făcând parte dintr-un lung şi foarte necesar travaliu de repunere în circuit pe temeiuri ştiinţifice a patrimoniului literar naţional, volumul în cauză – George Coşbuc, Opere, vol. III, Traduceri. Divina Comedie. Comentarii la Divina Comedie – constituie o exhaustivă înfăţişare a talentului de tălmăcitor al poetului năsăudean. Volumul (1806 p.) a apărut sub îngrijirea profesorului Gheorghe Chivu, cunoscut şi apreciat lingvist şi istoric literar, semnatarul studiului introductiv Manuscrisele Divinei Comedii, pe care îl reproducem integral aici şi care ilustrează „itinerarul” traversat în spaţiul limbii române de către excepţionala lucrare a lui Dante.
Revista „Limba Română”

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog