Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LECŢIILE ISTORIEI

Instituţia prezidenţială la românii basarabeni

Dorin CIMPOEŞU

Alte articole de
Dorin CIMPOEŞU
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Din punct de vedere social-politic şi al organizării statale, pentru românii basarabeni, ca, de altfel, pentru toţi românii, a fost şi este specifică conducerea unipersonală. Astfel, în decursul istoriei, românii au fost conduşi de un lider unic, fie că acesta s-a numit voievod, domnitor, rege, prim-secretar sau preşedinte. În cazul românilor basarabeni, după ocuparea rusească din 1812, aceştia l-au avut drept unic conducător pe ţarul Rusiei, până la revoluţia bolşevică din 1917.
Spre deosebire de românii din Patria-mamă, românii basarabeni au cunoscut instituţia prezidenţială abia în 1990, crearea acesteia fiind consecinţa firească a înfiinţării funcţiei de preşedinte la nivelul întregii Uniuni Sovietice, care a fost preluată, apoi, de toate republicile unionale, inclusiv de R.S.S. Moldova.
În paginile care urmează, ne propunem să analizăm modul cum a evoluat instituţia prezidenţială la românii basarabeni, de la înfiinţarea acesteia până în prezent.
 
De la republica parlamentară sovietică la cea prezidenţială (3 septembrie 1990 – 8 decembrie 1991)
După ocuparea de către trupele sovietice, în iunie 1940, şi reocuparea de către aceeaşi armată roşie în vara lui 1944, Basarabia a intrat în componenţa Uniunii Sovietice, fiind una dintre cele cincisprezece republici unionale, cunoscută sub numele de R.S.S. Moldovenească (R.S.S.M.).
În perioada ocupaţiei sovietice, care a durat până la 27 august 1991, când a fost proclamată Independenţa, în Basarabia a funcţionat un regim politic totalitar comunist, cu toate instituţiile puterii în stat specifice acestuia, ale căror atribuţii erau reglementate de prevederile constituţiilor sovietice din 1936 şi 1977.
Până în 1978 R.S.S.M. nu a avut o Lege fundamentală proprie. La 15 aprilie 1978 a fost adoptată de către Sovietul Suprem prima şi unica Constituţie a R.S.S.M. din perioada comunist-totalitară, care nu reprezenta altceva decât o copie, un plagiat, după constituţia sovietică din 7 octombrie 1977, cunoscută şi sub numele de constituţia Brejnev.
Este de notorietate faptul că instituţia prezidenţială, care , de regulă, dă şi caracterul regimului politic(parlamentar, prezidenţial şi semiprezidenţial – n.a.) nu a fost specifică regimurilor totalitare comuniste decât într-o măsură mică, fiind mai mult o excepţie. Prin urmare, funcţia de reprezentare pe plan internaţional a ţărilor din cadrul sistemului comunist revenea fie liderului partidului unic (prim-secretar, secretar general – n.a.), pe linie politică, fie preşedintelui parlamentului (soviet suprem, mare adunare naţională etc. – n.a.), pe linie de stat.
Spre exemplificare, menţionăm cazurile Uniunii Sovietice şi României. Astfel, în Uniunea Sovietică funcţia de reprezentare în plan extern era exercitată de primul secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), instituţia prezidenţială fiind instituită abia în 1990, în timp ce în România, până în 1974, aceasta era o atribuţie a preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, iar după data precizată a revenit lui Nicolae Ceauşescu, care cumula şi funcţia de secretar general al Partidului Comunist Român (P.C.R.).
Din aceste motive, regimurile politice totalitare comuniste din secolul al XX-lea au fost republici parlamentare, chiar şi în acele ţări în care a fost introdusă instituţia prezidenţială, deoarece şeful statului nu era ales prin votul universal, liber, direct şi secret al tuturor cetăţenilor, ci de către parlamentele totalitar-comuniste.
Acesta a fost şi cazul R.S.S.M., care, nefiind recunoscută pe plan internaţional ca subiect de sine stătător, în interiorul imperiului sovietic, în raporturile cu Moscova era reprezentată pe linie de stat de preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem de la Chişinău, iar pe linie politică de primul secretar al Partidului Comunist al Moldovei (P.C.M.).
În 1990, în contextul transformărilor politice, declanşate de mişcarea de renaştere naţională a românilor basarabeni, precum şi al iniţiativei Centrului de a institui funcţia de preşedinte al U.R.S.S., s-a pus şi problema înfiinţării, pentru prima dată, a instituţiei prezidenţiale în R.S.S.M., model preluat, de altfel, de toate celelalte republici sovietice unionale. Aceasta cu atât mai mult cu cât Basarabia se îndrepta spre declararea independenţei de stat şi recunoaşterea sa ca subiect de drept internaţional.
În acest sens, la 3 septembrie 1990, Sovietul Suprem a adoptat Legea cu privire la instituirea funcţiei de preşedinte al Republicii Sovietice Socialiste Moldova şi la introducerea unor modificări şi completări în Constituţia R.S.S. Moldova1, care a intrat în vigoare în aceeaşi zi. Aceasta introducea un capitol nou în constituţia sovietică, respectiv „Capitolul 12”, dedicat instituţiei prezidenţiale, care stabilea condiţiile în care urma să fie ales preşedintele, precum şi atribuţiile acestuia în plan intern şi internaţional.
Potrivit noilor prevederi constituţionale, preşedintele trebuia ales prin vot universal, direct, egal şi secret de către toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, pe un termen de 5 ani, fără a putea depăşi două mandate consecutive2. De asemenea, acestea stabileau ca procedura de alegere a preşedintelui să fie reglementată printr-o lege specială3, care avea să fie adoptată la 18 septembrie 1991.
În mod excepţional, având în vedere vacuumul legislativ şi cursul rapid al transformărilor politice radicale prin care trecea R.S.S.M., legea privind instituirea funcţiei de preşedinte preciza că:
Primul preşedinte al R.S.S. Moldova se alege, pe un termen de 5 ani, de Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova prin majoritatea simplă de voturi a tuturor deputaţilor poporului din R.S.S. Moldova.
Candidaturile la postul de Preşedinte al R.S.S. Moldova se propun la aceste alegeri de către deputaţii poporului din R.S.S. Moldova şi se acceptă dacă sunt susţinute de cel puţin o treime din numărul deputaţilor poporului din R.S.S. Moldova.4
Ca urmare, în aceeaşi zi de 3 septembrie 1990, în cadrul unei sesiuni extraordinare, deputaţii poporului au adoptat două hotărâri5, prin una eliberându-l pe Mircea Snegur din funcţia de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, iar prin cealaltă alegându-l preşedinte al R.S.S. Moldova, fiind primul şef de stat din istoria Basarabiei (Republicii Moldova).
După acest moment, în contextul confruntărilor politice dure dintre forţele mişcării de renaştere naţională şi cele conservatoare, comuniste, atât din interiorul Sovietului Suprem, cât şi din afara acestuia, Mircea Snegur, reprezentantul acestora din urmă, a încercat să forţeze alegerea sa ca preşedinte în mod direct de către toţi cetăţenii, cu scopul de a obţine o legitimitate sporită şi o autoritate mai mare decât cele date de deputaţii comunişti care l-au ales.
Un prim pas, în acest sens, l-a făcut la 4 august 1990, când s-a retras din rândurile P.C.M., intrat într-un proces de disoluţie accentuată. Al doilea l-a reprezentat demisia sa din funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, pe care a prezentat-o Parlamentului, la 21 februarie 1991, solicitând în schimb organizarea de alegeri libere şi directe pentru şeful statului.6
Pentru a rezolva criza politică creată de acţiunea preşedintelui, Parlamentul a hotărât respingerea demisiei şefului statului, elaborarea în regim de urgenţă a legii cu privire la alegerea preşedintelui Republicii Moldova şi organizarea de alegeri în toamna anului 1991. În acest mod, s-a ajuns la alegerile din 8 decembrie 1991.
Campania electorală a durat două luni, desfăşurându-se în perioada 9 octombrie – 8 decembrie 1991. În cursa electorală s-au înscris trei candidaţi: Grigore Eremei, Gheorghe Malarciuc şi Mircea Snegur, toţi făcând parte din fosta nomenclatură comunistă. Primii doi, fiind lipsiţi de un sprijin politic real şi semnificativ, s-au retras din cursa electorală, Mircea Snegur rămânând singurul candidat. Acesta a fost sprijinit de grupurile parlamentare neocomuniste şi filoruse (agrarieni, foşti preşedinţi de colhozuri şi sovhozuri, nomenclaturişti de rangul al doilea şi rusofoni transnistreni şi găgăuzi), care au văzut în propunerea lui Mircea Snegur o bună posibilitate de întărire a propriilor poziţii în detrimentul celor ale forţelor mişcării de renaştere naţională.
Pe listele electorale au fost înscrişi 2.568.287 de cetăţeni cu drept de vot, iar la alegeri au participat 1.988.348 de alegători, reprezentând 83,96%. Pentru candidatul unic au votat 1.952.143 de alegători, respectiv 98,18% dintre cetăţenii cu drept de vot7. A fost cea mai mare participare la vot, iar procentajul obţinut de Mircea Snegur a fost un record care nu a mai fost egalat sau depăşit de niciunul dintre urmaşii acestuia până în prezent.
Victoria zdrobitoare a lui Mircea Snegur în alegeri îi asigura acestuia legitimitatea şi recunoaşterea de care avea nevoie pentru a conduce procesele democratice din Republica Moldova, dar şi pentru a se manifesta ca un interlocutor valabil şi credibil pe plan internaţional.
În acelaşi timp, alegerea lui Mircea Snegur prin vot direct de către toţi cetăţenii marca ieşirea Republicii Moldova din regimul republicii parlamentare comunist-totalitare şi intrarea ei într-un regim politic prezidenţial, în curs de democratizare.
 
Republica prezidenţială (decembrie 1991 – iulie 1994)
Regimul politic prezidenţial a avut o viaţă destul de scurtă, de circa doi ani şi jumătate, până la adoptarea primei Constituţii democratice, în 1994.
Potrivit Constituţiei sovietice modificate, preşedintele era „garantul egalităţii în drepturi”, „al libertăţilor cetăţenilor” şi „al respectării Constituţiei”. Totodată, acesta avea prerogative privind „apărarea suveranităţii R.S.S. Moldova şi a integrităţii teritoriale a republicii” şi reprezenta statul „în relaţiile internaţionale”. Pe de altă parte, prezenta rapoarte anuale Sovietului Suprem despre situaţia generală a republicii şi îl informa asupra celor mai importante probleme ale politicii interne şi externe.
Şeful statului propunea Sovietului Suprem spre confirmare candidaturile primului-ministru şi ale altor înalţi demnitari, având dreptul de a face Legislativului propuneri de demitere a acestora, exceptându-l pe preşedintele Judecătoriei Supreme. De asemenea, preşedintele putea suspenda acţiunea deciziilor şi ordonanţelor Guvernului; stabilea măsurile necesare asigurării securităţii statului şi ordinii publice; decreta, în caz de necesitate, starea de urgenţă sau de război, precum şi regimul administrării prezidenţiale provizorii în unele localităţi (art. 113-4). El conducea Consiliul prezidenţial, care avea ca sarcină elaborarea măsurilor pentru realizarea principalelor obiective ale politicii interne şi externe şi asigurarea securităţii naţionale. Membrii Consiliului erau desemnaţi de şeful statului, primul-ministru deţinând această calitate din oficiu (art. 113-5).
Preşedintele avea, în acelaşi timp, dreptul să înfiinţeze „şi alte organe consultative, să stabilească componenţa şi sarcinile lor” (art. 113-6) şi era învestit să emită „decrete cu caracter obligatoriu pe întreg teritoriul republicii” (art. 113-7).
Şeful statului putea fi demis de către Sovietul Suprem cu două treimi din voturi, „în cazul încălcării prevederilor Constituţiei şi a altor legi ale R.S.S. Moldova” (art. 113-8).
Ieşită dintr-un act fundamental nedemocratic şi în lipsa (încă) a unui sistem politic pluralist, instituţia prezidenţială, cu toate prerogativele şi statutul acordate şefului statului, avea un caracter hibrid şi contradictoriu. Acesta rezulta, îndeosebi, din ambiguitatea raporturilor juridice dintre preşedinte şi prim-ministru, şeful statului neputând controla în mod eficient activitatea Executivului. La aceste aspecte de natură juridică a raporturilor preşedinte – prim-ministru s-a adăugat şi tendinţa lui Mircea Snegur de a concentra în mâinile sale întreaga putere executivă, ceea ce a determinat replica premierului, vizând diminuarea rolului instituţiei prezidenţiale în actul politic decizional.
Ciocnirea de interese dintre preşedinte şi prim-ministru l-a determinat pe cel dintâi să provoace o criză politică, prin prezentarea demisiei din funcţia de şef al statului, în urma căreia a obţinut o extindere a prerogativelor sale constituţionale, prin subordonarea Guvernului şi exercitarea de către el însuşi a „puterii supreme executive”8.
Cu toate că, la început, majoritatea parlamentară agrariano-socialistă l-a susţinut pe şeful statului în demersul de întărire a puterii personale, deoarece se simţea puternic legată de întemeietorul primei instituţii prezidenţiale la est de Prut şi vedea în aceasta şi o lovitură puternică dată forţelor naţional-democratice proromâneşti, ulterior, pe măsura maturizării politice, aceeaşi majoritate a realizat pericolul concentrării puterii în mâinile unei singure persoane, care a avut drept consecinţe slăbirea propriilor poziţii în stat.
Ca urmare, spre sfârşitul anului 1993 şi începutul anului 1994, asistăm la un proces accentuat de deteriorare a raporturilor dintre preşedinte şi Parlament, cu consecinţe dintre cele mai nefavorabile pentru instituţia prezidenţială, care avea să marcheze sfârşitul regimului politic prezidenţial în Republica Moldova.
 
Republica semiprezidenţială (27 august 1994 – 5 iulie 2000)
Instituţia prezidenţială a fost consacrată pe deplin odată cu adoptarea, la 29 iulie 1994, a primei Constituţii democratice din viaţa tânărului stat dintre Prut şi Nistru.
Noua Constituţie însă i-a rezervat şefului statului un rol simbolic, deposedându-l de o mare parte din prerogativele pe care le-a avut în perioada regimului prezidenţial. Principalul motiv al introducerii unei forme semiprezidenţiale de guvernământ l-a constituit noul raport de forţe rezultat în urma alegerilor parlamentare anticipate, din 27 februarie 1994, dominat de coaliţia majoritară, formată din Partidul Democrat Agrar din Moldova şi „Uniunea Socialistă”, care a obţinut 84 de mandate din totalul de 104.
Membrii coaliţiei şi, îndeosebi, naţional-socialiştii rusofoni îl suspectau pe M. Snegur de unele concesii făcute mişcării de renaştere naţională, în anii 1989-1992, neavând încredere în el. În al doilea rând, deţinând monopolul puterii, cele două forţe corporative au dorit ca, prin noua Constituţie, să-şi întărească propriile poziţii în stat, pentru a putea controla procesele democratice demarate şi a servi, astfel, interesele clientelei lor politice, care le-a asigurat victoria în alegeri.
Şeful statului a sesizat această răsturnare de situaţie şi a făcut o tentativă de contracarare, aderând în mod justificat, imediat după alegerile parlamentare şi cu câteva luni înaintea adoptării noii Constituţii, la Partidul Democrat Agrar, de guvernământ. Aceasta însă nu l-a ajutat prea mult, Mircea Snegur trebuind să accepte, pentru ultima parte a mandatului său, o funcţie decorativă, un statut marginal în procesul decizional politic, care îi conferea atribuţii mai largi numai în domeniul politicii externe, în rest având doar obligaţii de reprezentare.
Constituţia învestea pe şeful statului cu un număr limitat de atribuţii, pe care acesta le putea exercita personal, cum ar fi conferirea de decoraţii şi grade militare, acordarea de graţieri şi altele, fără însă să poată influenţa în mod decisiv puterea în stat. De asemenea, nici prin celelalte atribuţii specifice puterilor legislativă (dreptul de iniţiativă legislativă şi promulgarea legilor) şi judecătorească (numirea judecătorilor) preşedintele nu putea exercita efectiv puterea executivă, care revenea aproape în totalitate prim-ministrului, cel dintâi trebuind să se mulţumească doar cu un statut distinct printre celelalte autorităţi publice ale puterii în stat9.
Noua postură în care a fost pus preşedintele a determinat o deteriorare rapidă a raporturilor instituţiei prezidenţiale cu Parlamentul şi Executivul, generând puternice confruntări şi rivalităţi, care aveau să domine viaţa politică internă timp de peste doi ani10.
Confruntarea instituţională, care a urmat adoptării Constituţiei şi introducerii formei semiprezidenţiale de guvernământ, a arătat că un Parlament controlat de o majoritate absolută poate diminua rolul şefului statului până la dimensiunile simbolice prevăzute de Legea fundamentală. De asemenea, prerogativele largi ale Legislativului fac ineficiente încercările de influenţare a acestuia de către alte ramuri ale puterii, menţinându-l în afara relaţiei de conlucrare cu preşedintele, mai ales în situaţia în care acesta nu are sprijin parlamentar sau şi-l pierde pe cel deţinut anterior, cum a fost cazul primilor doi preşedinţi ai Republicii Moldova (Mircea Snegur şi Petru Lucinschi).
De aceea, atât în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din 1996, cât şi ulterior, în contextul deteriorării raporturilor preşedintelui Petru Lucinschi cu acelaşi Parlament agrariano-socialist ostil, s-au făcut auzite frecvent ecourile unei tendinţe de revizuire a regimului de guvernământ semiprezidenţial existent, pentru a evita transformarea şi de facto a instituţiei prezidenţiale într-un element de decor.

 

Din nou la republica parlamentară (25 februarie 2001 – prezent)
La 5 iulie 2000, majoritatea parlamentară ad hoc a revizuit art. 78 din Constituţie, prin adoptarea Legii nr. 1115-XIV, ceea ce a dus la schimbarea regimului politic din Republica Moldova dintr-unul semiprezidenţial într-unul parlamentar, revenindu-se astfel la republica parlamentară.
Revizuirea a restrâns foarte mult competenţele şi rolul şefului statului în favoarea puterilor legislativă şi executivă, după cum urmează11:
– alegerea preşedintelui de Parlament;
– demiterea şefului statului de Legislativ, cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor;
– dizolvarea Parlamentului în cazul în care nu se reuşeşte alegerea preşedintelui după alegeri repetate;
– deposedarea preşedintelui de dreptul de a prezida şedinţele Guvernului la care este invitat;
– stabilirea de către Executiv a priorităţilor legislative şi a modalităţilor de dezbatere a proiectelor de legi;
– renunţarea la informarea obligatorie a şefului statului de către prim-ministru în legătură cu problemele de o importanţă deosebită pentru ţară;
– abilitarea Guvernului pentru adoptarea de ordonanţe prin delegare legislativă;
– angajarea Executivului în Parlament pe un program, o declaraţie de politică generală sau un proiect de lege;
– adoptarea legilor care presupun cheltuieli numai după acceptarea acestora de către Guvern.
Cu toate acestea, preşedintele, deşi este ales de către Parlament, şi-a păstrat, în urma revizuirii Constituţiei, unele prerogative, cum ar fi dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de a dizolva Legislativul, care sunt, spre exemplu, mai mari decât cele ale preşedintelui Franţei, unde există un regim semiprezidenţial, cu un şef al statului ales în mod direct de către popor. La acestea se adaugă funcţiile de reprezentare, atât în relaţiile politice interne, cât şi în raporturile cu alte state, de garant al suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, precum şi cea de mediere între instituţiile puterii în stat.
Ca urmare, regimul politic, instituit prin reforma constituţională din anul 2000, nu are un caracter pur parlamentar, ci este unul hibrid, mixt, fiind, de fapt, un melanj de elemente specifice regimurilor prezidenţial şi parlamentar.
Pe de altă parte, revizuirea Constituţiei din anul 2000 a creat un impediment major în alegerea şefului statului, putând determina o criză constituţională prelungită. Este vorba despre art. 78 din Constituţie privind modalitatea de alegere a preşedintelui, care a devenit cel mai controversat articol constituţional12. Alin.(3) şi (4) ale acestui articol reglementează procedura propriu-zisă de alegere a preşedintelui, stabilind că cele 61, respectiv 3/5, de voturi necesare pentru alegerea şefului statului sunt obligatorii în orice tur şi fază a scrutinului, ceea ce face interminabilă procedura de alegere a preşedintelui, în condiţiile în care aceleaşi forţe politice intră în Parlament, ca urmare a voinţei electoratului, şi fie nu pot asigura majoritatea cerută, fie minoritatea parlamentară boicotează votul. În plus, o hotărâre a Curţii Constituţionale13 spune că Parlamentul nu poate stabili o altă majoritate pentru alegerea preşedintelui printr-o lege organică, deoarece modificarea alin.(3) al art. 78 ar aduce atingere principiului supremaţiei Constituţiei.
Iniţiativa de amendare a Constituţiei, vizând instituirea unui regim de tip parlamentar (alegerea şefului statului de către Parlament), a generat şi întreţinut o situaţie politică deosebit de tensionată14.
Deşi preşedintele Petru Lucinschi a promulgat Legea privind modificarea Constituţiei15, el nu accepta perspectiva de a pierde funcţia de şef al statului, după expirarea, la 15 ianuarie 2001, a primului său mandat.
Următoarele luni au fost marcate de confruntarea dintre Petru Lucinschi (care încerca să forjeze alianţe „de ultimă oră”) şi promotorii iniţiativei de amendare a Constituţiei (printre care se aflau şi foşti apropiaţi ai şefului statului).
Revenirea la regimul politic parlamentar a determinat o puternică criză constituţională, determinată de neputinţa Parlamentului de a alege şeful statului, după consumarea a două tururi de scrutin. Aceasta s-a rezolvat numai după organizarea, la 25 februarie 2001, a unor alegeri parlamentare anticipate, câştigate într-o manieră categorică de către comunişti (peste 70% dintre mandatele de deputat), care le-a permis să desemneze şi noul preşedinte al ţării, în persoana lui Vladimir Voronin, liderul partidului. Odată cu revenirea la putere a comuniştilor, caz unic în Europa posttotalitară, s-a stabilizat şi situaţia constituţională şi politică din Republica Moldova. Majoritatea parlamentară absolută, concentrarea în aceleaşi mâini a funcţiilor de lider al partidului de guvernământ (P.C.R.M.) şi de şef al statului au făcut din Vladimir Voronin un preşedinte autoritar, care amintea de vremurile totalitare nu demult apuse.
Cu toate că în timpul regimului politic parlamentar comunist, cunoscut şi sub numele de restauraţia comunistă, situaţia politică şi constituţională s-a stabilizat, lucru caracteristic regimurilor totalitare, Republica Moldova a cunoscut cele mai grave derapaje ale democraţiei şi statului de drept în cei opt ani de guvernare comunistă.
Această stare de lucruri explică puternica revoltă populară izbucnită, la începutul lunii aprilie 2009, care a determinat debarcarea de la putere a comuniştilor, organizarea de alegeri generale anticipate şi venirea la conducerea Republicii Moldova a unor forţe politice democratice, de orientare proeuropeană. Numai că noua majoritate parlamentară, Alianţa pentru Integrare Europeană (A.I.E.), formată din coaliţia a trei partide politice, destul de fragilă din punctul de vedere al numărului de deputaţi, avea să se confrunte, încă de la preluarea puterii, cu o criză constituţională, nereuşind să aleagă un nou şef al statului.
Abia după trei ani de negocieri interminabile, tentative de modificare a Constituţiei, organizarea unui referendum constituţional16 nevalidat, noi alegeri parlamentare anticipate (desfăşurate la 25 noiembrie 2010 – n.n.) şi obţinerea unui număr de voturi din partea unor deputaţi transfugi din grupul parlamentar al comuniştilor, A.I.E a reuşit, la 16 martie 2012, alegerea actualului preşedinte al ţării, Nicolae Timofti, de profesie judecător, primul şef de stat provenit din afara spectrului politic.
Prin alegerea lui Nicolae Timofti în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova criza constituţională şi, implicit, instabilitatea politică au fost depăşite, cel puţin pentru o perioadă de patru ani, cât durează mandatul acestuia.
Aceasta nu înseamnă însă că, în mod automat, s-a rezolvat şi problema constituţională cu care se confruntă Republica Moldova, încă din anul 2000, când s-a revenit la regimul politic parlamentar, în urma unei reforme constituţionale.
Dimpotrivă, criza a demonstrat că reforma constituţională din anul 2000 are multe lacune şi creează serioase impedimente în alegerea şefului statului, în condiţiile în care nu există o majoritate parlamentară consistentă, care să prevină noi crize constituţionale. De asemenea, a rezultat că, deşi a fost ales un preşedinte, problema constituţională nu a fost rezolvată în mod definitiv, fiind necesară imperios modificarea Constituţiei actuale, în sensul evitării pe viitor a unor noi perioade de instabilitate constituţională şi, implicit, politică.
Modificarea Constituţiei a devenit unul dintre obiectivele programatice ale A.I.E., iar, după alegerea sa în funcţia de preşedinte, o sarcină prioritară şi pentru Nicolae Timofti.
După depăşirea crizei constituţionale, pe parcursul anului 2012, dezbaterile pe tema modificării Constituţiei în rândul politicienilor, dar şi în cadrul societăţii civile s-au intensificat. Ideea generală la care s-a ajuns a fost aceea că textul Legii fundamentale ar trebui revizuit aproape integral, deoarece nu mai corespunde progresului şi realităţilor politico-sociale actuale din Republica Moldova. Mai mult, aceasta ar da şi posibilitatea corectării unor grave erori şi neadevăruri istorice introduse în Constituţia din 1994.
În acest context, liderii politici s-au exprimat şi în ceea ce priveşte forma de guvernământ. Actualul preşedinte, Nicolae Timofti, consideră că forma de guvernare parlamentară cu alegerea şefului statului în Legislativ este cea mai potrivită pentru Republica Moldova, acesta având împuternici suficiente. Deşi prin poziţia sa se delimitează de opinia celorlalţi lideri ai majorităţii, preşedintele a subliniat că va promova politica Alianţei pentru Integrare Europeană17. Vlad Filat, preşedintele PLDM, declarase, anterior, că liberal-democraţii optează pentru alegerea directă a şefului statului de către cetăţeni. O poziţie oarecum asemănătoare a exprimat şi Marian Lupu, care a arătat că Partidul Democrat se pronunţă pentru o formă de guvernare semiprezidenţială. Liderul democraţilor a mai afirmat că „Nu alegerea şefului statului este elementul-cheie, ci sistemul politic în toată gama, deoarece pentru PDM este important să asigure un echilibru. Dacă alegem un sistem clasic, s-ar putea să nu fie asigurat acest echilibru şi alunecăm într-o guvernare totalitară”18.
Pentru Nicolae Osmochescu, expert în drept constituţional, există trei forme de guvernare care ar putea fi aplicate în cazul Republicii Moldova: sistem de guvernare prezidenţial, parlamentar-prezidenţial sau parlamentar. „Afirmaţiile precum că ar putea exista o formă de guvernare semiparlamentară sunt aberaţii”, a specificat acesta19.
Pe fundalul acestor dezbateri politice interne, Gianni Buquicchio, preşedintele Comisiei de la Veneţia, a atras atenţia asupra necesităţii revizuirii Constituţiei Republicii Moldova, în concordanţă cu noile cerinţe ale timpului, mai ales în ceea ce priveşte procedura de alegere a şefului statului. Acesta a subliniat, totodată, că forţele politice de la Chişinău sunt cele care trebuie să aleagă momentul propice pentru actualizarea Constituţiei, îndemnându-le să coopereze pentru modificarea Legii fundamentale20.
În afară de declaraţii politice, pe parcursul anului 2012 s-au făcut şi unii paşi concreţi în direcţia înfăptuirii unei noi reforme constituţionale.
Un prim pas, în acest sens, a fost reactivarea, la nivelul Parlamentului, a Comisiei speciale pentru modificarea Constituţiei, condusă de deputatul liberal Victor Popa, expert în drept constituţional, care a fost înfiinţată la sfârşitul anului 2009 de către liderul liberal Mihai Ghimpu, care, atunci, deţinea funcţia de preşedinte al Legislativului şi, implicit, pe cea de şef al statului interimar.
Pasul următor a fost crearea unui grup de lucru, format din câte trei reprezentanţi ai formaţiunilor politice din componenţa majorităţii parlamentare astfel: de la Partidul Liberal, deputaţii Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu şi Victor Popa; de la Partidul Liberal Democrat deputaţii Valeriu Streleţ, Oleg Efrim şi Tudor Deliu; iar de la Partidul Democrat deputaţii Dumitru Diacov, Alexandru Stoianoglo şi Raisa Apolschi. Grupul trebuia să reia discuţiile asupra proiectului noii Constituţii, elaborat în anul 2010 de către Comisia Ghimpu, eventual să-l completeze cu noi amendamente, după care să-l supună dezbaterilor în comisiile parlamentare permanente, iar apoi în plenul Parlamentului.
La elaborarea noului proiect al Legii fundamentale au lucrat, pe lângă specialişti din Republica Moldova, şi experţi străini, inclusiv ai Comisiei de la Veneţia, iar acesta a fost înregistrat la Parlament.
Proiectul noii Constituţii cuprinde 30 de articole noi, iar altele 70, din totalul de 143, au fost modificate21. Printre altele, acesta prevede revenirea la forma semiprezidenţială de guvernare şi alegerea preşedintelui de către popor, prin vot direct. Alte prevederi se referă la introducerea denumirii limbii române ca limbă oficială în locul celei moldoveneşti, integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, prin trecerea de la sistemul sovieticde astăzi, reintrodus de comunişti, la cel tradiţional românesc, format din sate, comune, oraşe şi regiuni, precum şi altele.
În anul 2013, demersurile pentru revizuirea Constituţiei au fost, practic, abandonate. Motivul l-a constituit, de astă dată, criza politică şi guvernamentală, care a fost determinată de denunţarea, la 16 februarie, a Acordului A.I.E. de către liderul PLDM, demiterea prin moţiune de cenzură a Guvernului Vlad Filat şi formarea unui executiv nou pe scheletul aproape similar al fostei coaliţii majoritare, condus de Iurie Leancă, fost viceprim-ministru şi ministru al afacerilor externe în guvernul anterior.
 
Note
1 Mihai Cernencu et. comp., Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000), Documente şi materiale, vol. I, Chişinău, 2000, p. 115-120.
2 Op. cit., p. 115.
3 Legea cu privire la alegerile Preşedintelui Republicii Moldova, în Mihai Cernencu et. comp., op. cit., p. 123-130.
4 Mihai Cernencu, op. cit., p. 120.
5 Hotărârile nr. 251-XII şi nr. 252-XII, din 3 septembrie 1990, în Mihai Cernencu et. comp., op. cit., p. 121.
6 Sfatul Ţării, organul de presă al Parlamentului, din 23 februarie 1991.
7 Comunicatul Comisiei Electorale Centrale pentru alegerile Preşedintelui Republicii Moldova, în „Făclia”, din 13 decembrie 1991.
8 Potrivit art. 2 din Legea cu privire la perfecţionarea puterii executive şi la unele modificări şi completări în Constituţie, adoptată la 5 martie 1991.
9 Klaus Sollfrank, coordonator, Constituţia Republicii Moldova: comentariu, Editura ARC, Chişinău, 2012, p. 296-297.
10 Până la următoarele alegeri prezidenţiale, care au avut loc la 1 decembrie 1996.
11 Klaus Sollfrank, coordonator, op. cit., p. 17-19.
12 Klaus Sollfrank, coordonator, op. cit., p. 303.
13 HCC nr. 17, din 20 septembrie 2011 pentru interpretarea prevederilor art. 78 din Constituţia Republicii Moldova, publicată în M.O., nr. 166-169, din 7 octombrie 2011.
14 AMAE, Problema 210/2000 Republica Moldova, dosar Situaţia politică internă, f. 76-82.
15 La 27 iulie 2000.
16 Referendumul a fost organizat la 5 septembrie 2010 şi a avut ca obiectiv alegerea preşedintelui prin votul direct al alegătorilor. Rezultatele acestuia nu au fost validate, deoarece la urne s-au prezentat 30,29% dintre alegători, cvorumul necesar fiind de 1/3 dintre cetăţenii înscrişi pe listele de vot.
17 Agenţia „Infotag”, din 19 noiembrie 2012.
18 Agenţia „Moldpres”, din 25 septembrie 2012.
19 Idem.
20 În cadrul întrevederii cu preşedintele Nicolae Timofti, aflat în vizită la sediul Consiliului Europei de la Strasbourg, Agenţia „Moldpres”, din 3 octombrie 2012.
21 Agenţia „Publika”, din 17 iunie 2012.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog