Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

Ţara Moldovei între Imperiul Otoman şi Marile Puteri Creştine la mijlocul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea

Gheorghe GONŢA

Alte articole de
Gheorghe GONŢA
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

Problema influenţei externe asupra Ţării Moldovei în perioada medievală este discutată amplu în istoriografia contemporană1. Conflictele otomano-polone şi otomano-habsburgice din vecinătatea Ţării Moldovei au constituit o constantă a istoriei Europei Centrale şi Sud-Estice aproape a trei veacuri, începând cu căderea Belgradului în 1521 şi continuând cu spulberarea rezistenţei Regatului Maghiar în mlaştinile de la Mohacs în 1526 şi cu campania sultanală în Moldova la 1538. Evenimentele respective au scos în evidenţă lupta pentru hegemonie mondială a celor două imperii cu pretenţii de dominaţie universală: Imperiul Otoman în frunte cu Suleyman Magnificul (1520-1566) şi Imperiul Habsburgic în frunte cu Carol Quintul (1519-1556).
În legătură cu această situaţie internaţională e răspândită viziunea conform căreia suntem la margine de imperii şi de aceea avem complexe şi resentimente. Pe de altă parte, în unele lucrări e accentuată ideea că tocmai aşezarea geografică ne favorizează din punct de vedere politic şi militar. Sunt raţionamente mai curând subiective, ce denotă mentalitate provincială şi chiar ridicolă, într-un fel. Or, se cunoaşte bine, că glorificarea trecutului poate reprezenta o mistificare a prezentului, în vreme ce minimalizarea importanţei acestuia conduce la negarea istoriei. Reconstituirea trecutului, în ansamblul său, trebuie făcută obiectiv, fără a neglija aspectele negative, abordarea ştiinţifică fiind unica soluţie pentru a pătrunde esenţa realităţilor istorice.
În secolul XVI legăturile Ţării Moldovei cu Occidentul catolic au o semnificaţie deosebită, capitol oarecum neglijat de către cercetători. Conform unor păreri, anume din Occidentul medieval veneau „tendinţele cotropitoare” politice şi ecleziastice, pe care ţările române au ţinut mereu să le respingă, apărându-şi independenţa. În schimb, mult mai favorizant a fost Bizanţul, dovadă că românii au structuri sociale de sorginte bizantină, instituţii politice de aceeaşi origine şi chiar o moştenire a ideii imperiale de aceeaşi natură.
Desigur, moştenirea bizantină constituie o trăsătură importantă a trecutului românesc, însă importanţa ei nu trebuie exagerată. Mai ales că poziţionarea teritoriului locuit de români la confluenţa mai multor arii de civilizaţie a determinat existenţa a multiple influenţe. Mai mult, legăturile ţărilor române cu Marile Puteri vecine catolice, Polonia, Ungaria şi mai apoi Imperiul Habsburgic, nu au constituit relaţii bilaterale simple, ci de vasalitate, voievozii raportându-se la un sistem politic distinct şi respectând ierarhia lumii medievale2. În acest context, plasarea domnilor români pe poziţii de egalitate cu regii maghiari şi poloni sau cu împăraţii Imperiului Habsburgic este o greşeală evidentă, ce continuă să fie perpetuată. Ca ţări vasale monarhilor catolici vecini, în Moldova şi Ţara Românească nu puteau să se bată banii de aur, ci numai de argint. Moneda de aur era un atribut al suveranităţii incontestabile. La Vaslui, pe 10 ianuarie 1475, Ştefan cel Mare acţionează, în viziunea regelui maghiar Matia Corvinul, ca un căpitan al său3. De asemenea, trebuie să avem în vedere că în perioada cercetată Moldova devine vasală a Imperiului Otoman. Conform suzeranităţii otomane restrictive, domnul ţării este obligat tot mai des să acţioneze de iure şi de facto în numele şi în baza puterii suverane a sultanului.
În Evul Mediu principala formă de participare politică a omului medieval este apartenenţa la Biserică, ce deosebeşte fundamental epoca în cauză de cele anterioare şi ulterioare. În Europa medievală Biserica romană era coloana vertebrală a societăţii. Abia în secolul al XVIII-lea va apărea noţiunea de „libertate religioasă”, aceasta fiind de neconceput până atunci.
În cazul Moldovei particularitatea este determinată şi de faptul că ea aparţine, în acelaşi timp, fără ca prin aceasta să se producă o suprapunere, Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Catolice. Domnii Moldovei Ortodoxe au deschis pentru catolici episcopia de la Siret (1371) şi episcopia de la Baia (1405-1413). Husiţilor, persecutaţi în Ungaria şi Transilvania, Alexandru cel Bun le-a asigurat adăpost în Moldova. Astfel, societatea moldovenească trebuie privită atât din perspectiva Bisericii Ortodoxe, cât şi a celei Catolice. Dacă, pe plan intern, în raport cu puterea din Moldova, Biserica Ortodoxă locală a jucat un rol definitoriu, pe plan extern relaţiile cu Biserica Catolică, pentru perioada secolelor XIV-XVI, sunt mai importante. Particularitatea respectivă trebuie examinată cu toată atenţia, fără a ne lăsa înşelaţi de retorica disputelor dogmatice.
Aşadar, Ţara Moldovei, parte integrantă a societăţii feudale prin intermediul raporturilor de vasalitate, legată de Bizanţ prin confesiune şi ajunsă sub suzeranitatea otomană, este situată la interferenţa dintre trei mari arii de civilizaţie şi trebuie să se raporteze politic la aceste spaţii. Pornind de la această realitate, fără a avea pretenţia de a exprima adevărul în ultimă instanţă despre aceste probleme complexe, în cele ce urmează vom relua discuţia, apelând în special la izvoarele publicate recent.
După biruinţele din primele decenii ale secolului al XVI-lea, Înalta Poartă rămâne foarte activă în spaţiul de la nordul Dunării Inferioare. Ea promova o politică specială în Ţara Moldovei, în Ţara Românească şi în Transilvania, ţări, care, în lumina obiectivului major urmărit, trebuiau supravegheate mai strâns, pentru a nu crea dificultăţi şi complicaţii în flancul drept al oştilor otomane îndreptate spre Viena. O direcţie a acestei politici a fost inaugurarea unei noi etape în crearea centurii de „raiale” şi „paşalâcuri” în jurul Ţărilor române. Ca urmare, după campania din 1538 în Moldova, otomanii au rupt din trupul ţării partea sud-estică (Bugeacul) cu puternica cetate a Tighinei, pe care o transformă, împreună cu hinterlandul său, într-un complex militar aflat direct sub administraţia otomană – sangeacul de Bender. În anii următori au fost organizate şi kazalele Brăilei. Ultimele anexiuni, rupte fără violenţă, fără împotrivire din trupul Ţării Româneşti, încălcau prevederile „capitulaţiilor”, ce garantau integritatea hotarelor ţării. În felul acesta, se lua în stăpânire efectivă faimosul „culoar al stepei” din zona nord-pontică şi se crea călărimii tătare un cordon de legătură directă pe uscat, între Bahcisarai şi Buda, trecând de-a lungul Dunării prin teritoriile româneşti, cordon prin care se putea interveni mai rapid împotriva habsburgilor. Ca rezultat, prin ocuparea Budei şi a Brăilei în 1540-1541, Dunărea de Jos devenea pe deplin otomană4.
În luptele cu habsburgii pentru Ungaria şi Transilvania, Imperiul Otoman a transformat Ungaria Centrală şi cea Sudică în beylerbeylik şi a recunoscut Transilvania ca principat autonom sub suzeranitatea Porţii (1541). Şi aici, ca pretutindeni, la marginile marelui său imperiu, Poarta urmărea crearea capetelor de pod pentru ocuparea de noi teritorii şi în special pentru supravegherea Transilvaniei şi a habsburgilor. În continuare au fost ocupate noi teritorii în părţile Banatului, Aradului, Crişanei şi Caraş-Severinului, care au fost organizate în beylerbeylikul de Timişoara (1552). În acest mod, centura de fortificaţii, cu zone fortificate sau capete de pod otomane, încingând de la est la vest trupul Ţărilor Române şi având reazem principal Dunărea, de la vărsare până dincolo de Buda era, către mijlocul veacului al XVI-lea, creată, ea suferind ulterior doar uşoare modificări (Oradea – 1600, Hotin – 1713-1715)5.
Statutul politico-juridic al Ţării Moldovei faţă de Imperiul Otoman determina iniţierea relaţiilor marilor puteri creştine cu curtea de la Suceava şi mai apoi de la Iaşi, în secolul al XVI-lea. Acest specific se regăseşte în documentele diplomatice, în care Moldova, ca şi Ţara Românească, erau numite regate. Nu e vorba de o confuzie. Situaţia Transilvaniei după 1541, condusă la început de un rege şi o regină şi numită frecvent regat, era de natură să producă o uniformizare a statutului politic pentru toate ţările române, aflate sub un regim politico-juridic asemănător. În ochii Europei, toate cele trei ţări române erau entităţi politice de sine stătătoare, capabile să ducă o politică externă proprie, în ciuda izbucnirilor de orgoliu ale lui Suleyman Magnificul, care le nega categoric acest drept. Iată de ce, după 1538, creşte interesul politico-militar al habsburgilor în Moldova. Poziţia Moldovei, precum şi a Ţării Româneşti la gurile Dunării îi atrăgea pe habsburgi datorită posibilităţii stabilirii unei graniţe naturale, din centrul Europei până la Marea Neagră, între cele două Imperii. Accesul la Marea Neagră era şi el un factor strategic pentru Casa de Austria. Îngreaga diplomaţie a habsburgilor demonstrează importanţa strategică acordată acestor state, pe care nu le dorea alipite Imperiului Otoman. Plata tributului faţă de Poartă nu mai reprezenta mare lucru în Europa vremii, pentru că însuşi Carol al V-lea împreună cu fratele său Ferdinand se angajase din 1547 să plătească sultanului 30.000 de ducaţi anual pentru răscumpărarea păcii6.
Fără îndoială că Înalta Poartă valorifică şi ea relaţiile cu Viena şi Cracovia, având în vedere situaţia Ţării Moldovei, precum şi a Ţării Româneşti şi a Transilvaniei. Păstrarea statalităţii lor, în calitate de ţări vasale, este interpretată deseori de către diplomaţii turci ca o cedare în favoarea austriecilor şi, îndeosebi a polonezilor. Însă toate aceste demersuri diplomatice sunt uitate la Istanbul, când interesele cer schimbarea politicii în regiunea dată.
Anii ce au urmat după campania otomană în Moldova din 1538 au fost marcaţi de domnia lui Ştefan Lăcustă (1538-1540) şi cea a lui Alexandru Cornea (scurtă, de 1 lună şi trei săptămâni). Ambele au debutat sub auspiciile fidelităţii faţă de Poartă şi au sfârşit prin a purta negocieri secrete cu habsburgii. În toamna anului 1540, solul lui Ştefan Lăcustă, Ioan, era trimis la Ferdinand. La 22 decembrie Ferdinand accepta vasalitatea Moldovei oferită de solul moldovean. El însă ocoleşte problema repunerii în drepturi a domnului Moldovei în posesiunile sale din Transilvania, deoarece Ciceul şi Cetatea de Baltă fuseseră dăruite de Zapolza unui supus al său7. Tratativele cu habsburgii nu au apucat însă să se materializeze într-un tratat scris, pentru că Petru Rareş, prin eforturi diplomatice susţinute de un important aport bănesc, reuşea, după doi ani de pribegie, să obţină iertarea sultanului şi redobândirea tronului Moldovei pentru a doua domnie (1541-1546).
După 1541, anul transformării Budei în beylerbeylik, demersurile habsburgilor în Ţara Moldovei încep să fie întâmpinate cu tot mai multă neîncredere şi, treptat, cu ostilitate făţişă. Această situaţie a fost sesizată de Petru Rareş după ce habsburgii au organizat o nouă coaliţie antiotomană la care a aderat, prin comisarii săi, şi domnul moldovean. La 1 martie 1542, se încheie la Suceava tratatul secret cu markgraful Joachim II de Brandenburg, comandant militar suprem al Sfântului Imperiu Romano-German, prin care domnul Moldovei se obligă, în cazul unui război cu turcii, să furnizeze coaliţiei creştine informaţii, provizii, bani, prin vinderea prin Polonia a 30.000 capete de vite şi să întoarcă armele împotriva turcilor, când împrejurările ar fi permis8. Deşi Petru Rareş a trimis habsburgilor suma mare de 200.000 ducaţi ungureşti, ei nu au fost folosiţi pentru înarmare şi nici nu au fost returnaţi vreodată Moldovei. După încheierea tratatului de pace habsburgo-otoman din 1547 relaţiile fiilor lui Petru Rareş, Iliaş (1546-1551) şi Ştefan (1551-1552), cu Curtea de la Viena sunt aproape egale cu zero.
Complotul şi asasinarea lui Ştefan Rareş în septembrie 1552 aduce la domnie pe stolnicul Petru din Lăpuşna, care şi-a luat numele de Alexandru Lăpuşneanu. El avea sprijinul unei grupări de boieri, a nobililor polonezi şi chiar a regelui Sigismund al II-lea, cu care avea încheiată o înţelegere preliminară, conform căreia noul domn s-a declarat vasal al Regatului Polon. După ce primeşte garanţia Coroanei Polone că noul domn e fidel şi supus Porţii Otomane, Suleyman Magnificul răspunde soliei lui Alexandru Lăpuşneanu şi-l numeşte domn al Ţării Moldovei9. În noul tratat polono-otoman Sigismund al II-lea a renunţat însă la drepturile de suzeran în Moldova.
Întărirea poziţiilor jagiellonilor în Moldova a resuscitat politica Curţii de la Viena în regiune. Un moment de apogeu al imixtiunii habsburgilor în Moldova este perioada domniei lui Despot Vodă (1561-1563). Conform izvoarelor, prima menţiune cu privire la grecul Iacob Heraclid, despot de Samos, sau Iacob Vasilicos, o găsim în diploma dată de însuşi împăratul Carol al V-lea la Bruxelles, la 22 octombrie 1555. Această diplomă marchează începutul ascensiunii lui în slujba habsburgilor. La 3 martie 1560, Despot, care se intitula „principe ales al Moldovei”, depunea jurământul de credinţă faţă de împăratul habsburgilor10. Cu sprijinul Curţii de la Viena, pretextând înrudirea cu doamna Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, Despot soseşte în Moldova şi, după unele încercări nereuşite, în toamna anului 1561 ocupă tronul Moldovei.
În istoriografie se afirmă că Despot Vodă a fost primul domn propulsat de habsburgi pe tronul Moldovei, care a reuşit să se menţină doi ani la conducerea ţării, lăsând aparenţa unei deschideri totale spre Occident, atât din punct de vedere politic şi economic, cât, mai ales, din punct de vedere cultural şi religios11. Ferdinand de Austria acordă o mare atenţie Moldovei şi adoptă decizia de a deschide aici o ambasadă permanentă, unde au fost trimişi Ioan Belsius şi Marc Bergowitz. Sarcina lor era de a informa zilnic despre evoluţia evenimentelor politice din spaţiul extra-carpatic, inclusiv din Ţara Românească, dar şi de a urmări politica lui Despot pentru cauza habsburgilor. Dacă Bergowitz îşi încheia misiunea în câteva săptămâni, Belsius rămâne ambasador permanent în Moldova, pentru a trimite „note secrete” împăratului12.
Interesul strategic al habsburgilor pentru Moldova rămâne constant şi în perioada 1562-1563, chiar dacă la 2 iunie 1562 a fost semnat tratatul de pace habsburgo-otoman. Rapoartele lui Belsius furnizează informaţii detaliate referitor la relaţiile moldo-habsburgice, precum şi la cele moldo-valahe. Belsius menţionează, de exemplu, că Despot consideră statul vecin ca o parte integrantă a moştenirii sale politice, şi are legătură cu refacerea unităţii politice a vechii Dacii. Era o continuare firească a ideii Casei de Austria despre necesitatea reînvierii Imperiului Roman de Răsărit13. În acest scop, Despot, cu acordul habsburgilor, a sprijinit la începutul domniei sale pe diaconul sârb Dimitrie, adept al Reformei, în calitate de candidat la tronul Ţării Româneşti14. Ca să nu rişte un conflict armat cu otomanii, domnul Moldovei s-a mulţumit ulterior cu un „protectorat politic” asupra Ţării Româneşti, ceea ce ar fi fost o primă etapă în reunificarea Daciei.
În iulie 1562, la insistenţa arhiducelui Maximilian Ioan, Belsius este înlocuit cu alt ambasador, Martin Literatul, care ajunge în Moldova în ianuarie 1563. Însă în 1563 conflictul dintre Despot şi Albert Laski, în care sunt implicaţi şi boierii moldoveni în frunte cu Ştefan Tomşa, care au atras de partea lor pe cneazul cazacilor Dimitrie Wiesniowiecki, au tensionat situaţia politică în Moldova. Lui Dimitrie Wiesniowiecki, care făcea parte din dinastia Bogdăneştilor pe linia Eudochiei Olelcowici, prima soţie a lui Ştefan cel Mare, boierii i-au propus tronul Moldovei şi includerea ţării în lupta de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Dând crezare boierilor, Dimitrie Wiesniowiecki cu o ceată de cazaci atacă forţele militare ale lui Despot, cauzând slăbirea poziţiilor lui. În continuare, mica oaste de cazaci este distrusă de înşişi boierii moldoveni care îl iau captiv pe cneazul cazacilor şi-l trimit la Istanbul, unde este executat prin chinuri mari. În aceste împrejurări, asedierea lui Despot la Suceava a luat sfârşit odată cu dezertarea garnizoanei maghiare, ce-l păzea pe domn. Ca rezultat Despot Vodă este asasinat. La 29 octombrie, Alexandru Lăpuşneanu primea deja a doua oară la Poartă firmanul de învestitură15.
Campania desfăşurată în condiţii de iarnă şi rezistenţa boierilor care îl părăsiseră în 1561 îngreunează venirea la putere a lui Alexandru Lăpuşneanu, tronul domnesc fiind ocupat de către el a doua oară abia în februarie 1564. Revenirea lui Lăpuşneanu, ca şi a lui Petru Rareş odinioară, a favorizat consolidarea poziţiilor otomane în Ţara Moldovei. Şi de această dată, Suleyman Magnificul a folosit cunoscuta tactică, şi anume: de a avea la tronul ţării un domn numit de el, nu ales de boieri. Regele polon a fost nevoit să recunoască şi el această stare de fapt: la cererea sultanului acesta a dispus decapitarea la Lvov a conducătorilor „răscoalei” împotriva lui Despot şi a lui Alexandru Lăpuşneanu, în frunte cu Ştefan Tomşa, domnul ridicat de boieri la tronul Moldovei16.
Ulterior, relaţiile externe ale Moldovei sunt tot mai mult controlate de Înalta Poarta. Regelui polon, care propusese sultanului să numească şi de acum înainte domnii prin înţelegere reciprocă, i s-a declarat că Moldova a fost de mult ocupată de către turci şi sultanul este liber să numească singur monarhii ţării. Pentru a-l impune pe Alexandru Lăpuşneanu să participe la expediţiile militare ale domnilor în Transilvania, Înalta Poartă îl ameninţă întruna că-l va substitui cu un paşa, transformând întreaga Moldovă în provincie turcească17. Imixtiunea directă a Porţii Otomane în treburile interne şi externe ale Ţării Moldovei în anii celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu marchează începutul unei noi etape în intensificarea suzeranităţii otomane în ţară. Nu zăbavă, prin ordinul sultanului, Alexandru Lăpuşneanu este silit să ardă un şir de cetăţi moldoveneşti. Capitala ţării este transferată din Suceava, oraş fortificat cu cetate alături şi situată în nordul ţării, la Iaşi, oraş lipsit de fortificaţii, în schimb situat mai aproape de raiaua Tighina (Bender). În toamna anului 1566 aici s-a sărbătorit urcarea la tron a noului sultan Selim al II-lea (1566-1574). În curând, din ordinul sultanului, oastea moldovenească participă la campaniile din Transilvania organizate împotriva habsburgilor18. Aceste informaţii surprind o stare reală: atât de mult invocata suzeranitate otomano-polonă colectivă nu a existat în realitate, ea fiind atestată doar în doleanţele diplomaţiei de la Cracovia.
La începutul anilor ’70 ai secolului al XVI-lea se intensifică lupta antiotomană a ţărilor creştine. Sub patronajul papei Pius al V-lea, în prima jumătate a anului 1571, se constituie Liga Creştină, formată din Veneţia, Genova, Ducatul de Savoia, Malta şi Spania, la care urmau să participe şi Uniunea Polono-Lituaniană cu Imperiul habsburgilor. În războiul cu otomanii au fost atraşi şi domnii Moldovei, şi cei ai Ţării Româneşti. Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572), deşi a păstrat aproape în totalitate sfatul domnesc al tatălui său, se orientează imediat spre lumea creştină catolică, în special spre Polonia. De fapt, aceasta era rodul politicii boierimii moldovene, care îl tutelau pe tânărul domn.
Fără îndoială că Poarta era informată despre aceste tendinţe ale noului domn. Orientarea spre Polonia era reală, deoarece Bogdan îşi căsătorise o soră cu un nobil polon, el însuşi căutându-şi soţie în regat. Din cauza acestei direcţii în politica externă, Bogdan Lăpuşneanu cade în dizgraţia sultanului şi la tronul Moldovei este numit, în 1572, Ion Vodă. După cum arată solul polon la Viena, Potocki, „Moldova, care până acum a fost zid de apărare nu numai pentru Regatul Poloniei, dar şi pentru întreaga creştinătate, acum a ajuns, fără îndoială, în mâinile turcilor”19.
Noua conjunctură a fost determinată şi de unele evenimente internaţionale: moartea, în cursul anului 1572, a papei Pius al V-lea, precum şi a regelui Sigismund August, au condiţionat întreruperea legăturilor dintre Ligă şi ţările din centrul Europei.
Aşadar, dacă sub Alexandru Lăpuşneanu, diplomaţia moldovenească a reuşit să menţină un anumit echilibru între lumea creştină şi cea musulmană, de acum încolo balanţa înclina vizibil şi implacabil în favoarea celei din urmă.
Anul 1572 însemna deopotrivă începutul domniei lui Ion Vodă în Moldova şi începutul interregnului în Polonia. Cele două evenimente au fost în strânsă corelaţie. Atenţia habsburgilor pentru Moldova a fost diminuată de una din ultimele încercări de a-şi impune hegemonia în spaţiul central-european, prin ocuparea tronului Poloniei. Opoziţia lui Ion Vodă faţă de candidatura franceză la tronul polon, a lui Henric de Valois, a fost determinată doar de habsburgi, care nu l-au susţinut pe noul domn şi au promovat cauza lui Bogdan Lăpuşneanu, persoana cea mai puţin potrivită pentru domnie. Ostilitatea lui Ion Vodă faţă de partida profranceză pornea de la promisiunea fără temei făcută de Carol al IX-lea, fratele lui Henric, care, pentru a atrage de partea sa nobilimea polonă, susţinea că sultanul avea să-i cedeze Moldova şi Ţara Românească, pentru a fi înglobate Poloniei20. În momentul în care francezii şi-au dat seama că planul lor a eşuat, deoarece sultanul era împotrivă, ei au renunţat la idee. Cu toate acestea, Henric de Valois a continuat să sprijine candidatura lui Albert Laski la tronul Moldovei, ca urmaş al lui Despot Vodă. În aceste condiţii domnul Ion Vodă mizează pe sprijinul otoman, pentru a dejuca planurile de invadare a Moldovei ţesute în Polonia.
În continuare, când Ion Vodă se hotărî să ridice steagul luptei antiotomane, habsburgii erau departe de a înţelege sensul acţiunii sale politice şi nu l-au sprijinit nici politic, nici militar. De asemenea, domnul Moldovei nu a avut susţinere nici din partea regelui Poloniei şi nici a voievodului din Transilvania. Ştefan Bathory, principele transilvănean, prezenta războiul antiotoman ca un conflict dintre Moldova şi Ţara Românească, născut din ambiţiile personale ale celor doi domni21. În consecinţă, războiul antiotoman din 1574 sub conducerea lui Ion Vodă s-a terminat cu o înfrângere totală a oştii moldoveneşti, lângă lacul Cahul, şi a lăsat o urmă de neuitat în istoria Moldovei medievale.
Este elocvent faptul că în Europa războiul antiotoman condus de Ion Vodă a trezit mari ecouri, iar contemporanii au scris mult despre acest eveniment22. Nimeni din domnii moldoveni nu s-a învrednicit de o astfel de atenţie, nimănui nu i s-au dedicat atâtea lucrări precum lui Ion Vodă. Autorii subliniază lupta eroică a moldovenilor şi inactivitatea deplină a coaliţiilor antiotomane europene23, insistându-se pe ideea unirii urgente a statelor europene în lupta contra turcilor şi tătarilor. Astfel, războiul antiotoman din Moldova, prin intermediul lucrărilor scrise, devine în Europa un model de luptă contra turcilor şi tătarilor, iar Ion Vodă – un erou de talie europeană.
Urcarea la tronul Moldovei a lui Petru Şchiopul, fratele domnului muntean Alexandru II Mircea (1568-1574, 1574-1577) reprezintă un succes al dinastiei Basarabilor din Ţara Românească, care controla acum ambele ţări române. Din nefericire, nici Alexandru Mircea, nici Petru Şchiopul nu s-au putut folosi de această uniune de familie pentru a relua lupta antiotomană, deoarece amândoi erau ameninţaţi atât din interior, cât şi din exterior că-şi vor pierde tronul. Astfel, din 1574 domnia lui Petru Vodă a fost ameninţată sistematic de aşa-numiţii „domnişori” care deseori veneau din rândurile cazacilor. Mai mult, aceşti pretendenţi la tron aveau pretenţia că sunt fraţi sau rude ai domnului martir Ion Vodă. În istoria politică a Ţării Moldovei începe o perioadă deosebită, numită de Nicolae Iorga „epoca pretendenţilor la domnie”24. Izvoarele permit să fie nominalizate 9 mari incursiuni şi 20 de acţiuni armate mai mici asupra Moldovei puse la cale de pretendenţii la domnie în perioada anilor 1576-1592. Se pare că Poarta a coordonat iniţial cu Polonia politica sa referitoare la Moldova, ambele state susținând acţiunile cazacilor şi ale altor pretendenţi la domnie.
În toamna anului 1579, cu sprijinul lui Sinan-paşa, Petru Şchiopul este mazilit, iar la domnie este numit un nou pretendent, Ioan sau Iancu, care se prezenta drept fiu nelegitim al lui Petru Rareş, născut dintr-o legătură cu o săsoaică din Transilvania, de unde şi porecla domnului, Sasul. Iancu Sasul a promis tribut anual sporit de 50.000 de ducaţi, a dăruit 80.000 ducaţi sultanului şi 20.000 sultanei valide, iar lui Sinan paşa i-a promis 150 de cai25. Criza economică a afectat tot mai mult Imperiul Otoman. Anume în perioada lui Iancu Sasul Moldova trimite la Istanbul cel mai mare tribut, în sumă de 66.800 ducaţi, care echivala cu preţul pe piaţă a 22.000 de vite mari cornute26. Dar, întrucât nu s-a remarcat prin nimic bun în politica internă şi externă a Ţării Moldovei, sultanul a luat hotărârea de a-l mazili pe Iancu Sasul în vara anului 1582. În locul lui la domnie este numit a doua oară Petru Şchiopul, care a răsplătit „bunăvoinţa” sultanului cu 200.000 de ducaţi, a marelui vizir cu 50.000 de ducaţi, cu promisiunea să dea anual 1.000.000 de ducaţi la hazna (tezaurul imperial)27.
În timpul celei de a doua domnii, începute în toamna anului 1582, Petru Şchiopul s-a arătat mai interesat de contextul politic al Europei Centrale. Domnul s-a implicat direct în al treilea interregn polon, după moartea neaşteptată a lui Ştefan Bathory (finele anului 1586), oferindu-şi el însuşi candidatura şi cheltuind la Constantinopol sume însemnate pentru a obţine bunăvoinţa sultanului. Faptul că Petru Vodă promitea să plătească tribut sultanului din partea Poloniei în sumă de 100 de poveri de bani nu era în măsură să-l recomande nobililor poloni ca pe un pretendent demn de a fi luat în serios. Alegerile seimului pentru tron îl propulsează în calitate de rege pe principele suedez Sigismund (Vassa) (1587-1632), înrudit pe linie maternă cu jagiellonii. Drept rezultat, se declanşează conflictul polono-habsburgic care a durat până în 159228.
Tot în această perioadă, Petru Şchiopul, pentru a potoli setea de câştiguri cuvenite dregătorilor otomani, dintr-o nouă numire de domni, a hotărât să ofere chiar el o nouă candidatură la tron, pe cea a fiului său Ştefan, în vârstă de numai 5 ani. Pentru prima dată la Poartă este pusă în discuţie candidatura unui copil de 5 ani. Pentru sume mari, 200.000 de galbeni sultanului şi 60.000 de galbeni marelui vizir Sinan-paşa, micul Ştefan este numit domn, în realitate însă automat a fost tutelat de Petru Şchiopul29. Turcirea în 1591 a nepotului său Mihnea al II-lea, domnul Ţării Româneşti (1577-1583, 1585-1591) devine cauza principală a deciziei lui Petru Şchiopul, ca tutore al fiului Ştefan, să abdice de la tron şi să părăsească ţara.
Sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea au fost marcate de războiul antiotoman început în 1593 de către Liga Sfântă, numit şi „războiul cel lung”, ce a durat până în 1606. În război au fost atrase şi ţările române. În noul context politic internaţional încordat, dominat de confruntarea militară dintre imperiali şi otomani, noul domn al Moldovei, Aron Tiranul, încheie, în august 1594, o înţelegere secretă cu împăratul Rudolf al II-lea, conform căreia ţara e luată „sub înalta protecţie” a Imperiului Habsburgic. Împăratul promitea ajutor Moldovei în lupta antiotomană, la care domnul urma să se alăture când oştile austriece vor trece hotarul ţării, iar în caz de insucces voievodului şi boierilor li se acorda azil politic în Imperiul Habsburgic30. Însă Aron Tiranul, fiind mazilit de către principele transilvan, nu a reuşit să realizeze planurile luptei antiotomane, situaţia internă şi cea externă a Moldovei devenind foarte complicate.
În cadrul proiectului refacerii Daciei în folosul său şi al nobilimii maghiare, principele Sigizmund Bathory l-a ridicat la domnia Moldovei pe Ştefan Răzvan. În tratatul moldo-transilvan, noul domn devine vasal al lui Sigismund Bathory. Tratatul de recunoaştere a voievodului transilvănean în calitate de suzeran este semnat, într-o situaţie de izolare pe plan extern, şi de Mihai Viteazul31. Prin aceste tratate regatul dacic al lui Sigismund Bathory capătă o consistenţă pur juridică, nu însă şi practică, nefiind realizat.
Evenimentele din Moldova, în legătură cu acţiunile principelui Sigizmund Bathory, au incitat Istanbulul. Prin actul emis de Cancelaria marelui vizir la 12 mai 1595, vizirul Ca’fer Paşa este numit în calitate de beylerbey de Moldova. Deşi actul a rămas pe hârtie şi Moldova n-a fost transformată în beylerbeyilik (paşalâc), decizia în cauză a fost o avertizare serioasă pentru Moldova. Menţionăm că astfel de acte au fost emise în aceeaşi vreme şi pentru Ţara Românească32.
La rândul ei, Polonia devine foarte îngrijorată de evenimentele din Moldova, zonă tradiţională de interes. În august 1595, cancelarul şi marele hatman Jan Zamoyski pătrunde în Moldova şi-l instalează în locul lui Ştefan Răzvan pe Ieremia Movilă (1595-1600, 1600-1606). Astfel Moldova este scoasă din coaliţia antiotomană. În înţelegerea secretă semnată cu Polonia, Moldova se declară vasală regelui polon. Boierii moldoveni capătă dreptul de a poseda pământuri în Polonia, iar şleahta poloneză – dreptul de a avea moşii în Moldova. Totodată, era garantat şi dreptul de a practica religia catolică în ţară33.
La rândul lor, habsburgii încearcă în 1596 să încheie cu polonezii o înţelegere care prevedea o împărţire a Moldovei între ambele părţi, reactualizând prevederile tratatului de la Lublau din 1412, încheiat între Sigismund de Luxemburg şi Vladislav II Jagiello34. Însă astfel de încercări au eşuat din cauza poziţiei intransigente a Poloniei, pentru care lupta antiotomană era la fel de imposibilă ca şi alianţa cu Casa de Austria. Între Polonia şi Imperiul Otoman exista încă „pacea veşnică” (perpetuă) încheiată la începutul anilor 30 ai secolului al XVI-lea, precum şi alte interese comune. Aceste interese erau deocamdată mai puternice decât rivalitatea dintre cele două părţi ce se profila la orizont în regiunea gurilor Dunării şi a spaţiului românesc.
Unirea întregului spaţiu românesc sub domnia lui Mihai Viteazul în 1599-1600 a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea tuturor celor trei mari puteri vecine: Polonia, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman, dar şi din partea domnului moldovean Ieremia Movilă şi a principelui transilvan Andrei Bathory, vasali ai regelui polon. Dacă otomanii şi habsburgii, din motive diferite, ezitau să treacă la măsuri militare directe, polonii s-au dovedit cei mai afectaţi de cucerirea Moldovei şi s-au grăbit să înceapă distrugerea construcţiei politice realizate de Mihai Viteazul. Ulterior s-au alăturat şi habsburgii şi otomanii. Călcând în picioare orice înţelegeri, Curtea imperială de la Viena a ordonat suprimarea domnului Mihai Viteazul, fapt ce s-a întâmplat la 19 august 1601 pe Câmpia Turzii, sub comanda generalului Gheorghe Basta.
Mihai Viteazul a fost, după relatările documentare şi narative ale vremii, una din cele mai faimoase personalităţi europene ale vremii şi, indiscutabil, pe plan extern cel mai cunoscut dintre românii Evului Mediu. Rezultatele domniei lui trebuie apreciate dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, ele au însemnat un succes de necontestat în păstrarea statutului internaţional al Ţării Române, care ulterior chiar a fost ameliorat în anumite direcţii, mai ales în Moldova şi Ţara Românească, unde după 1601, presiunea economică otomană înregistrează o anumită scădere. De asemenea, în perioada domniei lui, a fost realizat pentru prima dată unirea politică a celor trei ţări româneşti, ce a pus în practică proiectul unei „Dacii româneşti”, proiect care a străbătut veacurile şi a devenit model pentru generaţiile viitoare.
Fără îndoială, putem evidenţia mai multe cauze interne şi externe care au condus la eşuarea politicii domnilor moldoveni, începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, şi a operei întregitoare a lui Mihai Viteazul. Dar cauza principală pentru care iniţiativele lor s-au prăbuşit a fost totuşi de natură externă. Contradicţia dintre Imperiul Otoman şi cel Habsburgic, pe de o parte, dintre habsburgi şi Uniunea Polono-Lituană, pe de alta, tendinţa acestor mari puteri ale vremii de a-şi consolida sau extinde influenţa şi stăpânirea asupra spaţiului românesc, nu puteau admite sub nicio formă întărirea Ţării Moldovei şi, mai ales, realizarea unei unităţi politice a celor trei ţări române sub Mihai Viteazul. Spre deosebire de Ştefan cel Mare, urmaşii săi au încercat, dar nu au reuşit să practice o politică de echilibru între marile puteri vecine. În pofida meritelor sale incontestabile, Mihai Viteazul nu şi-a depăşit epoca, ci a fost un exponent al Europei la răscrucea secolelor XVI-XVII35.
 
Note
1 M. Maxim, Ţările Române şi înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor moldo-otomane în Evul Mediu, Bucureşti, 1993; I. Eremia, Statutul juridic internaţional al Ţării Moldovei (de la origini până la începutul secolului al XVI-lea), Chişinău, 2010; C. Rezachevici, Rolul Românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele XIV-XVI. Evoluţia unui concept în contextul vremii, Bucureşti, 2001.
2 L. Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (secolele XIV-XVI), Iaşi, 2008, p. 10-12.
3 A. Smon, Ştefan cel Mare şi Matia Corvin. O coexistenţă medievală, Cluj-Napoca, 2005, p. 29, 43, 58-59; Gh. Gonţa, Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, Chişinău, 2004, p. 83-108.
4 M. Maxim, O istorie a relaţiilor româno-otomane cu documente noi din arhivele turceşti, vol. I. Perioada Clasică (1400-1600), Brăila, 2012, p. 137-138.
5 Ibidem, p. 139-142.
6 I. Cazan, E. Denize, Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 285.
7 A. Veress, Fontes Rerum Transylvanicarum, vol. IV, Budapest, 1914, p. 304-305.
8 A. Papiu Ilarian, Tezaur de monumente istorice pentru România, vol. III, Bucureşti,1864, p. 13-15.
9 I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 158-159, 178-180.
10 Hurmuzaki, vol. II, partea 1, p. 370-371.
11 I. Cazan, E. Denize, op. cit., p. 281-283, 293.
12 Hurmuzaki, vol. II, partea 1, p. 398-399.
13 Şt. Andreescu, Restitutio Daciae, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 149.
14 Ş. Papacostea, Diaconul sârb Dimitrie şi penetraţia Reformei în Moldova // Romanoslavica, vol. XV, Bucureşti, 1967, p. 213.
15 Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p. 261-264.
16 Hurmuzaki, Suplimentul II, vol. I, p. 235-236, I. Corfus, op. cit., p. 246-251.
17 I. Corfus, op. cit., p. 268-271, 285-286, 289-296.
18 Documente turceşti privind istoria României, vol. I, Bucureşti, 1976, p. 73, 82, 84.
19 Documente turceşti, vol. I, p. 114-115.
20 Th. Holban, Henri de Valois en Pologne et les Roumains // „Buletin de la section historique”, tome XXIII, 1942, p. 37.
21 Hurmuzaki, vol. II, partea 1, p. 690-691.
22 D. C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, Bucureşti, 1966, p. 5-20.
23 L. Gorecki, Descriptio belli Ivoniae, palatini Valahiae // Tezaurul de documente istorice pentru România, t. 3, Bucureşti, 1864, p. 220.
24 N. Iorga, Pretendenţi români în veacul al XVI-lea // Analele Academiei Române, seria a II-a, t. XIX (1896-1897), p. 193 şi urm.
25 Hurmuzaki, vol. XI, p. 641; vol. IV, partea 2, p. 110.
26 История народного хозяйства Молдавской ССР с древнейших времён до 1812 г., Chişinău, 1976, p. 133.
27 Hurmuzaki, vol. III, p. 78, vol. III, partea 2, p. 16. E necesar de luat în consideraţie devalorizarea monedei de aur şi, în special, a celei de argint de la finele secolului al XVI-lea.
28 I. Căzan, E. Denize, op. cit., p. 335-336.
29 Gh. David, Petru Şchiopul, Bucureşti, 1984, p. 131.
30 Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale 1387-1858. Tratate. Alcătuitor Ion Eremia, Chişinău, 1992, p. 189-191.
31 Hurmuzaki, vol. II, partea 1, p. 48-481; V. Ciobanu, La cumpăna de veacuri (Ţările române în contextul politicii poloneze la sfârşitul sec. al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea), Iaşi, 1991, p. 106.
32 Ibidem, p. 249-252.
33 Moldova în contextul relaţiilor internaţionale 1387-1858. Tratate, p. 192-194.
34 Hurmuzaki, vol. I, partea 2, p. 483-487;vol. XII, p. 247; Şt. Andreescu, O reactualizare a tratatului de la Lublau în 1596 // Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, tom. XX, Iaşi, 1983, p. 107-119.
35 B. Murgescu, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa Creştină, Iaşi, 2012, p. 51.
 
 
Notă biobibliografică
Profesorul Gheorghe Gonţa s-a născut în satul Pănăşeşti, raionul Străşeni, în familia lui Vasile şi a Elenei Gonţa, la 10 noiembrie 1948.
În 1971 încheie cu succes studiile la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi este angajat ca cercetător ştiinţific inferior la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe din R.S.S.M, fapt întâlnit destul de rar în acea perioadă.
În 1972-1973, pe parcursul a şase luni, tânărul cercetător este trimis într-un stagiu de cercetare la Institutul de Slavistică şi Balcanistică al Academiei de Ştiinţe din U.R.S.S. În 1973-1977, îşi face studiile de doctorat în cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din R.S.S.M., specializându-se în domeniul istoriei politice a Evului Mediu. A susţinut teza de doctorat în 1982.
Din 1983, doctorul în istorie Gheorghe Gonţa a fost invitat să ţină prelegeri la facultăţile de istorie ale U.S.M. şi U.P.S. „Ion Creangă”. În 1992, într-o perioadă de transformări radicale în ştiinţa istorică şi în învăţământul din Republica Moldova, devine şef al nou-createi Catedre de Istorie a Românilor a Facultăţii de Istorie şi Etnopedagogie din cadrul Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, unde activează şi în prezent.
Gheorghe Gonţa întotdeauna a îmbinat cu mult succes activitatea didactică cu cercetarea. În anul 1993, a susţinut teza de doctor habilitat în istorie, iar în 1994 a obţinut titlul de profesor universitar. Problematica ştiinţifică abordată de către prof. univ. Gh. Gonţa se axează pe relaţiile internaţionale ale Ţării Moldovei în sec. XV-XVI, istoria gândirii politice medievale, precum şi pe didactica predării istoriei în şcoală. Investigaţiile sale au fost efectuate atât în cadrul Institutului de Istorie al A.Ş.M. (1971-1992), cât şi la Catedra de Istorie a Românilor, U.P.S. „Ion Creangă” (1992-20013). Este autor şi coautor al multor lucrări de specialitate: opt monografii, patru culegeri ştiinţifice, două manuale universitare, 12 programe universitare, o programă de atestare a cadrelor ştiinţifice din sistemul învăţământului preuniversitar, 13 programe curriculare şcolare, 17 manuale şcolare şi peste 100 de articole şi teze de comunicări ştiinţifice. În calitate de preşedinte şi membru al colegilor de redacţie ale unor publicaţii de prestigiu, Gheorghe Gonţa a participat la redactarea a 25 de lucrări ştiinţifice. Savantul a ţinut comunicări la peste 50 de conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog