Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROZĂ

Sper, dar...

Liliana ROSTEA

Alte articole de
Liliana ROSTEA
Revista Limba Română
Nr. 9-12, anul XXIII, 2013

Pentru tipar

De la ultimul mesaj cu genericul „Dragă Petre...” a trecut suficient timp ca Lina să nu se mai împiedice de numărul lui, ori de câte ori pune mâna pe telefon. Nu s-au mai văzut nici întâmplător. Ar putea chiar să-l şteargă din memorie. A telefonului, fireşte. Dar, cum n-are atâta putere asupra propriei memorii, l-a lăsat să-şi antreneze voinţa. Timpul e atotputernic. Şi-a făcut o listă de planuri, în cap şi pe ultima pagină a cărţii pe care tocmai o citeşte, se consolează cu ideea că sfârşitul vine, să-i cedeze locul unui început.
Într-o cameră slab luminată de pe Drumul Viilor, ceasul de pe noptieră arată 22:23, lângă 55 de pagini citite, două hârtiuţe de la Paracetamolul înghiţit. Un pahar de ceai rece, floare de tei cu mentă. Dacă nici pastila n-ajunge cu efect, se anunţă o noapte pe pereţi. Ar suna-o acum pe Diana, să-i ceară o programare pentru prima oră, da-i 22:30. Oare de ce dinţii încep să doară după ce clinicile îşi încheie programul şi neapărat sâmbăta ori duminica? Subiectul cărţii începe s-o irite, are impresia că pe toţi eroii îi dor dinţii. Porneşte chatul. Se încarcă de tupeu s-o abordeze pe Diana aici, la urma urmelor, reţeaua îşi are propriile norme de etichetă. Primeşte neîntârziat răspunsul: „Acuşi o să-ţi treacă. Mâine dimineaţă te aştept”.
Degetele Linei flanează pe ecranul tabletei, ca picioarele unei balerine ameţite, îi mai scrie Dianei un mesaj şi se covrigeşte în fotoliu.
 
* * *
Victor virează pe Calea Moşilor. La 22.23 sunt 19 grade afară, pe spidometru – 55 de kilometri la oră. O siluetă în impermeabil roz scurtează dâra de lumină, proiectată de farul stâng pe asfaltul crăpat. Nu pricepe dacă stă ori vrea să traverseze. Încetineşte. Duduia de cea mai veche profesie păşeşte pe loc. La fel şi pe drumul vieţii lui; mai des din astea, gata să i se arunce pe capot, i-au retezat pofta de o relaţie serioasă. Viaţa lui se împarte între două categorii de prieteni. Cei împovăraţi cu griji frumoase şi cei care petrec prin cluburi în aventuri de unică folosinţă. Mai des printre cei din urmă, speră să treacă în prima categorie.
Parchează unde o fi. Intră în alimentara de sub balcon, cumpără cina cea de toate zilele a holteiului: pastrama, caş, ouă, pâine ş-o bere nefiltrată. I-i în cot de replica vânzătoarei obosite, referitor la indecizia lui, mai cere o bere, căci cine ştie ce-i va trece prin minte până la etajul trei?
Deschide uşa în întunericul singurătăţii lui. Aprinde lumina în salon, lasă cumpărăturile pe masa de la bucătărie, porneşte laptopul şi lumea virtuală. Pentru semifabricate şi tartine urăşte cel mai mult această libertate, dar, odată ce gustă din berea spumoasă, o reconsideră. E obosit şi băutura rece ajunge la cap înainte de stomac. Trebuie să aibă măcar calităţile acestei beri femeia pentru care şi-ar sacrifica ritmul. Să-l destindă şi să-l ameţească de la primul contact.
Citeşte ştiri, nu merg cu bere, nici fără asemenea ştiri nu merg. Coboară cursorul lent pe peretele plin de bancuri, muzică şi gogomănii. 1724 de friends. Când s-a adunat în contul lui, pe lângă cei trei oameni cu care realmente comunică, atâta plebe guralivă? Alerta scurtă de mesaj îl abate de la gânduri existenţiale: „Sper, dar încă mă doare”.
Victor citeşte: Lina Verdeş. Nu-l mai supără spam-ul publicitar, nici acostările intenţionate şi niciodată n-a suferit de exces de curiozitate, dar apasă pe info, că nu-i vede poza de profil. Gol. Un singur album. De crini. 136 de poze. Le priveşte, citeşte descrieri şi unele comentarii, îi pare familiar felul ei de a observa lucrurile şi unele ipostaze ale realităţii. Ironică, oleacă vulgară din intenţia de a părea directă. Sensibilă şi fină.
Victor: Mai eşti aici?
Lina nu răspunde. Victor trece în baie, să pornească maşina de spălat. Aude semnal de mesaj. Apasă butonul, se întoarce la stăpâna crinilor.
Lina: Nu era pentru tine mesajul. Scuze.
Victor: Mătincă bei bere ca şi mine.
Lina: Nu, efectul analgezicilor.
Victor: Încurajator că nu-i fragment din vreo confesiune melodramatică. Frumoasă colecţia. Eşti fotograf?
Lina: Nu. Pasiune.
Victor: Şi ce ziceai că te doare?
Lina: Nu contează. Scuze de deranj. Noapte bună.
El nu răspunde, apucă din nou sticla, se simte trimis la mama dracului, şi nu se dă dus. Mai ales că are orgoliu şi încă oleacă de bere. Nu i-e somn şi chiar are chef de vorbă cu o femeie care pricepe mai mult de-o boabă în fotografie. Aşa că-i scrie:
Victor: O fi noaptea ta de „Nu”, dar vrei să ne vedem? [...] Mâine. Că logic ar fi să ai o zi de „Da”?
Lina uită în care parte o doare, mai citeşte o dată mesajul. Nu se poate! Adică e cu putinţă, dar parcă lucrurile acestea se fac mai pe-ndelete. Lumea comunică un timp precaut, face schimb de poze, să nu se sperie unul de celălalt off-line, apoi îşi dau întâlnire prin vreo ceainărie, peste puterea buzunarelor lor sau în vreun club unde nu se aude cine şi ce spune de la decibelii înnebuniţi, să descopere, într-un final „fericit”, că detestă parfumul unul altuia.
Lina: Măritată şi foarte ocupată.
Victor: Minţi. Femeile măritate la ora asta suspină de plăcere în braţele soţului.
Închide. Şi aşa a insistat mai mult decât îl defineşte. O fi având nevoie de timp, să-i asimileze obrăznicia. Are s-o caute mâine, dacă nu-i trece pofta, odată cu efectul tăriei.
 
 
Umbra cu ochii verzi
Iubirea trăieşte, unde s-a născut. Caut-o dară, unde ai pierdut-o...
Marcu şi Ana au avut copilăria plină unul de celălalt. Cele mai frumoase poveşti de dragoste încep în copilărie, când prea multă minte încă nu încurcă să fii şi să simţi autentic.
Joacă. Pozne. Mere şi dulciuri împărţite. Săniuş. Hoinărit prin Jdojină. Cireşe furate. Scăldat la Pruteţ. Alergat prin ploaie. Tăvălit prin frunze: sunt un fel de fotografii îngălbenite, într-un singur exemplar, cu cea mai frumoasă vârstă trăită cândva împreună.
 
* * *
Ana demult e măritată, are doi copii, casă mare, unica în sat pardosită cu piatră de Cosăuţi; 150 şi doi de cai în garaj şi ocol. Soţul mai întâi aducea bani de la Moscova, apoi din Germania, apoi iarăşi de la Moscova. Se văd numai de sărbători, se aud numai la telefon, aşa că se împacă bine.
Marcu este un bărbat dintre cei pe care-i suficient să-l vezi o singură dată, întâmplător, ca să-l memorizezi pentru toată viaţa. Dar nu-i şi n-a fost însurat. Când i se face dor de-o coapsă caldă, vizitează hoteluri fiţoase şi timp de-o noapte trece în revistă toată kamasutra. Apoi se reconectează la formula şi la ritmul său de viaţă: muncă, drumuri, oameni, bani. Naiba să-i ia de bani! Cu dânsa nu s-a însurat tot din cauza banilor. Când a vrut, nu-i avea deloc, când a agonisit, i se păreau puţini, când a avut destui, ea deja purta un inel subţire pe mâna stângă şi un kilogram de viaţă sub inimă.
Aşa şi trăieşte ferm convins că ELE sunt rele. Te trădează, când te aştepţi mai puţin. Te înşală. Te mint. Te scurg de bani. Te folosesc.
Istoria lor poate nici n-ar fi existat, dacă nu era gardul. Gardul dintre casele lor, c-o ştachetă într-un singur cui, prin care a şi crescut cărăruşa dintre inimile lor. Umblau la aceeaşi grădiniţă, apoi au învăţat în aceeaşi clasă. Ana foarte bine. Marcu ca băieţii. Ea avea de gând să devină medic, fără bani şi sprijin, nu din principiu, ci pentru că nu-i avea, aşa că nu-i rămânea decât să înveţe foarte bine. El visa să trăiască bine, să nu bea ca taică-său, nici să împrumute vreodată bani ca dânsul. Ana era o copilă sfioasă, o umbră gri după spatele lui ocrotitor. Marcu, un pericol sălbatic, de care se agăţau toate privirile femeieşti.
După absolvirea şcolii Ana a dat la Facultatea de Medicină. N-a trecut concursul. Nici în al doilea an. În al treilea nu şi-a mai încercat norocul, a dus actele la Colegiul de Medicină din Raion.
Marcu a plecat la Capitală. Unii ziceau că la studii. Alţii că la muncă. Gurile rele că s-a legat cu bandiţii, că face pozne deloc creştineşti. De prins nu l-au prins. Nici închis n-a stat.
Când să-l uite sătenii a revenit neaşteptat de Blajini, direct la cimitir, cu o sticlă de vin italian şi pască cu stafide, să-l pomenească pe taică-său, cu care n-a vrut să semene.
Ana încă învăţa la Colegiu. Către acel moment îşi schimbase blana de şoricel sur pe un aer special de domnişoară cochetă. Marcu băgase de seamă schimbarea, aerul şi faptul că ea încă era domnişoară. S-au ciugulit două săptămâni încheiate, au stârnit motive de atenţie, de bârfe, de invidie şi admiraţie. Ar fi trebuit să se însoare atunci, dar s-a dus.
A revenit peste jumătate de an, la Sfântul Andrei şi i-a furat poarta lui Ion Ciocanu. Lumea a înţeles ce avea de înţeles: că Ion Ciocanu are fată de măritat şi că Marcu al lui Vasile Prisăcaru a venit să i-o ceară de mireasă. Sărmanul Ion a căutat două zile poarta. Când a găsit-o, Marcu plecase din sat, fără să-i ceară nimic.
Ion Ciocanu s-a retras în beci pe jumătate de zi, să se gândească pentru dânsul şi pentru fata lui, de-acum mare. A ieşit cu tot sângele în cap şi s-a pus luntre şi punte: „Ori te măriţi, Dumnezeii măti, ori... Mare şcoală n-ai făcut... Cine ştie dacă ţi-ai mai găsi de lucru... Măcar să te văd aranjată la casa ta, să nu mai râdă satu!”.
Aşa că după Crăciun Ana a şi astupat gura căscată a satului. S-a măritat cu Petrică. Nu că l-ar fi ascultat pe taică-său, ci că-şi dădea şi ea seama ce se întâmpla cu Marcu, cu iubirea lor şi cu aşteptările ei.
În acel an Marcu n-a venit de Blajini, nici de Sfântul Andrei, i-o fi spus cineva de măritişul Anei. N-a venit nici peste un an, nici peste doi. Şi-o fi deschis cont anonim în reţea să-i urmărească afişările şi pozele. Nu mă încumet să afirm. Dar peste şase ani i-a văzut cineva parcată maşina cu numere străine în ograda părinţilor, taman lângă casa lui Petrică.
Bărbaţii la anii şi la starea lui se distrează cu puştoaice de doi metri, siliconate şi tuningate, de la care şi scaunul miroase a Dior, dar el continuă să se gândească la capătul acesta de lume şi să revină la ea ca la un monument în care şi-a depozitat iubirea şi cele mai senine amintiri.
 
* * *
Marcu scoate din sarai o taburetă cu vopseaua roasă. Aprinde un Parlament, propteşte tabureta în mijlocul prispei si se uită cum Ana înşiră două ligheane de hăinuţe, mărimea trei ani-fetiţă şi cinci ani-băieţel. De peste două grădini înzăpezite se vede clar că are degetele strocojii de frig. Dar zâmbeşte fericită: că are ce înşira pe sârmă, că are cu ce-şi hrăni copiii, că nu-s răciţi şi se joacă voioşi. Cu un ochi urmăreşte cum lipesc copiii la omul de zăpadă. Şi el urmăreşte cu amândoi...
Simte că-i vibrează pestelca, scoate abătută telefonul şi aude gâfâit cunoscut:
– Nu-i poarta!
– ... ştiu.
– Da unde-i? Ştii?
– Nu.
Se uită la norii de fum de pe prispă. La taburetă şi cojoc. Pune ultima pereche de ştrampi pe funie, se apleacă să strângă ligheanele. Cojocul se ridică.
Săniuţa plină cu copiii ei gălăgioşi o ia la vale spre prispă, adună viteză. Cât aruncă Ana ligheanele, s-o rupă din loc după chiotele de bucurie, săniuţa trece printre ştachetele rupte, gata să se facă ţăndări de primul obstacol. Cojocul sare de pe prispă şi se rostogoleşte de-a valma cu săniuţă şi copii. Râd toţi trei de parcă anume acesta era scopul şotiei... să ajungă una cu nămeţul.
Ana aleargă cu o mie de gânduri în cap. Ridică şi scutură de zăpadă cele două bucurii poznaşe şi aruncă, precum toată femeia blocată de necaz, cea mai nepotrivită frază:
– Lasă poarta în pace.
Marcu urmăreşte cum se mişcă ochii ei verzi ca două mărgele în boluri umede. Şi spune ca tot bărbatul căruia nu-i pasă de necazul femeii:
– Ce-aş vrea şi eu să am un fiu, să-mi semene... Să vrea să-mi semene...
Ana întoarce sania. Îşi cheamă copiii acasă. După ce trece de ştachetele rupte şopteşte numai pentru sine: „Îţi seamănă, nu-ţi face griji...”.
 
 
Tic-taaac
Unu arată 07:04, altul 07:07, celălalt 07:03, în antreu stă, iar pe cel din bucătărie l-au programat copiii: 13:42.
Ştiu exact care şi cu cât se grăbeşte, unde trebuie să mă pornesc la timp şi când pot folosi minutele din rezervă.
La medic, de exemplu, nu e necesar să fiu punctuală, nici dacă-s prima pe listă. Cronic începe audienţa mai târziu. Dacă am programare după 11:00, pot să-mi iau o carte. Azi nu mi-am luat, ajung la opt şi sper să nu-mi ies din pepeni că suntem chemaţi ca nişte calorifere naturale, să încălzim sala de aşteptare.
În faţă se aşază un moşnegel de vreo 80 de ani. De la a doua încercare. Nu-l ascultă picioarele, nici braţul teafăr. Fixează uşa semideschisă, apoi degetul său bandajat, se uită la mine de parcă l-aş fi întrebat ceva. După 80 de ani probabil se citeşte mai mult în priviri, ori gândurile se aud mai clar ca glasul.
– O să-mi scoată aţele de la degetul mare. Am programare pentru ora 09:00.
„Cum pentru ora 09:00? Abia-i 08:10”. Îmi feresc privirea să nu-i dau de bănuit. Bătrânul se uită des, insistent la ceasul cu cifre măşcate. Medicul iese, invită conform listei, se uită la bătrân, la ceasul lui şi pronunţă numele meu:
– Intraţi, doamnă, luaţi loc. Reacţionez aproape odată cu ordinele lui. Intraţi şi dumneavoastră, domnule, treceţi după paravan. Scuzaţi, Liliana, n-o să dureze.
În timp ce aud zornăit de instrumente metalice pe masa de sticlă, medicul se adresează:
– Mai aveţi astăzi vreo programare la alt medic? Păreaţi preocupat.
– Ah, nu. Am o întâlnire la geriatrie. Instrumentele se opresc de zornăit, se lasă o tăcere scurtă. Cu soţia mea, servim dejunul împreună.
– Cum se simte?
– Are sindromul Alzheimer.
– Se supără dacă întârziaţi?
– Demult nu-şi mai aminteşte cine sunt, de cinci ani nu mă recunoaşte.
Medicul de familie o face pe psihologul, repetă ultimele lui gânduri pe un ton mai grav:
– Cu toate acestea dumneavoastră continuaţi s-o vizitaţi în fiecare dimineaţă şi să serviţi cafeaua împreună.
Bătrânul trage mult aer în piept. Adânc. De parcă înghite tot aerul din încăpere. De parcă nici mie, nici medicului nu ne-ar mai rămâne oxigen de respirat.
– Ea nu-şi mai aminteşte cine sunt, dar eu încă îmi amintesc cine este ea şi încă o iubesc.
Mă uit instinctiv la acele aurii ale ceasului meu vechi, la ridurile de sub el, nu înţeleg ce oră e, nici ce caut aici, de ce ascult şi ce aud. Nu întârzie, nici nu se grăbeşte.
Mă bucur, sincer mă bucur, că dacă o să mă apuce şi pe mine vreodată sindromul şi vom fi ambii vii, fie chiar cu degetul mare spintecat, voi avea cu cine servi dejunul. N-am niciun motiv să nu nutresc speranţa.
 
 
Pasul...
„Până la fericire nu-i decât un pas de iubire...”
Oare unde o fi citit asta? Pe pereţii din reţea, ori în vreun blog.
În cartea de pe noptiera ei, dar şi în cea din geantă contemplările despre iubire evită concizia de doi bani. Replicile spirituale din capul Lorei sunt gunoi de reţea. Se uită la şuviţele reflectate în geamul plouat şi le flutură energic, de parcă ar scutura deşeul digital. Există un folos în orice pagubă. Pe lângă informare şi comunicare pe apucate, relaţii trunchiate şi emoţii neconsumate îşi antrenează memoria cu folclor like-uit. Atinge geamul rece cu obrazul.
Şi de ce anume această frază şi-a amintit-o acum? Chiar de ce mereu îi vin cele mai nepotrivite gânduri în contexte improprii.
Încă o cafea fără pereche, la gust şi de fapt. Bărbaţii care îi plac, n-o văd, pe cei care o plac nu-i vede ea. Un fel de asincronism optic, lua-l-ar naiba, tare frecvent după treizeci. Şi nu-i vorba că n-are cine şi unde-o vedea. E atât de la vedere, ca un exponat de muzeu cu inscripţia Nu atingeţi!
Urmăreşte uşa blocului de vizavi, o fi uitat-o cineva deschisă. Vântul izbeşte cu putere, nu-i ajunge o nimica toată s-o închidă. Nici ei nu-i ajunge un efort infim să spargă vitrina, ori gheaţa după care s-a baricadat.
Lumea îşi alege locuinţa pentru zonă, infrastructură, comodităţi, la urma urmelor pentru preţ, dar ea a ales-o pentru fereastra aceasta de trei metri ş-un pervaz bun de culcuş. Nu-i zi să nu-şi aducă între toporaşii albi cafeaua şi gândurile. Din fereastră vede viaţa unei bune părţi de oraş şi pe cea de sub nas.
Pe scara ei locuiesc o pereche de bătrâni şi două jumătăţi de familie: o văduvă cu doi feciori, maturizaţi înainte de vreme, şi un cineva – nici însurat, nici celibatar. Îi aude de două ori pe zi uşa, în timp ce ea se spală pe dinţi. Ironie ori nu, cam aceasta-i imaginea demografiei naţionale în miniatură.
 
* * *
E vineri! Şi miroase a primăvară. Doar miroase, încă-i frig ca iarna; umed, zăpadă cu noroi, streşini picurând.
Numai din desperare femeile îşi sacrifică confortul pentru ţinută; puţin gândit, să nu zic nebun, îndrăzneţ, să nu zic deocheat. Cu tot aerul rece şi norii zburliţi, Lora poartă mantou, cizme, ciorap şi pălărioara din fetru de lână. Vântul i-a pipăit tot ce a putut atinge. Cam necalculată ideea de-a se plimba o staţie pe jos, mai ales după 19.00, a încleştat-o răceala umedă. Înteţeşte paşii spre căldura de acasă. Ţopăie grăbită printre băltoace, cu gândul la pervaz, la cafea... Nu, azi o să sărbătorească de nevoie Mărţişor şi primăvară. Şi-a amintit de sticla de tărie, uitată în debara de la Crăciun.
Scoate cheia cu două degete nesupuse, dibuieşte iala, dă s-o întoarcă, nu reuşeşte, suflă în palmă, încă o tentativă. Forţează uşa cu umărul drept, se întoarce şi cu stângul, zadarnic. Loveşte necăjită cu pumnul. Îşi dă seama ca i-e peste puteri, îşi lipeşte resemnată spatele de metalul intact, pocneşte cu tocul subţire. Uşa de la intrare emite un scârţăit scurt.
Dinu urcă două trepte. Aude zgomot lângă uşa lui, ridică privirea, vede o pereche de tocuri noi. Lasă privirea în jos, se gândeşte că-i cine vrea el să fie. Mai urcă zece trepte fără grabă, îşi rezervă timp pentru o salutare plină de sens. O priveşte pe Lora decepţionat. Dinu la toate femeile se uită ca la a lui, care s-a dus acum trei ani, pe şase luni. La un an i-a trimis un pumn de bani şi o listă de electrocasnice, să-i echipeze bucătăria, ca la oameni, că de nu... Nu-şi mai amintea el că-de-nu-uri de-acestea fără de motiv din partea ei. Şi a suspectat, ca orice bărbat minţit. I-a trimis banii înapoi, şi o scrisoare, unica scrisă la ai săi treizeci şi cinci de ani împliniţi, care conţinea, din zece cuvinte, trei „urgent” şi un „aştept”. Încă n-a încetat să aştepte.
Salută duduia, fără sens. Lora răspunde zâmbind. Se simte vinovată pentru zâmbet, intuieşte şi motivul deziluziei lui. De ce să se simtă vinovată? Stă sub propria uşă. Nu-i cere nimănui nimic. Îşi îndreaptă bretonul jilav, semn de „eu nu-s ceea ce vă imaginaţi”. „Oare ştie că locuiesc aici?”
– Nu puteţi intra?
– Îhm. Nu ştiu ce are iala.
– Pot să văd? Dinu bagă cheia, nu-i ajunge un milimetru să intre până la capăt. Trebuie să chemaţi un meşter sau macaraua, daca vreţi să intraţi pe fereastră.
– O grămadă de alegeri...
Îi întoarce cheia. Deschide uşa sa. Se opreşte în prag. Se uită îndărăt la şuviţele castanii, privirea neliniştită, care evită s-o întâlnească pe a lui. Degetele roşii de frig.
– Vreţi să intraţi?
– Nu vă faceţi griji.
– Nu-mi fac griji. Propun. Până chem meşterul.
Când un bărbat n-are chef de vorbă, i-i mută şi tăcerea. Tace şi ea, îl urmează resemnată. Încalţă târlicii cu un călcâi mai lungi decât mărimea ei, trece fără invitaţie spre peretele de cărţi. Lora inspiră adânc aerul camerei semiluminate. Miroase a bărbat parfumat cu Davidoff Hot, a cărţi, a cafea cu rom şi a lipsă de femeie. Dinu dă telefoane, repetă numărul apartamentului ei, urmăreşte cum îi cercetează Lora rafturile prăfuite; comodă, de parc-ar fi uitat de problema cu uşa, distinsă în stihia ei. Se ridică în vârful degetelor, se lasă în pirostrii, scoate câte un volum, îl şterge cu palma sa mică, citeşte pasaje la întâmplare.
– Ultima lingură de cafea din casa asta s-a consumat azi dimineaţă. Ceai verde beţi?
Nu aşteaptă răspunsul, aduce de la frigider o farfurie cu pastrama, brânză tăiată cubuleţe şi patru felii de pâine de secară. Pune pe masă două ceşti albe. Se miră de jena pe care i-o transmite prezenţa necunoscutei între pereţii lui.
– Cum de nu v-am mai văzut niciodată până acum?
– Nu m-aţi observat.
– V-aş fi observat.
Lora îşi dă seama că trebuie să înţeleagă ultima replică aşa cum trebuie s-o înţeleagă. Nimic mai mult.
Face un pas.
 
 
...departe de gura lumii
Irina poartă sacou verde. Garderoba ei reflectă toate nuanţele verdelui, asortată cu ochii de smarald.
Puțină lume îi mai ține minte culoarea naturală a părului. Acum e roşcată. Îşi scoate şuvițele de sub eşarfa de in. Stinge lumina, iese din casă.
Salută vânzătorul de la chioşc:
– Hola, Hugo!
Hugo îşi ține barba în pumnii proptiți pe noutățile despre criză, şomaj şi corupție.
– Hola, señorita, răspunde instantaneu, să nu piardă din vedere şuvițele cireşii, fluturate de vânt.
Nici un necunoscut nu s-ar fi gândit că fata aceasta, aparent extrovertită, în trei ani de cercetare, n-a participat la niciun botellon al colegilor, iar cunoscuții n-o invită, conştienți că ea mai degrabă bea bere cu cartea în mâini, până nu mai desluşeşte literele, decât să spurce gustul băuturii cu bârfe, aberații şi hlizit.
În aceşti trei ani lista contactelor din telefonul ei s-a redus de două ori. Li se mai întâmplă unora, dacă nu tuturor celor plecați în lumea mare, să-şi ia cu valiza de lucruri strict necesare relațiile strict apropiate.
Serile cu lună plină o aduc la Ebru... şi nedorința de a-şi spinteca sufletul în ochii oricui.
Irina crede ca cel mai bun loc în oraşul acesta pentru a reflecta sunt podurile. Aşa că-şi croieşte din când în când un răgaz de plimbat deasupra apei.
Podu-i lung cât firul gândurilor. Vântul atenuează zgomotul oraşului savurând cafele. Mama lor de spanioli, niciodată n-au somn. Încep programul obişnuit, ca tot europeanul responsabil, la 08:00, iar nopțile îi păleşte o epidemie de insomnie.
În apa neagră licăresc luminile felinarelor de pe ambele maluri. La mijloc realizează că în viața ei, ca şi pe acest pod, toate drumurile au fost de sens unic şi a mers numai înainte. Urmăreşte valurile scurte, cu un fel de regret, de parcă ar imprima poze alb-negru cu fețe dragi. Exact aşa le-a petrecut, inertă şi impotentă.
Bilanțurile financiare sunt chestie de bărbat, o femeie e mai pricepută la bilanțuri emoționale. Iarăşi ajunge să se întrebe ce s-a întâmplat, ori mai grav, ce nu s-a întâmplat de-i atât de singură...
„Eu nu-s un milion de euro, să le plac tuturor, deşi, în acest moment, aş prefera să fiu o bancnotă mov, decât 62 kile de muşchi şi nerv, să mă iubească cineva, să mă strângă cu grijă, să se teamă de-a mă pierde, să se gândească fericit la prezența mea în viaţa lui. Dacă tot fac paralela asta ridicolă dintre bani şi oameni, ce rău îmi pare că sufletele noastre nu-s convertibile, ca şi valuta, în orice parte a lumii. Când ajunsesem pe malul Ebrului, cel mai des mi se făcea dor de scrumbie, hrişcă şi miere. Între timp m-am obişnuit cu mâncarea, dar tot mai tânjeam după mirosul anotimpurilor de acasă. Acum nu-mi mai pasă de arome, nici de atmosferă. Mi-e dor de mine între ai mei...”
Când să-i rămână vreo şapte metri din pod, i-a venit o poftă rară de ceai verde. Dar n-o să şi-l prepare singură, să-l bea singură. Cam mult „singură” pentru o singură seară.
Se opreşte în dreptul primului Pub apărut în cale. Observă atmosfera dinăuntru. O privire îngrijorată, nu a ei reflectată în geam, îi cercetează indiscret cătăturile.
„De ce îngrijorată? Ah, am lacrimi.”
Îşi şterge obrajii, se întoarce să plece. Nu se ruşinează să meargă fără țintă plângând. Mai ales într-un oraş atât de mare, în care aproape nimeni n-o cunoaşte şi nu-i pasă de tristețile ei.
Dar uşa Pub-ului se deschide, doi metri de bărbat făcut, cu privirea indiscretă şi oleacă mahmură îi blochează calea. Caută în smaraldul umed un gram de solidaritate. Articulează într-o spaniolă de care-ți vine-a râde:
– N-ați vrea să serviți cu mine o cubată?
Şi ea râde.
Ceai verde sau cubată. Tocmai ceea ce beau doi moldoveni pe malul Ebrului? Tot avea de gând să intre şi dacă nu-l sperie femeile miorlăite, nu răspunde. Intră. Se aşază la masa lui.
– Da eu mă pregăteam să-mi pun mintea în mişcare ca să vă cuceresc.
– Da eu am citit în ochii dumneavoastră că după ceea ce-ați consumat n-are rost să vă puneți mintea în mişcare.
Nu va urma.
Cele mai durabile idile trăiesc departe de gura lumii...
 
 
* * *
Autoarea acestor pagini nu are pretenţia de „a face” literatură. Pentru ea scrisul este mai curând un indispensabil şi necesar mod de a comunica cu cei de acasă sau cu cei plecaţi în lume. Sentimentală sau ironică, meditativă sau ludică, Liliana Rostea, având un ascuţit spirit de observaţie, surprinde, într-un limbaj exact şi coerent, personaje, întâmplări, amintiri, deziluzii, bucurii şi necazuri, altfel spus, crâmpeie din realitatea pe care o trăieşte cu toată fiinţa. Omul, indiferent unde se află, îşi caută mereu un rost. Forând şi explorând adâncurile existenţei, scrisul poate oferi răspunsuri surprinzătoare la sinuoasele probleme ale vieţii cotidiene („Limba Română”).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog