Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Apostol al pământului nostru

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Prin versurile dedicate celor mici şi, mai ales, prin lucrările didactice Abecedar şi Albinuţa, maestrul Grigore Vieru a devenit un adevărat povăţuitor al copiilor. Înzestrat de natură cu o intuiţie şi un har de pedagog înnăscut, calităţi care-şi trag seva din înţelepciunea populară, poetul a ştiut să îmbine în modul cel mai armonios posibil elemente de pedagogie populară autohtonă cu rigorile didacticii clasice şi ale celei moderne, reuşind să educe în spiritul dragostei de adevăr, dreptate, limbă, istorie şi neam câteva generaţii de tineri patrioţi şi buni români. Prin versurile pentru maturi, prin cântecele sale, prin eseurile, interviurile, pamfletele, replicile şi aforismele sale gravate cu litere gotice pe răbojul timpului, marele poet, fidel urmaş al lui Eminescu, pe care îl venera, a retrezit conştiinţa identitară adormită sau mancurtizată a sute de mii de români basarabeni. Este, prin urmare, nu numai un Ion Creangă basarabean al copiilor, ci şi un veritabil preot al deşteptării celor vârstnici.
Poetul-învăţător Grigore Vieriu ne-a lăsat „în grija noastră” nu numai splendoarea poeziilor sale despre Ţară, mamă, fiinţa iubită, limbă, istorie, neam, adevăr, dreptate, demnitate sau comoara meditaţiilor sale etico-morale şi filozofice, dar şi o serie de învăţăminte pentru conduita şi acţiunile noastre de zi cu zi şi de viitor, învăţăminte care, odată cu plecarea sa în Patria lui Dumnezeu, se înglobează în mod firesc în ceea ce putem numi, cu deplină îndreptăţire, lecţiile de civism ale maestrului Vieru. Prin scrisul lui, prin luările de cuvânt, prin comportamentul său de apostol pe pământul nostru plin de rele şi de păcate, poetul s-a străduit, cu toată lucrarea şi suflarea sa, să ne facă mai înţelepţi şi mai toleranţi, mai generoşi şi mai apţi să ascultăm durerile altora. Blajinul şi conciliantul apostol şi martir al neamului devenea însă sabie şi scut atunci când cineva atenta la sfânta sfintelor fiinţei noastre – Limba Română – şi, prin ea, la poporul român, istoria română, demnitatea naţională.
Urmându-şi cu fidelitate înaintaşii, maestrul Vieru, „lacrima lui Eminescu”, după cum îi plăcea să-şi spună (in extenso, am zice noi, lacrima Basarabiei, conştiinţa ei, „copil înfăşat în sârmă ghimpată”), se identifică, prin viaţă şi fapte, cu destinul Basarabiei înseşi, pentru că a parcurs un segment considerabil din martiriul acesteia, redând suferinţele şi speranţele noastre, îmbărbătându-ne (în calitate de clopotar şi de port-drapel) în bătălia pentru renaştere naţională, pentru limba română şi alfabetul latin, pentru imnul şi tricolorul românesc, pentru conştientizarea şi atingerea idealului nostru suprem. Toată viaţa (când nu se putea – prin tăcere semnificativă, după 1989 – deschis) maestrul ne-a învăţat că suntem români şi vorbim româneşte şi că Basarabia este un rapt banditesc, care trebuie lichidat de istorie: „Noi, românii basarabeni, pentru care fiecare zi în care vorbim româneşte este o zi a înălţării, o sărbătoare, vorbim mai şovăielnic (decât românii din Ţară – N.M.), mai clătinat, ca să zic aşa, mai încet (în sensul de mai tărăgănat – N.M.), dar tot româneşte vorbim; pasul nostru în horă este puţin rătăcit, dar tot româneşte jucăm; cântăm plângând, dar tot româneşte cântăm; am cioplit în depărtări înfiorătoare cruci de gheaţă şi-n sloiuri de gheaţă ne-am înmormântat bătrânii şi pruncii, dar tot după legea şi-n graiul nostru i-am petrecut spre Cerul cel drept; tăiatu-ni-s-a mâna cu care ne făceam semnul crucii, dar schiţam sfântul semn pe cerul gurii cu limba; ni s-a tăiat limba, dar tot româneşte nădăjduiam spre bine, spre izbânda Dreptăţii noastre”. Să nu disperăm, ne încuraja apărătorul cetăţii românismului, el însuşi contribuind consecvent la promovarea unităţii spaţiului cultural românesc.
Poţi trăi, respira, crea, râde şi plânge numai în limba ta, ne spunea Poetul în timpuri de tristă amintire în memorabila poezie În limba ta, vremuri în care era un act de mare curaj să afirmi aşa ceva. Strangulat de opreliştile utilizării limbii materne, Poetul se retrăgea, răzvrătitor, în zguduitoarele tăceri ale limbii părinteşti: „Iar când nu poţi nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă / Tu taci atunce / Tot în limba ta”.
Marele naiv şi copil, care se numea Grigore Vieru, bun ca o pâine caldă abia scoasă din cuptor, blând şi de multe ori credul ca un miel ce urmează a fi sacrificat de Paşte de cel care-l mângâie, credea în bunul-simţ lipsă al adversarilor săi. De câte ori spunea el la adresa lupilor-comunişti deghizaţi în piei de oi democrat-agrariene: „Dacă ar creşte suficientă pâine pe lanuri ca să hrănească poporul şi dacă nu s-ar atinge de limba română, i-aş ierta de toate păcatele”? O, sancta simplicitas! Anume aşa-zişii democraţi agrarieni au votat introducerea în Constituţia Republicii Moldova a odiosului articol 13 despre limba moldovenească, sfidând spusele înaintaşilor, respingând argumentele savanţilor autohtoni şi străini şi călcând în picioare adevărul istoric, potrivit căruia limba noastră din Basarabia, cu toate calvarurile prin care i-a fost sortit să treacă şi cu toată sărăcia şi primitivismul ei în vorbirea populaţiei mai puţin instruite sau care vorbeşte curent o altă limbă, tot limbă română este, misiunea noastră, a intelectualilor, fiind de a-i descoperi bogăţia de expresie în adâncuri înfundată şi de a o curăţa de elementele de slang. Să respectăm cu sfinţenie memoria străbunilor, care au trudit la crearea şi îmbogăţirea mijloacelor de expresie ale limbii române. Numele de limbă moldovenească, consfinţit de protectoratul rusesc în Regulamentul Organic al Moldovei şi de ocupaţia ţaristă, iar apoi – de cea sovietică în Basarabia, ne atrăgea atenţia în Testamentul său, indignat, marele patriot: „jigneşte un popor ce a trudit la zidirea limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii”. Dacă vrem să prosperăm, dacă dorim să nu devenim nişte mancurţi sau troglodiţi, să ne întoarcem mereu la izvoare, ne îndeamnă el. Să ne mândrim că suntem români, că avem o limbă, un neam, o istorie, că avem o Ţară, care e a noastră din vecii vecilor, de la Dumnezeu, pe care nu am cucerit-o de la nimeni şi pe care doar străinii ne-au sfârtecat-o, iar unii laşi au acceptat fără luptă raptul. „Nu se vinde casa părintească, / Nu se vinde pragul părintesc”, ne aminteşte poetul.
Să nu uităm, spune în altă prelegere maestrul, că „Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor”. Şi o vor ţine în vecii vecilor, îl asigurăm noi.
„Vom fi liberi în măsura în care liberă va fi limba şi istoria noastră, în măsura în care vom şti să le apărăm împotriva timpurilor atât de protivnice nouă”. În continuare, se exprimă încă mai tempestiv şi răscolitor: „Să lupţi pentru libertatea celor morţi – exisă oare ceva mai sfânt şi mai tragic? Şi noi, în Basarabia, am luptat pentru ea. Şi mai luptăm încă”.
Împotrivirea străinilor, a veneticilor faţă de strădania noastră de a ne menţine limba străbună şi de a o pune în drepturile ei fireşti în toate sferele de funcţionare, împotrivire manifestată şi de unii autohtoni rătăciţi sau pierduţi pentru totdeauna, a reclamat o luare de atitudine hotărâtă din partea intelectualilor. Când îţi este atacat veşmântul fiinţei tale şi fiinţa însăşi, nu poţi rămâne indiferent în turnul tău de fildeş de creator, ne-a învăţat, prin exemplu personal, luptătorul de pe baricadele renaşterii naţionale Grigore Vieru, demonstrând astfel că, în momente de restrişte, orice fiinţă ataşată cu sufletul de popor trebuie să devină un apărător al cetăţii. „Nu sunt născut un om luptător, se confesa poetul, dar n-am avut încotro. Eu abia aştept ca timpurile să revină la normal”. Cu părere de rău, învăţătorul a trecut în lumea celor drepţi, dar situaţia aşa şi nu s-a mai normalizat, astfel încât ne revine fiecăruia sarcina sfântă să preluăm acest precept din prelegerile maestrului. Amintim, cu această ocazie, altă confesiune zguduitoare prin sinceritatea şi duritatea ei: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra Ţării mele, afară de una singură: asuprirea limbii strămoşeşti. Celui care ridică mâna asupra acestei minuni se cuvine să-i zdrobeşti capul ca unui şarpe”. Întruchipare a sfinţeniei şi a bunătăţii jertfelnice, după cum l-a caracterizat un contemporan, de o religiozitate similară cu a părintelui Cleopa, Vieru nu împărtăşeşte, atunci când îi este pângărit de către străin ceea ce are mai sfânt, îndemnul biblic de a întoarce obrazul stâng când eşti lovit în cel drept: „Iartă-mă, Doamne, nu pot întoarce şi celălalt obraz. Îl întorc numai dacă mă loveşti Tu”.
Generaţiei de sacrificiu a lui Grigore Vieru i-a fost dat să trăiască în mai multe patrii, deşi toată lumea ştie că Patria şi mama este una singură. Să ţinem minte acest adevăr sfânt. Cum poţi să ai mai multe Patrii?! „Dacă ai două patrii, conchidea cu durere şi ironie marele dispărut, copiii tăi vor avea trei”.
Respectându-i pe alţii, nu uita să-ţi iubeşti neamul tău, să fii naţionalist în înţelesul primar, bun al cuvântului, ne învaţă în altă parte a prelegerii sale înţeleptul: „Eşti naţionalist în măsura în care îţi aperi Credinţa, Istoria şi Neamul. În acest sens ar fi o ruşine, dacă nu o crimă, să fii altceva”. Să cunoşti şi să nu uiţi istoria neamului, ne avertizează el. „Întreaga «educaţie» comunistă în Basarabia avusese un singur scop: uitarea vârstei vetrei noastre şi a culorilor strămoşeşti”. Să trăieşti şi tu, la locul tău de muncă, cu durerile neamului: „Nu sunt obligat să am aceleaşi bucurii pe care le are poporul, dar sunt obligat să am aceleaşi dureri”.
Poetul este convins că în faţa lui Dumnezeu niciun păcat nu rămâne nepedepsit; el declară biblic şi profetic: „Legiferarea prin Constituţie a glotonimului «limba moldovenească» şi a etnonimului «popor moldovenesc» [...] va rămâne în istorie ca o ruşine naţională care s-ar putea să cadă pe copiii şi nepoţii autorilor nesăbuitelor acte”.
Parcă presimţind iminenta plecare la ceruri, maestrul îşi exprimă convingerea că tineretul, viitorul Basarabiei române dezrobite şi reunite cu Ţara, este cel care va zdrobi Balaurul ce ţine în gheare Basarabia, îi dezbină pe românii acestui colţ de Ţară şi ascunde limba română în pufoaica aşa-zisei limbi moldoveneşti: „Abia cu voi vor fi fraţii toţi, abia cu voi va fi întreaga Limbă Română, iar prin ea şi Ţara. Voi veţi fi cei care veţi conduce mâine lupta pentru dezrobirea definitivă a Verbului matern, lupta împotriva celor pentru care Limba Română este un coşmar, un vis urât. Iar noi, cei vârstnici şi cei bătrâni, cei care am cutezat să ne luăm de piept cu mânia Balaurului, vom muri împăcaţi în noua respiraţie a Basarabiei noastre, atât de tragic înstrăinată, dar niciodată pierdută”. Cuvinte profetice, la a căror sfântă realizare Poetul ne va încuraja şi se va bucura, de astă dată de sus, de lângă Luceafăr.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog