Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Opinie separată

Alte articole de Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Opinie separată
expusă în temeiul art. 27 alin.(5) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 67 din Codul jurisdicţiei constituţionale
 
1. În cadrul deliberărilor asupra Hotărârii nr. 36 din 5 decembrie 2013, prin care Curtea a statuat că textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei, am ajuns la o părere diferită de cea care a fost expusă în hotărârea menţionată.
2. În acelaşi timp, susţin poziţia Curţii în ceea ce priveşte statuarea că textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei alcătuiesc un bloc comun. În această ordine de idei ţin să elucidez unele aspecte ce ţin de corelaţia dintre actele în cauză, precum şi de legătura dintre Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă.
3. La baza instituirii conceptului de „bloc de constituţionalitate” a stat experienţa altor state: Franţa, Spania, Ungaria etc., în care, prin jurisprudenţa instanţelor de jurisdicţie constituţională, unor principii şi norme care nu fac parte din textele constituţiilor propriu-zise, inclusiv unor declaraţii politice sau politico-juridice, le-a fost atribuită valoarea de texte constituţionale.
4. Declaraţia politică este o proclamaţie solemnă a unui organ abilitat, un document, care conţine aprecierea împrejurărilor şi faptelor, scopurilor şi principiilor de activitate. Declaraţiile deseori nu conţin norme juridice, dar constituie un punct de plecare pentru elaborarea şi adoptarea unor astfel de norme în viitor. Într-un şir de state declaraţiile politice, în special cele de independenţă, au constituit germenii constituţiilor şi izvoarele de drept pentru sfera politică.
5. În Republica Moldova Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, după cum s-a remarcat pe bună dreptate în Hotărârea în cauză, „este un document politico-juridic ce a consacrat crearea noului stat independent Republica Moldova, reprezentând „certificatul de naştere” al noului stat şi stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova” (par. 49).
6. Pentru a fundamenta valoarea juridică a Declaraţiei de Independenţă în raport cu celelalte elemente ale blocului de constituţionalitate este necesar de a stabili corelaţia dintre Declaraţia de Independenţă şi Preambulul Constituţiei.
7. În acest context, ţin să subliniez că este lipsită de suport juridic alegaţia potrivit căreia, atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă prevalează (par.122).
8. La baza acestei alegaţii a stat raţionamentul potrivit căruia la Declaraţia de Independenţă se face o referinţă expresă în Preambulul Constituţiei, iar Preambulul, în viziunea Curţii, „are un rol-cheie în înţelegerea şi aplicarea textului Constituţiei [...]” şi „[...] atunci când există mai multe interpretări, opţiunea conform Preambulului prevalează” (a se vedea par. 56, 58, 59 din Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 4 din 22 aprilie 2013).
9. În realitate, în Preambulul Constituţiei se face referinţă la „aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova”, şi nu la Declaraţia de Independenţă ca document. Este evident că nu există o legătură directă între enunţul politico-filozofic „aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană” şi Declaraţia de Independenţă ca act politico-juridic.
10. Problema valorii juridice a declaraţiilor politice a constituit un subiect clasic al controverselor doctrinare în diferite ţări. Unii autori susţin că aceste texte nu pot avea valoare juridică; în opinia lor, acestea sunt „mari declaraţii de intenţii, enunţuri filozofice sau morale”, dar nu creează norme de drept.
11. În Franţa dezbaterile între partizanii şi adversarii atribuirii valorii juridice declaraţiilor s-a sfârşit în favoarea primilor în 1958, când a fost supusă referendumului Constituţia, inclusiv Preambulul, în care se proclamă ataşamentul său faţă de drepturile omului şi faţă de principiile suveranităţii naţionale aşa cum au fost acestea definite prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1879, confirmată şi completată prin Preambulul Constituţiei din 1946. Acest fapt a permis Consiliului Constituţional francez, prin decizia sa din 16 iulie 1971, să atribuie valoare constituţională tuturor actelor menţionate mai sus, iar, mai târziu, şi Declaraţiei mediului din 2004, care au format conceptul francez de „bloc de constituţionalitate”.
12. Cu referire la sistemul constituţional francez, în care Consiliul Constituţional a instituit noţiunea de „bloc de constituţionalitate”, trebuie de avut în vedere următoarele. Atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină s-a relevat că nu există o ierarhie juridică între diferitele principii sau reguli care alcătuiesc blocul de constituţionalitate francez, toate având aceeaşi valoare juridică, deoarece nu pot exista reguli „mai constituţionale” decât altele şi nici reguli „supraconstituţionale”, regulile şi principiile edictate în actele menţionate mai sus fiind inserate în blocul de constituţionalitate, la acelaşi nivel.
13. S-a subliniat că sarcina de a concilia conflictele apărute între principiile şi normele blocului de constituţionalitate îi revine, în primul rând, legislatorului, care exercită puterea sa discreţionară, sub controlul judecătorului constituţional. Judecătorul constituţional „este deseori chemat să opereze un control asupra concilierii operate de legislator între principiile potenţial contradictorii în aplicarea lor [...], utilizând principiul proporţionalităţii. Însă judecătorul constituţional nu creează, strict vorbind, norme constituţionale. Mai mult decât atât, el nu poate controla nici legile constituţionale, nici legile adoptate prin referendum, expresie directă a suveranităţii naţionale, deoarece, fiind cenzor al legilor, el este servitorul constituţiei” (Mathieu B. Qu’est-ce que la Constitution? http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/francais/la-constitution/la-constitution-de-1958-en-20-questions/la-constitution-en-20-questions-question-n-1.166).
14. În sistemul constituţional francez pentru a concilia asemenea conflicte, au fost utilizate diferite metode, în special, interpretarea normelor în cauză într-o manieră care să le facă compatibile, demonstrarea posibilităţii de a le aplica cumulativ etc. De rând cu aceasta, până în prezent, nu a fost elaborată o metodă unică de soluţionare şi criterii utilizabile în toate cazurile de conflict, rezolvarea conflictului operând in concreto, în funcţie de circumstanţele speţei.
15. Întrucât în Hotărâre modelul francez este luat ca referinţă, fiind pus la baza instituirii noţiunii de „bloc de constituţionalitate”, Curtea urma să aplice metoda de interpretare comparativă, prin care soluţiile se bazează pe analiza interpretării şi aplicării instituţiilor juridice similare în alte sisteme de drept şi metoda analogiei (ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet), care se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie dată aceeaşi soluţie, fundamentul acestei metode constând în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect. Aplicând aceste metode la examinarea coraportului dintre cele două acte care alcătuiesc „blocul de constituţionalitate” din Republica Moldova – Declaraţia de Independenţă şi Constituţia, soluţia trebuie să fie dată în sensul în care aceste acte au valoare juridică egală.
16. Aceeaşi soluţie rezultă şi din aplicarea metodei interpretării istorico-teleologice, care constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normelor în cauză, eventual într-un context istoric dat. Având în vedere că ambele acte au apărut în urma unei mişcări politice comune, într-un interval de timp scurt, sunt bazate pe aceleaşi valori, proclamă aceleaşi principii, stabilesc temeliile instituţiilor statale fundamentale, nu există nici un temei de a acorda o valoare juridică superioară Declaraţiei de Independenţă faţă de Constituţie.
17. Este necesar de constatat că din blocul nostru de constituţionalitate fac parte, de asemenea, „legile şi hotărârile Parlamentului RM privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989”, la care face referinţă expresă Declaraţia de Independenţă.
18. În acest context trebuie de remarcat că în actele respective de referinţă (Legea nr. 3462, Hotărârea nr. 3463, Legea nr. 3464) este consacrată sintagma „limba moldovenească”, şi nu „limba română”. Astfel, prin Legea nr. 3464 din 31 august 1989 legislatorul a statuat: „în scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din RSS Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti – una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul RSS Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, [...] a completa Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti cu articolul 70/1, având următorul conţinut: Articolul 70/1. Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească [...]”.
19. Prin urmare, se constată că în actele ce alcătuiesc „blocul de constituţionalitate” prevalează normele care consacră sintagma „limba moldovenească”. Aplicând metoda interpretării sistematice, care implică lămurirea înţelesului unei norme juridice, ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ, Curtea nu a fost îndreptăţită să acorde valoare superioară textului Declaraţiei, în care sintagma „limba română” doar se menţionează, în raport cu prevederile altor texte (art. 13 din Constituţie, Legea nr. 3464 din 31 august 1989 etc.), în care de facto se decretează ca limbă de stat – limba moldovenească.
20. Atribuirea unei valori juridice superioare textului Declaraţiei de Independenţă faţă de textul Constituţiei contravine principiilor generale privind concurenţa normelor de drept.
21. Astfel, recunoaşterea superiorităţii Declaraţiei de Independenţă faţă de Constituţie este imposibilă în virtutea principiului lex superior derogat legi inferiori (legea superioară are prioritate faţă de legea inferioară).
22. Rangul de vârf al Constituţiei în ierarhia actelor juridice este asigurat de aşa factori: consacrarea expresă a supremaţiei ei în art. 7 din Constituţie; procedura de înaintare a iniţiativei de adoptare sau revizuire a actului; organe diferite de adoptare (deşi Constituţia a fost adoptată de Parlament, acesta, la momentul adoptării, avea calitatea de adunare constituantă); procedura de adoptare a acesteia (necesitatea întrunirii unei majorităţi calificate în cadrul adunării constituante); intervenţia altor actori decât Parlamentul la interpretarea ei oficială (Curtea Constituţională), precum şi de alţi factori, care conferă Constituţiei gradul suprem de legitimitate.
23. Declaraţia de Independenţă a fost adoptată prin Legea nr. 691 din 27.08.1991. Faptul că Declaraţia a fost semnată de toţi deputaţii prezenţi în şedinţa Parlamentului nu îi conferă o putere juridică mai mare, aceasta având nivelul de lege (la acel moment nu se făcea încă distincţie între legile organice şi legile ordinare). În aceste circumstanţe, Declaraţia nu poate avea superioritate faţă de Legea Fundamentală, care este izvorul suprem de drept în sistemul juridic al oricărui stat.
24. În lumina principiului lex specialis derogat legi generali (legea specială are prioritate faţă de legea generală), este evident că prevederile Declaraţiei de Independenţă au un caracter general, pe când norma art. 13 al Constituţiei, care este special consacrată denumirii limbii de stat a Republicii Moldova, apare ca lex specialis.
25. Cât priveşte principiul lex posterior derogat priori (legea mai recentă are prioritate faţă de legea mai veche), în speţa dată acesta nu poate fi aplicat, deoarece principiul vizat funcţionează doar în cazul în care este vorba de două legi care ambele sunt sau generale, sau speciale.
26. În contextul obiectului sesizărilor, ca o concluzie de ordin general se impune constatarea că autorii sesizărilor, solicitând interpretarea art. 13 din Constituţie, de fapt au urmărit scopul modificării acestuia, utilizând procedura interpretării oficiale şi eludând procedurile de revizuire a Constituţiei prevăzute de titlul VI al Constituţiei.
27. În acest sens, deosebit de relevante se învederează constatările expuse în Raportul Comisiei de la Veneţia privind revizuirea Constituţiei (CDL-AD (2010)001): „Comisia de la Veneţia a salutat şi a aprobat în repetate rânduri modelul „curţilor constituţionale”, care acum este răspândit în Europa. Acest model este în general favorabil interpretării constituţionale jurisdicţionale. Asemenea cursuri pot contribui în mod legitim la dezvoltarea sistemelor constituţionale naţionale. Totuşi, Comisia de la Veneţia reţine că pentru o revizuire constituţională importantă, o procedură politică democratică şi deliberativă, conformă procedurilor prescrise pentru amendamentele constituţionale, este în mod vădit preferabilă unei abordări pur jurisdicţionale” (par. 112).
28. În aceeaşi ordine de idei, Comisia de la Veneţia a constatat „ca principiu general că orice revizuire constituţională majoră trebuie efectuată de preferinţă conform procedurilor de revizuire formală prescrise, având în vedere că unul din obiectivele centrale ale procedurilor stricte este de a garanta legitimitatea modificărilor constituţionale” (ibidem, par. 22).
29. În lumina celor expuse, consider că o serie de raţionamente care au stat la baza Hotărârii în cauză contravin atât regulilor de interpretare, cât şi celor privind concurenţa normelor de drept şi nu au suportul juridic necesar. Prin urmare, atribuirea unei valori juridice superioare Declaraţiei de Independenţă în raport cu Constituţia, astfel încât textul Declaraţiei de Independenţă să prevaleze, statuată prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 36 din 5 decembrie 2013, este neîntemeiată.
 
Aurel BĂIEŞU
Judecătorul Curţii Constituţionale
5 decembrie 2013
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog