Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Imaginarul creştin în denumirile populare româneşti de plante (I)

Ioan MILICĂ

Alte articole de
Ioan MILICĂ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

1. Preliminarii
Oglindirea credinţelor religioase în lexicul unei limbi istorice este o realitate de necontestat din moment ce cuvintele, mai precis numele, „pot dezvălui informaţii cruciale privind genul, înrudirea, originea geografică şi religia” vorbitorilor (Bodenhorn & vom Bruck 2006: 4). Ca versiune miniaturală a marelui tezaur antropologic al limbii, vocabularul denumirilor populare de plante se dovedeşte a fi o arie de cercetare ştiinţifică interesantă şi complexă prin problemele dificile pe care le ridică.
Multe din chestiunile importante, dezbătute de specialişti, stau în legătură cu sursele denominative pe baza cărora s-au constituit atât vocabularele etnobotanice ale limbilor, cât şi nomenclaturile ştiinţifice, observaţia de fond fiind aceea că, în evoluţia cultural-istorică a civilizaţiei umane, modelele denominative ştiinţifice, ale căror origini sunt indiscutabil legate de modelele denominative empirice, s-au convenţionalizat şi s-au autonomizat, influențând, la rându-le, sferele denumirilor populare. În ceea ce priveşte sursa denominativă reprezentată de credinţele religioase, sursă prezentă atât în tiparele nomenclaturii ştiinţifice, cât şi în cele ale vocabularelor etnobotanice, este important să observăm că aceasta are în cele două tipuri de modele denominative pertinenţă şi pregnanţă distincte. Pentru modelul savant, acest izvor al numirii este astăzi periferic; în schimb, în vocabularele etnobotanice ale multor limbi, el este una din sursele dominante de numire. În acord cu Bejan (1991: 41), cel mai important domeniu denominativ din vocabularul românesc al numelor de plante este cel al animalelor şi păsărilor, urmat de cel al fiinţelor supranaturale. Mai departe, cel de-al doilea domeniu este alcătuit din două subdomenii, mai exact ansamblul termenilor referitori la fiinţe mitologice precum ielele, zânele sau zmeii şi vocabularul incluzând referinţe cu rezonanţă creştină, din care fac parte constituenţi precum Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, sfinţii ş.a.m.d. Fără a oferi evidenţe de ordin statistic, Bejan (1991: 97) notează că cel mai frecvent constituent lexical, care participă la dezvoltarea denumirilor populare româneşti de plante, aparținând domeniului fiinţelor supranaturale, este drac, dar constituenţi precum popă, Maica Domnului, Sf. Maria, Maica Precista au şi ei un rol important în alcătuirea vocabularului etnobotanic cu rezonanţă creştină. Constatarea nu evidenţiază doar prezumţia că diavolul este entitatea supranaturală prototipică în formarea unor denumiri etnobotanice româneşti având ca izvor vastul domeniu „mitologie şi religie”, ci pune în valoare şi veneraţia de care Maica Domnului se bucură în Biserica Ortodoxă şi în folclorul românesc1, din moment ce multe nume de plante stau în legătură cu această emblemă a creştinismului. La o privire mai atentă, se observă că asemenea constituenţi lexicali, foarte potenţi în a da naştere unor fitonime, nu sunt specifici vocabularului etnobotanic românesc, ci, dimpotrivă, figurează în terminologiile etnobotanice ale mai multor limbi vorbite de popoarele creştine. De fapt, în Evul Mediu şi în Renaştere denumirile de plante cu originea în numele divinităţii şi ale sfinţilor erau atât de răspândite încât latina botanică a învăţaţilor vremii, întemeiată pe tradiţia denominativă de tip popular, cuprindea multe astfel de denumiri. Ca reacţie faţă de această modă lingvistică, Carl von Linné (Carol Linnaeus), fondatorul nomenclaturii botanice ştiinţifice, descuraja făţiş – în Secolul Luminilor – practica de a boteza plantele cu nume de sfinţi, iar acest tip de atitudine reflectă în mod clar că sosise timpul ca nomenclatura ştiinţifică să se desprindă din matca vechilor obişnuinţe denominative. „Numele de gen” – scrie Linné, în faimoasa Philosophia Botanica2 (1751), reluând o afirmaţie dintr-o lucrare anterioară, Critica Botanica3 (1737: 69) – „nu ar trebui date abuziv pentru a câștiga protecţia sfinţilor şi a oamenilor faimoşi sau pentru a-i sărbători”. Ghicim în spatele acestui precept etica protestantă pe care unul din marii părinţi ai terminologiilor ştiinţifice o angajează discret în a formula regulile de atribuire a denumirilor ştiinţifice, aspect nu foarte dificil de probat, dacă se ţine cont de faptul că recomandarea linneană se sprijină bibliografic pe contribuţia notabilă şi reacţionară a botanistului elveţian Johann Bauhin, De Plantis a’ Divis Sanctis’ve Nomen Habentibus (1591), publicată cu aproape un veac şi jumătate înainte de apariţia lucrărilor fondatoare ale savantului suedez.
Chiar dacă multe dintre sentenţiile lui Linné privind nomenclatura botanică ştiinţifică sunt astăzi obsolete, este important să observăm că pentru intelighenţia secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea reforma practicilor de numire a plantelor şi animalelor s-a concretizat într-o îndepărtare graduală şi pronunţată de marile tradiţii denominative ale Antichităţii şi Evului Mediu. Pe măsură ce Linné înlocuia denumiri de gen de inspiraţie romano-catolică, precum Sanct. Tritinatis, Alberti, Antonii, Benedicti, Christophori, Gerardi, Georgii, Guilielmi, Johannis, Jacobi, Kunigundis, Ladislai, Laurentii, Pauli, Petri, Philippi, Quirini, Ruperti, Simeonis, Stephani, Valentini, Zachariae, cu nume laice şi „barbare”4, precum Hepatica, Erysimum, Geum, Actaea, Aegopodium, Valeriana, Agrimonia, Artemisia, Senecio, Eupatorium, Gentiana, Sanicula, Primula, Parietaria, Isatis, Tussilago, Geranium, Malva, Circaea, Paeonia, Centauria5, despărţirea de drumuri dintre cele două modele denominative, popular şi ştiinţific, devenea din ce în ce mai pronunţată. Pe măsură ce terminologiile ştiinţelor naturale se standardizau şi se generalizau, transformându-se în seturi de convenţii dezvoltate conform unor reguli sistematice, vocabularele populare ale realităţilor lumii naturale îşi continuau vechiul şi statornicul drum al specificităţii lingvistice şi cultural-istorice. Astfel, în nomenclatura ştiinţifică denumirile botanice cu rezonanţă creştină au lăsat treptat locul unor denumiri descriptive şi tehnice, în timp ce denumirile populare de plante de inspiraţie religioasă au continuat să deţină un loc central în vocabularele etnobotanice.
Urmarea firească a acestei bifurcaţii în atribuirea de nume plantelor şi animalelor s-a observat cu şi mai multă precizie în veacul al XIX-lea, când cercetarea ştiinţifică a folclorului şi a denumirilor populare de tot felul a favorizat elaborarea şi publicarea unor savante lucrări lexicografice dedicate terminologiilor populare şi pertinenţei lor culturale, iar bogăţia de denumiri etnobotanice cu referinţă biblică şi creştină nu a putut fi trecută cu vederea de oamenii de ştiinţă. Astfel, botanişti precum Britten şi Holland (1886: XVII-XVIII) au putut constata că în vocabularul etnobotanic al limbii engleze exista „un mare număr de nume de plante, ce ar putea fi denumite dedicatorii”, întrucât „oglindesc numele multor sfinţi şi chiar al Divinităţii. Totuşi cele din urmă sunt foarte puţine şi reflectă pioşenia: denumiri precum God Almighty’s Bread and Cheese; God’s Eye; God’s Grace; God’s Meat; Our Lord’s, sau Our Saviour’s Flannel; Christ’s Hair; Christ’s Herb; Christ’s Ladder, Christ’s Thorn, Holy Ghost şi Herb Trinity alcătuiesc aproape întregul inventar. Cu totul alta este referirea la Binecuvântata Fecioară Maria, căreia îi sunt dedicate foarte multe denumiri formate cu „Lady” sau „Our Lady”. Consultarea cuvântului „Lady” va dovedi cât de numeroase sunt aceste denumiri în dicţionar. Câteva denumiri strâns legate de Binecuvântata Fecioară Maria, cum ar fi Virgin Mary’s Cowlips, Virgin Mary’s Milkdrops, Mary’s Tears, Virgin Mary’s Pinch, perpetuează legende încântătoare, redate la numele respective. Mulţi alţi Sfinţi au beneficiat de o recunoaştere asemănătoare, cel mai adesea, pentru că plantele denumite în onoarea lor înfloreau în perioada în care ei erau sărbătoriţi (...). Mai apoi, referinţele la diavolul au motivat apariţia unei părţi importante a nomenclaturii plantelor; în cea mai mare parte, acestea s-au sprijinit, aşa cum e normal de presupus, pe proprietăţile negative, reale sau presupuse, ale plantelor care îi poartă numele. Strâns legate de aceste denumiri sunt, probabil, şi numele, destul de multe, care includ termeni precum „Fairy” (rom. zână) sau „Witch” (rom. vrăjitoare)”.
În cazul limbii engleze, inventarul unor astfel de nume de plante cu rezonanţă creştină este cu atât mai semnificativ sub aspect cultural, cu cât convulsiunile Reformei din secolul al XVI-lea au dus la constituirea Bisericii Anglicane, şi, implicit, la crearea unui reper cultural şi istoric menit să semnaleze că respectivele denumiri populare de plante sunt anterioare epocii respective. Dacă adăugăm că în foarte interesantul său tratat asupra simbolismului folcloric al plantelor, Folklard (1892) dedică întregi capitole „plantelor Bisericii Creştine” şi „plantelor Diavolului”, vom indica, poate, mai bine, cât de complicat este studiul simbolismului păgân şi / sau creştin al multor denumiri etnobotanice.
În plan mai amplu, ideea că denumirile populare şi ştiinţifice ale plantelor au netăgăduite izvoare denominative de ordin mitologic şi religios a fost convingător ilustrată de lucrările prestigioase ale unor cercetători şi savanţi precum Peter Bernhardt (2008), A. de Gubernatis (1878, 1882) sau É. Roland (1896-1914). Totuşi rolul activ jucat de diverse credinţe populare sau de producţii folclorice precum descântecele, fabulele, snoavele, legendele, proverbele, ghicitorile sau alte specii epice şi lirice populare în crearea şi fixarea unor denumiri comune de plante este, datorită gradului foarte înalt de dificultate al unui asemenea tip de investigaţie, mai puţin clarificat, cu toate că există destule contribuţii remarcabile în planul cercetării internaţionale (Thiselton-Dyer 1889, Folkard, 1892) şi naţionale (Marian 2008, 2010). Certitudinea pe care o căpătăm prin lectura unor astfel de lucrări de referinţă este că vastul tablou istoric şi cultural în care se înscrie numirea plantelor, a suferit, în timp, schimbări majore, provocate de factori atât de natură lingvistică, cât şi extralingvistică.
Revenind la chestiunea denumirilor populare de plante care oglindesc influenţa profundă a creştinismului, se cuvine să concluzionăm că tradiţia îndelungată şi foarte răspândită de a da nume plantelor sau de a le explica originea şi caracteristicile în acord cu diverse repere biblice şi creştine a favorizat apariţia unui repertoriu bogat de fitonime, iar sursele denominative, de factură mitologică, au intrat, la un moment dat, în competiţie cu cele de sorginte creştină, după cum afirmă, între alţii, Britten şi Holland (1886: xvii-xviii): „unele nume reflectă transferul dinspre zeităţile păgâne spre sfinţii creştini, altele au origine direct creştină”. Această afirmaţie atrage atenţia asupra celei mai importante consecinţe pe care numirea populară a realităţilor naturale a avut-o în plan lingvistic. Pe de o parte, multe dintre plantele cunoscute omului îşi datorează numele faptului că ideologia şi practicile creştine s-au întrepătruns cu sau au înlocuit diverse alte habitudini lingvistice şi culturale considerate păgâne, iar această schimbare amplă manifestată în mai multe culturi a aruncat în uitare un număr incalculabil de denumiri etnobotanice. Pe de altă parte, dacă urmăm consideraţiile formulate de Britten şi Holland, intuim că plante anterior necunoscute au primit la un moment dat „botezul” creştin. Aşadar, în ce condiţii se poate vorbi despre trecerea de la o denominaţie precreştină la una creştină sau despre o desemnare de origine exclusiv creştină?
Extraordinara diversitate a lumii plantelor şi a denumirilor acestora face foarte dificilă reconstituirea condiţiilor în care o realie vegetală a fost denumită sub influenţa creştinismului. În toate limbile naturale, plantele cunoscute de om au, de regulă, mai multe denumiri populare şi – în absenţa unor dovezi credibile care să sprijine concluzia că o plantă anterior necunoscută îşi datorează numele influenţei directe şi exclusive a creştinismului – eforturile de a cerceta circumstanţele exacte ale actului de numire rămân în mare nesatisfăcătoare. Acestei limite i se adaugă capcanele lingvistice notorii, în care cercetătorul poate cădea atunci când realizează un studiu asupra istoriei denumirilor populare de plante: etimologia populară, atracţia paronimică, hipercorectitudinea şi calcul lingvistic.
Dacă pe tărâmul termenilor etnobotanici este foarte dificil de reconstituit cu acurateţe condiţiile în care o plantă şi-a primit numele, terenul nomenclaturii ştiinţifice se dovedeşte mai prielnic ţelului de a căuta denumiri cu rezonanţă exclusiv creştină, în ciuda pericolului de a considera ca fiind de origine exclusiv creştină o realitate lingvistică savantă, a cărei origine se află, de fapt, într-un nume popular problematic. Totuşi din moment ce nomenclatura botanică ştiinţifică s-a îndepărtat în mod explicit de tradiţia atribuirii de nume cu rezonanţă creştină, numai câteva tipuri de denumiri ştiinţifice de plante pot face obiectul unei analize cu folos.
În categoria denumirilor de origine exclusiv creştină pot fi incluse unele din constructele ştiinţifice cu indicaţie geografică şi comemorativă6. În acord cu recomandările Codului Internaţional de Nomenclatură Botanică (citat de Stearn 1983: 295), prezenţa unor indicaţii specific creştine, precum atributul „sfânt”, este obligatorie în cazul fitonimelor formate pornind de la denumiri geografice, iar această regulă poate înlesni căutarea denumirilor ştiinţifice de plante cu sursă exclusiv creştină: „un prefix sau un supranume care indică înnobilarea sau canonizarea poate fi omis, de ex., candollei după De Candolle, jussieui după De Jussieu, hilairei după Sainte-Hillaire, remyi după St. Rémy, dar în indicaţiile geografice ‘St.’ Este redat ca sanctus (m.) sau sancta (f.) e.g. sancti-johannis, a(l) Sf. Ion, sanctae-helenae, a(l) Sf. Elena”.
Dat fiind că, în practica de a stabili denumiri ştiinţifice, indicaţiile geografice şi cele comemorative sunt intens întrebuinţate pentru a identifica diverse genuri şi specii de plante, căutarea modelelor denominative exclusiv creştine trebuie să ţintească spre identificarea numelor de locuri şi de persoane specifice perspectivei creştine. De pildă, dacă obiectul de cercetare este reprezentat de indicaţiile geografice, lingvistul care studiază denumirile ştiinţifice ale plantelor trebuie să aibă în atenţie faptul că „denumirile geografice folosite în latina botanică pot fi, din unghi istoric, clasificate în trei clase, conform perioadei de referinţă: (1) cele romane, (2) cele puse în circulaţie în Evul Mediu şi în secolul al XVI-lea, din motive juridice şi ştiinţifice şi (3) cele moderne.” (Stearn 1983: 206).
Deoarece, în Evul Mediu, dar şi mai apoi, multe denumiri geografice au fost date în onoarea divinităţii, a Maicii Domnului sau a sfinţilor, e de aşteptat ca denumirile ştiinţifice ale unora din plantele ce cresc în arealurile geografice „botezate” cu nume creştineşti să poarte numele locului de origine. Cu alte cuvinte, în terminologia ştiinţifică a plantelor, un toponim devine baza de dezvoltare a unui fitonim. De pildă, genul Sanctambrosia Skottsb.7 denumeşte mai multe specii de plante native de pe insula San Ambrosio, una dintre cele patru insule ale unui arhipelag aflat în largul coastelor chiliene, Islas de los Desventurados („Insulele Nefericite”). Descoperit şi botezat de navigatorii veacului al XVI-lea, arhipelagul nu este – dacă se face abstracţie de recenta bază navală a armatei chiliene – locuit, aşa că speciile autohtone ale genului Sanctambrosia pot fi considerate ca purtătoare ale unui nume de sorginte exclusiv creştină. Cu toate acestea, toponimul San Ambrosio este o convenţionalizare ştiinţifică a unei atracţii paronimice. La origine, numele insulei a fost St. Nabor8 (San Ambor), însă, sub presiunea prestigiului şi autorităţii de care se bucură în biserica romano-catolică Sf. Ambrozie (San Ambrosio), figură tutelară a creştinismului din veacul al IV-lea d.Hr, numele ostrovului stâncos a fost preschimbat în San Ambrosio. Un alt fitonim ştiinţific, Festuca sanctae-mathae9, conservă, prin epitetul speciei, o indicaţie de origine exclusiv creştină, fundamentată pe un nume de sfânt (Sf. Marta). Mai departe, toponimul columbian Sierra Nevada de Santa Marta este doar una din multele reflectări lingvistice ale stabilirii creştinilor pe continentul sud-american.
Dacă indicaţiile geografice incluse în denumirile ştiinţifice de plante permit, până la un punct, reconstituirea relativ precisă a circumstanţelor în care unei esenţe vegetale i s-a atribuit un nume cu rezonanţă creştină, mecanism interpretativ uşurat şi faptul că istoria nomenclaturii ştiinţifice botanice este, ca şi în cazul altor terminologii savante, plenar conservată în scris, indicaţiile geografice prezente în denumirile etnobotanice demonstrează, în contrast cu modelul denominativ ştiinţific, cât de complicat poate fi istoricul lingvistic şi cultural al unor fitonime populare şi cât de alambicată poate fi, uneori, întrepătrunderea dintre viziunea naivă şi cea savantă asupra lumii vegetale.
Reținând, spre exemplu, comentariile lui Lindsay (1929: 39) asupra arborelui lui Iuda10, aflăm că numele popular este motivat de credinţa conform căreia „acesta este copacul de care s-a spânzurat Iuda, deoarece bobocii roşii de floare care apar înaintea frunzelor seamănă cu picăturile de sânge”. Un alt cercetător, Watts (2007: 215), notează că în imaginarul popular „florile trandafirii indică ruşinea arborelui de care Iuda s-a spânzurat”. Acelaşi autor scrie că această credinţă de origine grecească s-a răspândit pe măsură ce arborele ornamental al cărui habitat nativ este Orientul Mijlociu a fost aclimatizat în Europa Occidentală. În călătoria sa spre Vest, planta a primit o denumire latină savantă, arbor Judae, care, la rândul ei, a iscat confuzii şi a alimentat imaginaţia colectivă (cf. Rolland 1903/IV: 79). Pe terenul limbii franceze, calchierea denumirii latineşti a generat două denumiri populare concurente, arbre de Judée (arbore de Iudeea) şi arbre de Judas11 (arborele lui Iuda). Mai apoi, cel mai probabil în epoca lui Shakespeare, copacul şi zestrea sa lingvistică au trecut în Albion, iar planta şi-a fixat, în limba engleză, denumirea Judas tree, o copie lingvistică a lat. arbor Judae. Aşadar, este corect să presupunem că pletora de denumiri populare din limbile europene, germ. Judasbaum, it. albero di Giuda, rom. arborele Iudei, rus. Iudino derevo, sp. árbol de Judas, trebuie pusă pe seama largii circulaţii a legendei cu rădăcină biblică.
În lumina consideraţiilor de mai sus, descrierea unor fitonime populare româneşti, cu rezonanţă creştină, va fructifica noţiunea de imaginar botanic, definită în prezenta lucrare drept lexicalizarea convenţională şi ades figurată a unor reprezentări istorice şi culturale puse în circulaţie prin nume de plante ce subliniază influenţa creştinismului. Deşi poate părea vagă, această definiţie provizorie, de lucru, are menirea de a reliefa că o limbă naturală este oglinda unei culturi şi mediumul dinamicii culturale. Interpretând limba ca tezaur cultural, putem observa acţiunea conjugată şi importanţa factorilor intra- şi extralingvistici în configurarea desemnării şi a sensurilor, iar denumirile de plante şi de animale se numără, în opinia noastră, printre exemplele tipice de ilustrare a dimensiunii antropologice a unei limbi.
 
Note
1 Culegeri de producţii folclorice precum Marian (1904) sau Teodorescu (1885) probează prezenţa tutelară a Maicii Domnului şi a Divinităţii în spiritualitatea populară românească.
2 Linnaeus’ Philosophia Botanica, traducere în limba engleză de Stephen Freer, Oxford University Press, 2003; traducerea şi adaptarea în limba română a fragmentului citat ne aparţin.
3 „Nominibus genericis non abuti decet ad Sanctorum hominumque in alia arte Illustrium memoriam conservandam, vel favorem captandum.”
4 Multe dintre aceste denumiri „necreştineşti” reprezentă, de fapt, dovezi ale întoarcerii la tezaurul cultural şi lingvistic greco-latin, bază a tuturor terminologiilor ştiinţifice actuale.
5 Linnaeus 1737: 71-72. See also Linné 2003: 182-183.
6 Definite ca denumiri date „în onoarea unei personalităţi” (Gledhill 2008: 23), indicaţiile comemorative ale numelor botanice savante au mai fost considerate şi „nume onorifice” (Lemmon 1878).
7 Quattrocchi 2000/IV: 2376.
8 Sfinţii Nabor şi Felix sunt martiri creştini ai prigoanei din vremea împăratului Diocleţion (303 d.Hr.).
9 Quattrocchi 2006/II: 954.
10 În limba engleză, denumirea comună este Judas tree. Numele ştiinţific al plantei, Cercis siliquastrum, propus de Linné în 1753, are ca izvoare etimologice gr. kerkis (vechi nume folosit de Teofrast pentru a denumi copacul respectiv, cf. Quattrocchi 2000 /I: 485), însemnând ‘suveică’, codificare a formei alungite a capsulei de seminţe, şi lat. siliqua, cu înţeles asemănător, ‘pod – capsulă’, de la care s-a format termenul botanic siliquastrum, ‘plant – plantă’ (cf. OLD 1968: 1762).
11 „Cuvântul Judée (Iudeea), în loc de Judas (Iuda), se bazează pe confuzia iscată de terminaţia de genitiv Judae în urechile oamenilor neştiutori [de limbă latină – I.M.]” (Rolland 1903/IV: 79).
 
Bibliografie
***Oxford Latin Dictionary, Oxford, Clarendon Press, 1968.
Iohan Bauhini [Johann Bauhin], 1591, De Plantis a’ Divis Sanctis’ve Nomen Habentibus, Apud Conrad Waldkirch, Basileae.
Peter Bernhardt, 2008, Gods and Goddesses in the Garden: Greco-Roman Mythology and the Scientific Names of Plants, Rutgers University Press.
Alexandru Borza, 1958, „Numiri româneşti de plante în vocabulare şi dicţionare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea”, Cercetări de lingvistică, Cluj-Napoca, Anul III, pp. 199-218.
Alexandru Borza (coord.), 1968, Dicţionar etnobotanic, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
James Britten, Robert Holland, 1886, A Dictionary of English Plant-Names, Trübner & Co., Ludgate Hill, London.
Hadumod Bussmann, 1996, Routledge Dictionary of Language and Linguistics, Routledge, London, New York.
Gheorghe Chivu (ed.), 2008, Dictionarium Valachico-Latinum. Primul dicţionar al limbii române, studiu introductiv, ediţie, indici şi glosar de Gh. Chivu, Editura Academiei, Bucureşti.
Gheorghe Chivu,2010, „Nume de plante în Dictionarium valachico-latinum”,în Rodica Zafiu et al. (editori), Limba română. Controverse, delimitări, noi ipoteze, Actele celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba română (Bucureşti, 4–5 decembrie 2009), I, Editura Universităţii din Bucureşti, , pp. 333-340.
David Crystal, 2008, A Dictionary of Linguistics and Phonetics, sixth edition, Blackwell Publishing.
Angelo de Gubernatis, 1878-1882, La Mythologies des plantes ou les légendes du règne végétal, vol. I, 1878, vol. II, 1882, C. Reinwald & C-ie, Libraires-Editeurs, Paris
Constantin Drăgulescu, 2010, Dicţionar explicativ al fitonimelor româneşti, Editura Universităţii „Lucian Blaga”. Sibiu.
Mircea Eliade, 1936, „Maica Domnului”, Familia. Revistă lunară de cultură, seria III, anul III, nr 6, iulie-august 1936, pp. 33-38.
Richard Folkard, 1892, Plant Lore, Legends and Lyrics. Embracing the Myths, Traditions, Superstitions and Folk-Lore of the Plant Kingdom, second edition, Sampson Low, Marston & Company Limited, London.
David Gledhill, 2008, The Names of Plants, fourth edition, Cambridge University Press, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paolo.
G. T. Lemmon, 1878, „Honorary Names in Scientific Nomenclature”, Botanical Gazette, vol. 3, No. 7 (Jul., 1878), pp. 61-64.
T.S. Lindsay, 1923, Plant Names, The Sheldon Press, London, The Macmillan Co., New York and Toronto.
Caroli Linnaei [Linné, Carl von], 1737, Critica Botanica in qua Nomina Plantarum Generica, Specifica & Variantia Examini Subjiciuntur Selectiora Confirmatur Indigna Rejiciuntur; simulque Doctrina circa Denominationem Plantarum Traditur, Lugduni Batavorum, Apud Conradum Wishoff.
Carl von Linné, 2003, Linnaeus’ Philosophia Botanica translated by Stephen Freer, Oxford University Press.
Simion Florea Marian, 1904, Legendele Maicii Domnului. Studiu folkloristic, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”.
Simion Florea Marian, 2008-2010, Botanica poporană română, vol. I, Editura Muşatinii, Suceava, 2008, vol. II şi III, Editura Academiei Române, Suceava, 2010.
Lytton John Musselman, 2012, A Dictionary of Bible Plants, Oxford University Press.
Elena Niculiţă-Voronca, 2008, Datinile şi credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică, 2 vol., Editura Saeculum Vizual, Bucureşti.
Tudor Pamfile, 2008, Mitologia poporului român, 2 vol., Editura Vestala, Bucureşti.
Z. C. Panţu, 1906, Plantele cunoscute de poporul român, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti.
Constantin Pârvu, 2002-2005, Enciclopedia plantelor, 4 vol., Editura Tehnică, Bucureşti.
Dr. E. Pop, 1930a, „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante”, I, Ţara Bârsei, Anul II, No 2, Martie-Aprilie 1930, pp. 164-174.
Dr. E. Pop, 1930b, „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante”, II, Ţara Bârsei, Anul II, No 3, Mai-Iunie 1930, pp. 234-244.
Umberto Quattrocchi, 2000, CRC World Dictionary of Plant Names. Common Names, Scientific Names, Eponyms, Synonyms and Etymology, Vol. I. A-C, vol. II. D-L, vol. III. M-Q, vol. IV. R-Z, CRC Press, Boca Raton, London, New York, Washington D.C.
Umberto Quattrocchi, 2006, CRC World Dictionary of Grasses. Common Names, Scientific Names, Eponyms, Synonyms and Etymology, Vol. I. A-C, vol. II. E-O, vol. III. P-Z, CRC Taylor & Francis Group, Boca Raton, London, New York.
Eugène Rolland, 1896-1914, Flore populaire ou histoire naturelle des plantes dans leurs rapports avec la linguistique et le folk lore, 11 tomuri, Paris, Pentru nevoile lucrării de faţă a fost consultat îndeosebi vol. IV, Librairie F. Staude, Paris, 1903.
William T. Stearn, 1983, Botanical Latin, third edition, revised, David & Charles, Newton Abbot, London, North Pomfret.
G. Dem. Teodorescu, 1885, Poesii populare române, Tipografia Modernă Gregorie Luis, Bucuresci.
T. F. Thiselton-Dyer, 1889, The Folk-lore of Plants, D. Appleton and Company, New York.
Grigore G. Tocilescu, Christea N. Ţapu, 1980, Materialuri folcloristice, 3 vol., Editura Minerva, Bucureşti.
Donald C. Watts, 2007, Elsevier’s Dictionary of Plant Lore, Elsevier, Amsterdam, Boston, Heidelberg, London, New York, Oxford, Paris, San Diego, San Francisco, Singapore, Sydney, Tokyo.
Gabriele vom Bruck, Barbara Bodenhorn (ed.), 2006, The Anthropology of Names and Naming, Cambridge University Press.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog