Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Amor intellectualis, o fenomenologie a spiritului1

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Alte articole de
Alexandru Ovidiu VINTILĂ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Despre Amor intellectualis. Romanul unei educaţii a lui Ion Vianu se poate afirma că este o fenomenologie a spiritului. O carte care te cucereşte de la primele pagini, în care se relatează povestea unei deveniri intelectuale şi, în acelaşi timp, sentimentale. Aşadar, este vorba despre reconstrucţia unei istorii personale, dar care se întrepătrunde cu drama unei lumi şi a unui timp aflat în criză.
Autorul acestui roman memorialistic, cu o fervoare temperată, bine dozată, sincer şi inspirat, portretist convingător, riguros şi necruţător, ne introduce în spaţiul unui teritoriu grav, cu personaje şi întâmplări pregnante. La un moment dat, în debutul cărţii, dedicată prietenului său Matei Călinescu („Geamănul”), întru pioasă amintire, Ion Vianu mărturiseşte că încă de la început a fost însoţit de moartea care ne înconjoară, de viaţa firavă, de prezenţele binefăcătoare şi discrete, disparente, de cultul trecutului. „Sub egida lor am făcut descoperiri, am fost aruncat în contraziceri. Ele m-au format. Pierzându-mă, cu mari ocoluri şi niciodată dezminţit, m-am regăsit, mult mai târziu”, spune scriitorul, indicându-ne substanţa opului de faţă.
Personajul central al cărţii este T., uneori numit direct Tudor, cum lesne se înţelege, este vorba despre Tudor Vianu, ilustrul său tată. Prin descrierea decorului „biroului mic”, voit imitat după gravura lui Dürer, Der Heilige Hieronymus im Gehäus (Sfântul Ieronim în chilie), încă de la primele pagini ale cărţii suntem introduşi în atmosfera de lucru, de meditaţie, a eruditului profesor. În acest sens, austeritatea încăperii vorbeşte de la sine: „Masa de scris se află în faţa ferestrei, o lampă pusă pe birou e mereu aprinsă. În spatele celui de stă la birou se află laviţa, un divan cu capace, unde se găsesc manuscrise, acte, cărţi, într-o ordine relativă. Laviţa poate servi şi pentru siestă, destul de spartană, de altfel, care greu se prelungeşte, duritatea lemnului nefiind atenuată decât de nişte perne mari. Fotoliul de lemn de la masa de scris are spetează înaltă, stai aşezat pe o suprafaţă dură, perna acoperită de catifea nu e groasă”, îşi aminteşte Ion Vianu, spunând că încă de mic, văzându-l pe tatăl său scriind, şi-a putut imagina cum se elaborează o carte. În acelaşi timp, urmărindu-şi părintele, actul scrierii i se părea că este supus unui ritual bizar: „Scria cu creionul pe coli îndoite în două, pornind din colţul din stânga sus. Primul rând conţinea cel mult un cuvânt, apoi, la mijloc, acoperind întreaga diagonală a paginii, devenea excesiv de lung, după care din nou rândurile se scurtau şi se isprăveau ca un cuvânt scurt, să zicem, şi. Când am învăţat să citesc, mi-am dat seama că scrisul acela era ilizibil pentru oricine altcineva în afară de autorul lui, un obiect de folosinţă pur personală (şi niciodată nu l-am putut citi, cum n-au reuşit nici editorii lui, mai târziu). Apoi, ciorna era transcrisă pe nişte coli albe liniate, cu o consistenţă aproape de carton, de un format înalt, cum n-am mai întâlnit. De data asta scria cu stiloul. Caligrafia era impecabilă, ca şi fraza”.
În „lumea tatălui”, un maestru şi un model cultural, Ion Vianu îi va cunoaşte pe Edgar Papu, Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu sau Ion Frunzetti. Cum precizează scriitorul, relaţia dintre discipoli şi magistrul lor constituie firul roşu al cărţii. La acest fir roşu se adaugă profilul lui Mironi Chiraleu, prietenul intim al naratorului, „acel înger prins şi zdrobit în mecanismul distrugerii oamenilor”, închisoarea comunistă.
Starea de lume aflată într-o perpetuă dispariţie, indusă lectorului de la primul până la ultimul capitol al cărţii, capătă nuanţe de o deosebită expresivitate, odată cu intrarea în scenă a Monseniorului Vladimir Ghika, al cărui profil este redat graţie talentului de rafinat portretist al autorului volumului intitulat atât de sugestiv Amor intellectualis. Romanul unei educaţii. „Prin 1949 putea fi văzut în Bucureşti un om care nu părea să aibă nimic de-a face cu lumea care îl înconjura. [...] De gât îi atârna un crucifix. Un brâu roşu cu franjuri la capăt, arătând un grad preoţesc înalt, îl încingea, căzând apoi în lungul coapsei stângi. Pasul lui, mereu grăbit, uşor, ca un început de zbor, te făcea să presupui că are o destinaţie precisă şi urgentă. Era în fiinţa lui un amestec neobişnuit de energie şi de fragilitate. [...] Pretutindeni, influenţa lui era profundă. Se spunea că făcuse minuni, operând vindecări miraculoase. Se ruga cu o concentrare impresionantă. În timpul acestor stări s-ar fi ridicat de la pământ, în levitaţie. Toate astea se petrecură înainte de război şi imediat după”, afirmă Ion Vianu despre acel „ins fără pereche”, Monseniorul Vladimir Ghika.
Urmează alte şi alte pagini pline, rememorarea unor ani esenţiali pentru formarea autorului. „Erau amintiri”, după cum scrie autorul însuşi. În acel răstimp, unul marcat de „ciuma roşie”, scriitorul conştientizează că: „[...] singura libertate este să faci ce este greu; şi greu cu adevărat nu este decât ceea ce angajează fiinţa ta în totalitate. Liber cu adevărat nu poţi fi într-un univers în care totul este decis demult şi iremediabil. Ai sentimentul libertăţii, dacă încerci, de fiecare dată, să fie conform cu tine. Dar încercarea trebuie să-ţi fie grea. Fii credincios ţie însuţi, era sfatul pe care Polonius i-l dădea fiului său, Laertes. Şi cum îţi poţi fi credincios, dacă nu te dăruieşti cu fiinţa ta întreagă? Acesta era singurul sens pe care îl puteam da dorinţei mele de a fi liber: cel de a alege drumul cel mai greu”.
Una peste alta, Ion Vianu reuşeşte să construiască o naraţiune de substanţă, de largă respiraţie, care lesne te prinde în mrejele ei, o scriitură densă, un bildungsroman, o carte despre „omul lăuntric” şi, de asemenea, o pledoarie veridică pentru cultură. Căci, după cum susţine, pe bună dreptate, semnatarul cărţii în dezbatere, fără cultură vom cădea în barbarie.
 
Note
1 Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii, Polirom, Iaşi, 2011.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog