Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Vasile Levițchi: Zborul căderii sporește uimit

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Scriitorul Vasile Levițchi (15.XI.1921, Carapciu, j. Storojineţ, azi în Ucraina – 21.10.1997, Chişinău) și-a petrecut copilăria în comuna natală, unde a urmat școala generală de șapte ani. A făcut serviciul militar în București, într-un regiment de pompieri (1943-1944). Întors acasă, se angajează pentru un timp ca muncitor la căile ferate, ulterior se înscrie la Școala Pedagogică (colegiul) din Cernăuți, după absolvire (1948) fiind profesor de română şi director în mai multe şcoli din nordul Bucovinei. Își continuă studiile la Institutul Învățătoresc (1954) și la Institutul Pedagogic de Stat „Alecu Russo” (promoția 1959) din Bălți. A condus, până în 1969, primul cenaclu literar românesc, pe care l-a înființat la Cernăuți la începutul dezghețului hrușciovian (1955-1956). În 1964 își începe cariera universitară ca lector la Catedra de literatură universală a Facultății de Filologie de la Universitatea din Cernăuți. În calitate de redactor-şef al ziarului „Zorile Bucovinei”, pe care este autorizat să-l înființeze în 1966, a condus și cenaclul de pe lângă această publicație. La ședințele cenaclului, „adevărată școală de literatură și cultură” (Ilie Tudor Zegrea), participau numeroși scriitori, unii afirmați, alții în curs de afirmare: Ion Gheorghiță, Ilie Motrescu, Mircea Lutic, Grigore Bostan, Grigore Crigan; mai tinerii Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, Ștefan Hostiuc. Într-un singur an (1968) au apărut patruzeci de numere cu „Pagina literară”, supliment la „Zorile Bucovinei”, în care au publicat cei mai mulți viitori scriitori bucovineni, fapt pentru care a fost învinuit de către oficialităţile de partid că acordă prea multă atenție culturii și ignorează fruntașii în întrecerea socialistă, fiind obligat să demisioneze din postul de redactor-șef al publicației. Imaginea Poetului, dublată de cea a Profesorului, iubit și idolatrizat în mediul studențesc, este evocată de discipolii săi, între aceştia – Arcadie Suceveanu – îl consideră drept „patriarhul” literaturii române din Bucovina. În 1975 este obligat să plece de la universitate, unde reușise să promoveze o pleiadă de tineri scriitori, cu gândirea descătușată. Rămas fără serviciu, se va dedica traducerilor din literatura rusă și cea universală, pentru unele edituri din Chișinău, unde, stabilit definitiv în 1990, va desfășura o activitate prodigioasă. Colaborează la „Basarabia”, „Flux”, la ziarul „Plai românesc” din Cernăuţi, la publicaţii din Suceava, Iaşi şi Bucureşti.
Vasile Leviţchi a debutat cu poezii în presa cernăuțeană, în a doua jumătate a anilor ’50, debutul editorial fiind marcat de volumul Versuri, apărut în 1959 la Chișinău. A publicat cărţi cu o periodicitate remarcabilă, cele mai multe de poezie, dar și de proză satirică. Plasat în contextul literar al Bucovinei în timpul luptei purtate pentru libertatea cuvântului românesc, Vasile Leviţchi împărtășește idealurile mișcării de la „Iconar”, avându-l în frunte pe Mircea Streinul. În poezie Vasile Leviţchi e un împătimit de al său „plai natal cu brazi și fagi, leagăn cântecelor dragi”, de graiul „miere și vin, vin și pelin, graiul meu carpatin. / Graiul meu – strămoșii mi l-au lăsat cu întreit legământ, / Mai demult, pe mult încercatul Moldovei pământ”. Abordează diverse registre, începând cu fabula și poezia satirică, în care împletește filonul folcloric cu cel cult. Vitalie Tulnic remarca schimbarea ce s-a produs în creația lui Vasile Leviţchi de la primele volume, în care e „tributar unei poezii didactice, foarte la modă pe atunci, cu fabula bine rotunjită și cu morala pusă la coadă”, la o „poezie puternică prin atmosfera ei”. Poetul se descoperă pe sine pe măsura descoperirii profunzimii sufletului, lupta purtându-se între închiderea eului în templul fiinţei şi deconspirarea lui: „M-am tradus şi pe mine / Trădându-mă întreg / Mă citesc ca în graiuri străine / Ce nu le înţeleg” (Carte nescrisă). Rădăcinile în mult cântata Bucovină îi servesc drept călăuză prin labirinturile poeziei și ale vieții. Pe de o parte pseudovalorile, „anturajul de paradă”, „cădelniţele vacanţei”, iar pe de altă parte, „uniformizarea maselor”, „mersul lent şi practic de cireadă”, altfel zis nimicirea spiritului de iniţiativă sunt surprinse cu acuitate şi infinită tristeţe. În aceste condiţii, în „grava penurie de iubire” este firească reîntoarcerea la peisajul şi natura bucovineană, ce păstrează vie şi amintirea lui Eminescu: „Teii vechi din Bucovina/ Te-au văzut, te ştiu, te simt / Şi-nfloresc a câta oară / Prin pădurea de argint”. Timpul – „teama cea grea” – este înfruntat printr-o instalare în anotimpulprimăverii, echivalând cu tinereţea şi dragostea. Evocat şi invocat în multe dintre poeziile sale, sentimentul iubirii este marcat, în permanenţă, de trecerea implacabilă a timpului, aşa încât amintirea predomină, iar tonul de romanţă este inevitabil. La polul opus al expresiei se află ritmul sacadat, exprimarea concisă, „economicoasă”, puse în slujba unui sarcasm necruţător. Fără otrava „demonicei uri”, fără a scoate „dureri pe tarabă”, acceptând „arderea până la scrum”, Vasile Leviţchi pune preţ pe măsura întreagă a lucrurilor şi nu pe jumătăţile de măsură. Predispoziţia spre descriptivism este cenzurată de ştiinţa de a fi şi categoric, şi laconic: „viaţa e legea, şi nu-i recunoaşte purificării vreun alt model. / întâi te mistui – pentru a renaşte / sentinţa e fără drept de apel”. Purificarea, renaşterea, împlinirea sunt etape de parcurs, împlinirea, rodul, pe de o parte, şi neîmplinirea, ratarea, pe de altă parte, polarizând și tensionând trăirea. Dramatismul e provocat de „zămislirile care mor” şi de „promiţătorulbob ce se pierde”, „zborul căderii sporind uimit”, poetul fiind obsedat de „întârzierile de-o viaţă” (e şi titlul uneia dintre cărţile sale, din 1982). Evidenţiind fructul neobservat al măceşului „zgribulit în ceaţă şi în zloată”, sau „biet călinul cu ramul firav ca un pai”, Vasile Leviţchi simbolizează o modestie specific bucovineană: „Pe-aici pe la noi strălucirea-i sfioasă cumva”. Îmbărbătarea „firavului”, a acelei unde latente, adânc tăinuită în suflet, dar capabilă să revigoreze, în opinia sa, omul contemporan, un anumit optimism îl diferenţiază în contextul literar al anilor șaizeci-șaptezeci din secolul trecut, de la Est de Prut. În iureșul evenimentelor de la sfârșitul anilor optzeci și începutul anilor nouăzeci, Vasile Leviţchi se simte atras de publicistică, implicându-se în lupta pentru limba română, pentru revenirea la grafia latină, pledând în apărarea valorilor românești din Bucovina sa natală, toate acestea fiind reflectate în rubricile susținute la diverse publicații: Multe trec pe dinainte, în „Literatura și Arta” (1987-1997), Cioburi de monolit în „Tinerimea Moldovei” (1992-1994), Dubio, ergo cogito, în „Contrafort” (1995-1996). Publicistul Vasile Leviţchi acordă multă atenție și problemelor ce țin de moravuri, atacând filistinismul, lipsa de caracter, impostura, escrocheria și „coțcărismul”, profilându-se cu claritate într-o societate abia ieșind din totalitarism. Fiziologia insului colecționar de metehne din societatea postsovietică se află în obiectivul prozei sale satirice din volumele O, sfântă naivitate (1973) și Centrul covrigului (1992).
Vasile Leviţchi a tradus din scriitorii letoni Oiar Vacietis, Anna Sakse, Arvids Grigulis, din bielarusul Ghenadii Grigorovici, din scriitorii ruși Lev Tolstoi, Leonid Leonov, Andrei Platonov, Alexei Tolstoi, Ivan Predun, din ucrainenii Lesia Ucrainka, Iuri Fedicovici, Vladimir Sosiura, Nicolai Tereșenko, Dmitro Pavliciko și Volodimir Luciuk.
 
Scrieri: Versuri, Chișinău, 1959; Grâu şi cântec, Chișinău, 1962; Poezii, Chișinău, 1963; La izvoarele Siretului, Chișinău, 1966; Mărturisiri în drum, Ujgorod, 1966; Preludiul primăverii, Ujgorod, 1969; Inima iarăşi..., pref. Mihai Cimpoi, Chișinău, 1972; O, sfântă naivitate, Chișinău, 1973; Întârzieri de-o viaţă, Chișinău, 1982; Se destramă o noapte albă, Chișinău, 1985; Adaos la cartea de vise, Chișinău, 1989; Centrul covrigului, Chișinău, 1992; Cerul încă nesfărâmat, Iaşi, 1996; Punte spre un mal inexistent, Chișinău, 1997; Multe trec pe dinainte..., Timişoara, 2001; 101 poeme, București, 2011.
Repere bibliografice: Nicolae Bileţchi, Vasile Levițchi, în Profiluri literare, Chișinău, 1972; Ion Ciocanu, Itinerar critic, 1973, p. 168-174; Ion Ciocanu, Tentaţia şi vocaţia comicului, „Nistru”, nr. 7, 1981; Gheorghe Mazilu, „Se destramă o noapte albă”, „Nistru”, nr. 9, 1985; Ștefan Hostiuc, Poezia română postbelică din nordul Bucovinei: generaţii şi paradigme, „Glasul Bucovinei”, nr. 3, 1994; Ion Proca, „Şi floarea mereu în singurătate...”,„Glasul naţiunii”, 1997, 5 noiembrie; Ion Beldeanu, Un postiluminist: Vasile Levițchi, „Dacia Literară”, 2002, p. 44; Ion Ciocanu, Vasile Leviţchi, „Viaţa Basarabiei”, nr. 3, 2004; Arcadie Suceveanu, Emisferele de Magdeburg, Chișinău, 2005, p. 99-104; Vasile Levițchi, „Septentrion literar”, 2006, 5 (număr special); Nicolae Bileţchi, Analize și sinteze critice, Chișinău, 2007, p. 285-306; Aureliu Busuioc, In memoriam Vasile Leviţchi, „Jurnal de Chişinău”, 2009, 23 ianuarie; Vasile Leviţchi în amintirea contemporanilor, îngr. Vasile Tărâțeanu,Iaşi, 2009; Dumitru Apetri, Atitudini și opinii, Chișinău, 2010, p. 86-90.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog