Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Traiectoria lui G. Călinescu

Doina DRĂGUŢ

Alte articole de
Doina DRĂGUŢ
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Orgolios din fire, poate chiar din cale-afară, Călinescu îşi ortografia prenumele foarte simplu: „G”. Exeget al lui Eminescu, „divinul critic” a observat că, după unele tribulaţii şi după ce Iosif Vulcan, la „Familia”, i-a schimbat numele din „Eminovici” în „Eminescu”, şi Eminescu îşi semna textele înaintate lui Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi („secretar perpetuu” al revistei „Convorbiri literare”) cu iniţiala „M”. Gheorghe Călinescu (pe numele său adevărat) semna numai cu „G. Călinescu”. Marele personaj al culturii româneşti nu era singular în acest demers; congenerii săi: N(icolae) Davidescu făcea scandaluri de presă, când unul dintre criticii importanţi îi scria numele întreg, iar prozatoarea Ioana Postelnicu, membră a cenaclului lui E. Lovinescu făcea „alergie”, când i se spunea „romanciera”, iar nu „romancierul”.
Şi Călinescu a resimţit această nevoie a unei sigle nominale; a şi început, devreme, să semneze esenţializat. Toate cărţile sale au apărut sub semnătura „G. Călinescu”. Oltean prin ascendenţă, ca şi Sadoveanu, G. Călinescu a trăit în Moldova şi a învăţat la şcoala lui G. Ibrăileanu (nici acesta nu semna „Garabet”, ci doar „G. Ibrăileanu”), în timp ce primea mesaje de la „Sburătorul” lui E. Lovinescu (şi acesta semna simplu: „E. Lovinescu”). Terminându-şi studiile la Iaşi şi Bucureşti, G. Călinescu pleacă la Roma, unde cercetează lucrările unor călători străini despre ţările române, prin veacul de mijloc. Se întoarce în ţară, lucrează ca profesor în învăţământul liceal, apoi devine agregat la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Iaşi. G. Călinescu, la 30 şi ceva de ani, simte că poate să fie un prozator şi scrie romanul Enigma Otiliei. Îi urmează cărţile despre Eminescu şi Creangă, îi urmează revista Jurnalul literar (în a cărei primă serie miza pe G. Ivaşcu, Al. Piru, Grigore Mărgărit). Era la Universitatea din Iaşi, pe vremea aceea.
Cel de-al doilea război impune schimbarea unor structuri, a unor funcţii şi transferul unor instituţii, ori oameni, dintr-o parte în alta a ţării. Cei care nu ştiu despre unele dintre acestea pot afla din cartea postumă a lui Lucian Blaga, Luntrea lui Caron: Marea Universitate din Iaşi ajunsese, mutată parţial, pe lângă Alba-Iulia; Marea Universitate din Cluj a fost strămutată la Sibiu. G. Călinescu se mută la Bucureşti şi, împreună cu alţi intelectuali, adoptă linia social-democraţiei. Frustrat, prin origine, este posibil ca G. Călinescu, precum Matei Caragiale (vrem, nu vrem, copil din flori) să fi încercat şi el sentimentul teoretizat de Freud. Îşi ia în serios misia şi purcede la treabă. Are duşmani, are prieteni; prieteni care, unii dintre ei, i-au făcut mari servicii (Al. Rosetti), dar pe care i-a ridiculizat în romanele de mai târziu. La Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, G. Călinescu avea rivali pe măsură; îl amintesc aici pe D. Caracostea (cel care, în 1948, l-a propus pe G. Călinescu într-un scaun academic).
G. Călinescu se înscrie, după război, în lupta pentru o nouă societate; era vorba de o presimţire. Era perioada în care Ion Petrovici, filozoful, era ministru al Educaţiei Naţionale; era perioada în care Lucian Blaga lucra la legaţii prin Polonia, Elveţia şi Portugalia; când se instaura guvernul condus de dr. Petru Groza; când Aron Cotruş, care simpatizase cu Legiunea, alegea calea exilului; când Mircea Eliade scria volumul, tipărit cu copertă verde, Salazar sau renaşterea Portugaliei; când, la Paris, Emil Cioran scria Exerciţii de descompunere. Peste puţini ani, unii dintre exponenţii generaţiei de creaţie interbelice ajung să deţină şi funcţii oficiale; Sadoveanu devine membru al Prezidiului Mari Adunări Naţionale, C. I. Parhon – preşedinte al M.A.N., Tudor Vianu – ambasador la Belgrad. Epurările din lumea culturală devansează cu un deceniu epurările din lumea politică. Sunt scoşi din Academie, din Societatea Scriitorilor Români, din alte instituţii reprezentative, mulţi dintre fruntaşii „intelighenţiei româneşti” de până atunci. Din motive numai de ei ştiute (iar după aceea şi de zeloşii anchetatori) n-au înfundat puşcăriile: Agârbiceanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Al. Philippide, Lucian Blaga ş.a.
În aceeaşi perioadă, în care Călinescu fusese scos de la catedră, congenerul său, ilustrul Şerban Cioculescu îşi vindea cărţile la buchiniştii de pe Dâmboviţa, iar Vladimir Streinu era angajat cu „sprijinul” lui Sadoveanu ca administrator al parcului Herăstrău (era, şi acela, un sprijin). G. Călinescu e dat afară de la catedră (deşi continuă să figureze în statele de plată ale Universităţii din Bucureşti) şi este numit director al Institutului de Teorie şi Istorie Literară, ce îi va purta numele după moartea sa. Deputat în M.A.N., Călinescu publică romane precum: Bietul Ioanide, piese de teatru într-un act, poezii ocazionale, precum cele din Laudă lucrurilor şi se declară „loial”. Era vorba de frustrarea din copilărie, sau de o adeziune? Spun unii că G. Călinescu ar fi făcut pactul cu „diavolul roşu” din oportunism. Personal, nu cred în această ipoteză: cultura română trebuia să supravieţuiască; şi a supravieţuit.
Călinescu se bucură de onoruri, aşa cum se bucurau (şi trebuiau să se bucure) şi Sadoveanu, şi Arghezi; Ion Barbu publicase în „Viaţa românească” o poezie numită Bălcescu trăind, în care adeverea tradiţiile republicane în România; poate şi pentru asta n-a făcut puşcărie, deşi se lăsase pozat în uniformă de legionar. Fac vâlvă, în acea perioadă, ca şi mai înainte, Maria Banuş şi Nina Cassian. În acel timp, G. Călinescu îşi aducea acasă colaboratoarele de la Institut şi o ruga pe soţia sa, Alice Vera Călinescu, să urce în mansarda locuinţei şi să-i aducă nu-ştiu-ce raritate bibliofilă. Avea grijă să-i ia scara.
Declarându-se „loial”, G. Călinescu a avut parte şi de atenţia conducerii de atunci a României. Un încrâncenat critic de astăzi, Gheorghe Grigurcu, îi impută „Divinului Critic” faptul că ar fi mirosit, pe patul morţii, o floare primită de la Gheorghiu-Dej (fără a fi nostalgici ai vechiului regim, ci oameni cu capul pe umeri, trebuie să spunem că şi liderul politic de atunci, şi „liderul-neoficial” al criticii literare româneşti erau, cum am spus, nişte frustraţi). La scară europeană, sunt mulţi scriitori care au făcut pactul cu „diavolul roşu”. Chiar şi din Occident. Au fost şi şefi de stat care au făcut pactul cu „diavolul negru” (Hitler) – mareşalul Pétain al Franţei.
Contemporan cu Thomas Mann, cu Serghei Esenin (cel care s-a sinucis din cauza unei dansatoare, Isadora Duncan), cu Maiakovski (care s-a sinucis, şi el, dar din cauza lui Stalin), contemporan cu Borges, cu atâţia şi atâţia laureaţi ai premiului Nobel (pentru literatură şi pentru altele), G. Călinescu expiază, la Bucureşti, în anul 1965.
Exponent al celei de-a treia generaţii post-maioresciene (alături de, sau împreună cu Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu etc.), G. Călinescu rămâne autorul celei mai importante cărţi din cultura română: Istoria literaturii române de la origini până în prezent.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog