Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

„Ghimpele neamului Löwy” în Scrisoare către tată

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

„Pe mânerul bastonului lui Balzac: Am frânt toate piedicile
Pe mânerul bastonului meu: Toate piedicile m-au frânt...
Franz Kafka
 
Impresionantă atât sub raport cantitativ (în jur de 1500 de scrisori), cât şi, mai ales, calitativ, Corespondenţalui Franz Kafka, tradusă integral în româneşte de către Radu Gabriel Pârvu, în 2005, la editura RAO, ne ajută să înţelegem mai bine nu doar personalitatea refractară, contradictorie a scriitorului, ci să dobândim şi o altă deschidere asupra creaţiei sale artistice. În marea lor majoritate, scrisorile redau tensiunea sufletească, sunt vii, poartă parfumul epocii şi al spaţiului din care au fost expediate. Descoperim în ele şi reflecţiile creatorului, detalii despre personalitatea altor colegi de breaslă, comentarii asupra creaţiilor unor iluştri scriitori ai vremii, dar şi germenii viitoarelor sale texte literare. Cu toate acestea, după cum observă şi Iulian Băicuş în studiul său Esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka, „miza epistolelor lui Franz Kafka este clar una ontologică, iar nu una ideologică”1.
Un loc deosebit în corespondenţa kafkiană este ocupat de mult discutata Scrisoare către tată,concepută în 1919, fără a ajunge vreodată în mâinile adresantului. Aceasta constituie un document uman şi literar excepţional, pe care se sprijină tristele interpretări psihanalitice. Cele din urmă pleacă de la premisa falsă, de care însuşi autorul era conştient: pattern-ul oedipian. Dacă fiul are tulburări de sexualitate, dacă nu reuşeşte să se căsătorească, dacă scrie, dacă nu poate să scrie, dacă se umilește în această lume, dacă a trebuit să construiască o altă lume, un deşert infinit etc. – de toate se face vinovat tatăl. Tonul naratorului din această epistolă „e asemănător celui al unui acuzator public, al unui procuror care enumeră în faţa unei Curţi de Juri capetele acuzării”2: „Tu poţi să te porţi cu un copil numai aşa cum ţi-e firea, cu desfăşurare de forţă, cu tapaj, cu mânie...”; „Puteai de pildă să-i vorbeşti de rău pe cehi, pe urmă pe germani, pe urmă pe evrei, şi nici măcar doar în vreo privinţă sau alta, ci în toate privinţele, şi până la urmă nu mai rămânea nimeni în picioare decât tu însuţi...”; „Tu însă loveai cu vorbele tale fără să stai să te gândeşti, nu sufereai pentru nimeni, nici în timp ce le spuneai, nici după aceea...”; „Tu, omul atât de mare, care dădea măsura tuturor lucrurilor, nu respectai poruncile pe care mi le dădeai mie...”; „Înnebunitoare erau şi punerile la punct în care era vorba de mine la persoana a treia, cu alte cuvinte nu eram socotit vrednic nici măcar de cuvinte mânioase...”; „Deosebită încredere aveai în educaţia prin ironie, ea corespundea cel mai bine superiorităţii tale asupra mea...”3 etc. Dincolo de efectele lor destructive, acuzele acestea vor alimenta o bună parte a imaginarului kafkian, irigat de unele proiecţii din copilărie. Spre exemplu, simbolul uşii închise, care revine în mod simptomatic la Kafka, ar trebui căutat în acea amintire arhetipală în care micul Kafka este scos din pat, noaptea, când cere de băut, şi lăsat în faţa uşilor închise: „După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela, uriaş, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, şi să mă scoată în toiul nopţii pe balcon, şi că deci în ochii lui eu nu însemnam mare lucru.”4.
Imaginea reverberată în timp a generat în Kafka „două sentimente tenebroase, nimicnicia şi angoasa, fiind legate prin lanţuri fine şi insidioase de operă, sub auspiciile temei aşteptării absurde. Iată-l pe K. tânjind să fie primit de consilierii grobieni ai castelului, iată-l pe Joseph K. în faţa uşilor păzite de „gardianul” transcendentului, uşă făcută anume pentru el şi pentru aşteptarea lui”5. La imaginea nimicniciei, „un simţămând, de altfel, în multe privinţe nobil şi fecund”6, se adaugă ipostaza de revoltat. „Deşi blamat, tatăl are strălucirea celui puternic, iar cuvintele lui sunt porunci, el este măsura lucrurilor. Tatăl fiind totul, fiul este nimic. Nimicnicia aceasta este parţială, ca reacţie la autosuficienţa paternă, căci, pe de altă parte, fiul va fi un revoltat”7. Dovadă e chiar scrisoarea propriu-zisă, care reprezintă poate cel mai crud document acuzator, conceput vreodată de vreun fiu împotriva tatălui său. Scrisoarea către tată lasă să se subînţeleagă că fiul este forţat să devină un revoltat şi o face cu oroarea de a nu-şi putea asculta tatăl, aşa cum s-ar cuveni. Astfel, lumea kafkiană este tripartită, după ierarhia propusă chiar de autor: lumea sclavilor-revoltaţi, supuşi legilor care fuseseră inventate numai pentru ei, apoi lumea mâniei, a tatălui – Demiurg rău, care emite porunci şi legi ce se vor respectate doar de ceilalţi, şi lumea celor fericiţi, pentru care nu există legi sau, dacă există, ele nu sunt nişte limite, putând fi evitate. Prezenţa tatălui este strivitoare, limitând relaţiile fiului cu ceilalţi. Aşa se explică faptul că imaginea tatălui în scriitura lui Kafka apare în tandem cu cea a căsătoriei. „Imaginea tatălui şi cea a căsătoriei îşi ţin necurmat balanţa cu îndârjire şi într-un echilibru de o fragilitate extraordinară, echilibru, care, pentru a putea fi păstrat, îi consuma toate energiile”8. Această ipoteză este întărită şi de faptul că scrisoarea destinată tatălui său este concepută la 36 de ani, dintr-un motiv precis: după eşuarea logodnei cu Felice (în 1917) şi cu un an înainte de a o cunoaşte pe Milena (în 1920), Kafka se logodeşte cu Julie Wohryzek, pe care o cunoaşte la Liboch. Şi această logodnă sfârşeşte lamentabil, inclusiv din cauza dezacordului violent manifestat de Hermann Kafka: „Însă, fiind noi ceea ce suntem, căsătoria este pentru mine exclusă, prin faptul că tocmai ea este de domeniul tău personal. Uneori îmi închipui harta lumii desfăcută în faţa mea şi pe tine lungit de-a curmezişul ei. Şi atunci mă simt ca şi cum pentru viaţa mea nu m-aş mai putea gândi la regiunile pe care tu nu le acoperi sau peste care tu nu te-ai putea întinde”9. În mod cert, eşecul în privinţa întemeierii unei familii este de sorginte mult mai complexă la Kafka. Dincolo de fantasmele venite din copilărie, dar şi de cele declanşate la maturitate, cum ar fi fantasma femeii imposibile (cazul Milenei Jesenská, traducătoarea sa în limba cehă – relaţie inacceptabilă pentru un evreu), Kafka este marcat de un „refuz provenit dintr-un soi de autointerdicţie monahală, o asceză cvasi-religioasă, ofrandă pe altarul scrisului, ...dintr-o extremă tensiune resimţită între senzualitatea concretă şi cea purificată în mit”10.
Fireşte, Hermann Kafka, căruia Franz Kafka îi atestă „forţa, sănătatea, pofta de mâncare, puterea glasului, elocvenţa”, la care se adaugă în mod implicit „mulţumirea de sine, superioritatea socială, rezistenţa, prezenţa de spirit”, se dovedeşte a fi cât se poate de diferit de fiul lui, în care investise toate speranţele, Franz fiind unicul băiat în familie. Altminteri, în scrisoare sunt trecute în revistă şi relaţiile destul de complexe dintre părinţi şi cele trei surori, Valli, Elli, Otlla, insistându-se asupra cauzelor părăsirii casei părinteşti de către acestea: „Ce înstrăinare monstruoasă, mai adâncă decât cea dintre tine şi mine, trebuie să se fi produs între tine şi ea [Ottla – n.a.] pentru a fi cu putinţă o asemenea neînţelegere monstruoasă”11. Toate raportările converg spre un portret deloc reverenţios la adresa tatălui, care, admitem că ar fi fost o persoană cu maniere mojiceşti, dacă nu cumva traumatismul suferit în copilărie de Kafka l-au determinat să îngroaşe premeditat neajunsurile acestuia. Mai mult, Kafka nu se consideră un deplin Kafka (în linia paternă), ci un Lövy-Kafka, autodefinindu-se sub semnul matern: „...eu, ca să spunem foarte pe scurt lucrurilor pe nume, un Lövy, cu un anumit fond de Kafka, care însă nu a fost pus în mişcare de voinţa de viaţă, de afaceri, de cuceriri ale neamului Kafka, ci de un ghimpe al neamului Lövy, care acţionează mai tainic, mai timid, într-o altă direcţie, şi, mai ales, adesea eşuează complet”12.
Comentând opoziţia dintre tată-fiu, Iulian Băicuş aplică teoria lui Swift referitoare la familie, ca formă a unui complex animalic, ceea ce ar explica duritatea acidă a acestei relaţii: „Pornind de la ipoteza lui Jonathan Swift că dragostea părintească este animalică, instinctuală şi, luând în calcul premisele psihanalizei lui Freud, Kafka ajunge să analizeze relaţiile dintre fii şi părinţi în termenii unei patologii sociale, oferă o deconstrucţie lucidă a acestei legături, şi explică foarte exact toate nuanţele sufleteşti, toate sentimentele negative închise în această subterană a familiei moderne”13. Explicarea complexului oedipian prin mecanismele animalice pare forţată, dacă avem în vedere faptul că naratorul se vede pe sine deopotrivă vinovat în această relaţie ratată: „...cu tine nu am stat niciodată de vorbă deschis, la templu n-am venit niciodată să stau lângă tine, nici la băi, la Franzesbad, nu ţi-am făcut niciodată vreo vizită, şi n-am avut în nici vreun alt fel sentimentul vieţii de familie...”14.
Mult mai plauzibilă în acest sens ni se pare interpretarea pitorească a lui Gilles Deleuze, unul dintre cei mai influenţi şi mai comentaţi filozofi postbelici, şi Félix Guattari, în eseul UnOedip prea mare: „Kafka trece de la un Oedip clasic, de tip nevroză, în care tatăl preaiubit este urât, acuzat, declarat vinovat, la un Oedip mult mai pervers, care basculează spre ipoteza unei nevinovăţii a tatălui, a unei «nefericiri» comune atât tatălui, cât şi fiului, aceasta însă pentru a face posibilă o acuzaţie ridicată la puterea n, un reproş cu atât mai puternic, cu cât devine cu neputinţă de atribuit şi infinit (asemenea «tergiversării» din Procesul), printr-o serie de interpretări paranoice”15. Kafka are conştiinţa perfectă a acestui lucru, oferind, în imaginaţie, cuvântul tatălui său, care ar spune: „vrei să demonstrezi, în primul rând, că eşti nevinovat, în al doilea rând, că eu sunt vinovat şi, în al treilea rând, că tu, din pură mărinimie, eşti gata nu numai să mă ierţi, ci şi – ceea ce e şi ceva mai mult, şi ceva mai puţin decât atât – să dovedeşti – şi chiar să vrei să şi crezi tu însuţi asta – că şi eu – oricum, împotriva adevărului – sunt nevinovat”16. Această alunecare imprevizibilă este calificată de autorii francezi drept perversă, întrucât se extrage din presupusa nevinovăţie a tatălui, „o acuzaţie mult mai gravă, având în chip evident, un scop, un efect şi un procedeu”17. Soluţia acestor interpretări ar trebui căutată în delimitarea punctuală între „kafkianismul existenţial (inhibiţii, complexe) şi cel literar (construcţia-parabolă, vinovatul fără vină, autoritarismul sufocant, angoasa provenită din nimicnicie), chiar dacă primul îl generează pe al doilea”18.
În concluzie, întreaga corespondenţa ne oferă şansa cunoaşterii unui Kafka par Kafka, care se relevă altfel de fiecare dată, întrucât rolurile pe care le joacă îl distribuie într-un anumit scenariu. Astfel, rând pe rând, suntem martorii unui dialog „între un fiu rebel, un logodnic înflăcărat, un frate iubitor, un prieten devotat celor pe care îi simte aidoma lui, «mon semblable, mon frère», scriitori, un amant bântuit de fantome, un autor emoţionat şi îngrijorat, un frate mai mare (în cazul lui Minze, pentru care nu are decât sentimente fraterne), un amic de corespondenţă, un cunoscut sau un prieten tot mai bolnav, mai secătuit, în scrisorile către Robert Klopstock”19. La capătul acestei lungi galerii, îl vom regăsi pe Kafka în faţa publicului său spectator, cu pălăria în mână, în semn de gratitudine. „La revedere, mulţumesc pentru tot” – este ultima epistolă, scrisă doar cu câteva zile înaintea morţii, datând cu 20 mai 1924, în care îi mulţumeşte lui Max Brod pentru cartea lui Franz Werfel.
 
Note
1 Iulian Băicuş, Esenţa înfricoşătoare a lui Franz Kafka, Editura Universităţii, Bucureşti, 2006, p. 25.
2 Ibidem, p. 17.
3 Cf. Franz Kafka, Scrisoare către tată, în Franz Kafka, Pagini de jurnal şi corespondenţă, Editura Univers, Bucureşti, 1984.
4 Ibidem, p. 240.
5 Ruxandra Cesereanu, Kafka, fiul, în „Familia”, 1997, nr. 7-8, p. 135.
6 Franz Kafka, Scrisoare către tată, ed. cit., p. 240.
7 Ruxandra Cesereanu, Kafka, fiul, art. cit., p. 136.
8 Alexandru Al. Şahighian, Prefaţă, în Franz Kafka, Pagini de jurnal şi corespondenţă, p. 16.
9 Franz Kafka, Scrisoare către tată, ed. cit., p. 283.
10 Alexandru Al. Şahighian, op. cit., p. 19.
11 Franz Kafka, Scrisoare către tată, ed. cit., p. 260.
12 Ibidem, p. 238.
13 Iulian Băicuş, op. cit., p. 18.
14 Franz Kafka, Scrisoare către tată, ed. cit., p. 236.
15 Gilles Deleuze, Félix Guattari Guattari, Un Oedip prea mare, în Kafka. Pentru o literatură minoră, trad. de Bogdan Ghiu, ART, Bucureşti, 2007, p. 16.
16 Franz Kafka, Scrisoare către tată, ed. cit., p. 239.
17 Gilles Deleuze, Félix Guattari Guattari, op. cit., p. 16.
18 Ruxandra Cesereanu, Kafka, fiul, art. cit., p. 135.
19 Iulian Băicuş, op. cit., p. 26.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog