Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Forţa tămăduitoare a amintirii

Veronica POSTOLACHI

Alte articole de
Veronica POSTOLACHI
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Axat, din punct de vedere tematic, pe sclavia modernă, Ion Anton, autorul romanului Viaţa ca amintire, aduce în vizorul cititorului două personaje sechestrate, printr-o promisiune ademenitoare (perspectiva măgulitoare a unui câştig mai bun!), şi transportate, „într-o dubă militară cu geamurile vopsite”, „la o fermă de porci din taigaua Rusiei”, pomenindu-se robi în adevăratul sens al cuvântului. Doi intelectuali, basarabeanul Valeriu Crudu (învăţător de istorie) şi ucraineanul Evghen Sklearenko (învăţător de geografie) – istoria şi geografia fiind, prin excelenţă, două domenii care ne pot justifica originea autentică a neamului –, dornici de a munci „în neagra străinătate”, ajung la o spălătorie auto nonstop din Moscova. Stigmatul sărăciei („au abandonat şcoala din cauza salariilor mizerabile” [A încercat cineva să facă un sondaj, ca să calculeze câţi profesori din republică şi-au luat lumea în cap din acelaşi motiv?]) le-a înceţoşat prudenţa şi au căzut în „capcana” unui „client cu maşină luxoasă”, înzestrat cu „subtilitate psihologică”, dar şi cu „măiestrie actoricească”. Ademeniţi de un „glas mieros şi fals compătimitor” (romanul oferă o lecţie şi părinţilor care îşi lasă copiii nesupravegheaţi, aceştia riscând să cadă pradă uşoară în mâna unor traficanţi de „marfă” infantilă!), „fârtaţii” Valeriu şi Jenea au pornit să-şi caute propria moară cu noroc pe urmele lui Ghiţă din nuvela lui Ioan Slavici, fiind ispitiţi de salariul promis – două mii de dolari lunar.
Atmosfera de la ferma de porci actualizează condiţiile antiumane din GULAG-ul dezvăluit şi în alte romane. Dezumanizarea are chip monstruos: li s-au luat paşapoartele, au fost priponiţi de vagonul care trebuia să le servească şi de dormitor, se hrăneau cu „rămăşiţele de lături de pe marginea ulucului”, dormeau împreună cu porcii, erau ameninţaţi că puteau oricând ajunge hrană pentru nutriile care erau hrănite inclusiv cu stârvuri, fie „leşurile porcilor morţi”, fie... cadavrele oamenilor. Ceea ce s-a şi întâmplat: după moartea lui Evghen (Jenea), cauzată de un vier, care şi-a încleştat râtul în burta lui: corpul neînsufleţit al lui Jenea a fost aruncat pradă rozătoarelor, astfel încât Valeriu i-a îngropat doar oasele în apropierea unui călin roşu de pe teritoriul fermei, alături de scheletele celor doi ceceni împuşcaţi anterior venirii lor aici, în urma tentativei de a evada. Paginile înfioară şi zguduie până la lacrimi şi prin meditaţia lui Valeriu care a împlinit o datorie creştinească: „Doi metri pătraţi de CSI... Atât a putut să ia ucraineanul Jenea din Comunitatea Statelor Independente: o groapă de doi metri în lungime şi un metru în lăţime, săpată lângă un closet... [...] E toată averea bietului Jenea, dar şi a celor doi nefericiţi ceceni, un mormânt CSI-st comun, moştenit din necuprinsa Uniune Sovietică...” Petrecându-i în lumea de dincolo cu „Tatăl nostru” şi cu o rugăciune în limba cazahă, şoferul Amin (cazah) şi Valeriu conchid că „moartea îi egalează pe oameni şi în bogăţie, şi în credinţă. Face oare să ne zbatem atâta, pentru a agonisi cât mai multă avere, când, în final, nu luăm decât patru scânduri cu noi?” Eroii cărţii scapă din sclavie cu mari sacrificii: Jenea, printr-o moarte terifiantă, iar Valeriu, prin insistenţa veterinarei Nadia, sora bossului, care învinge despotismul fratelui său (Mikola) şi-i porunceşte administratorului Semion să dezlege lanţurile (lacătele cătuşelor, ruginite fiind, au cedat doar unui ferestrău electric). Motivul eliberării celor doi are o anume explicaţie, aşa cum ne lasă autorul să înţelegem prin unul dintre poemele în proză, cu statut de eseu, plasate la hotarul dintre cele două planuri temporale, care încheagă trecutul şi prezentul din viaţa personajelor. Prin sosirea veterinarei, supranumită lady Nadia, autorul strecoară convingerea că în orice infern se găseşte loc pentru iubire (Valeriu observă că veterinara „e o femeie gingaşă şi delicată”, „simţind un tremur straniu şi miraculos în inimă”, iar Nadejda, când li se întâlnesc ochii, „simte cum obrajii i se îmbujorează pe neaşteptate”). Astfel, în întunericul unui GULAG porcin, creatorul aduce lumina iubirii (o femeie, decepţionată după eşecul unei căsătorii, e atrasă de un bărbat care poate fi „neobişnuit de atent şi duios”: „Vreau să pot păstra în miezul inimii mele de azi fiorul îndoielii dulci, aripa bucuriei de a face primii paşi în doi cu El...”).
Galeria personajelor aflate la complexul animalier de pe teritoriul unei foste unităţi militare („Mai mult ca probabil, este vorba de o fostă bază sovietică de rachete nucleare balistice”, pentru că reţeaua era condusă de foşti colonei, generali) constituie o adevărată „rezervaţie” de fiinţe dezumanizate: a) Mikola, fratele Nadiei, bossul, fost pilot, „o brută soldăţească”, din care Afganistanul n-a reuşit să facă un patriot iubitor de oameni („la ce bun să te aştepţi de la nişte „afganezi” abrutizaţi şi sălbăticiţi, care s-au bălăcit zilnic în sânge, făcând moarte de om, ca şi cum ai strivi o furnică?”); cunoştea, în schimb, toate subtilităţile situaţiei din Moldova, din Transnistria; e condamnat şi de propria soră, care-l numeşte „marionetă criminală, care a transformat în sclavi zeci de învăţători, ingineri, medici, agronomi din CSI şi îşi bate joc de ei fără scrupule, fără frică de Dumnezeu”; b) unchiul Semion, fratele lui Mikola, „cazac din moşi-strămoşi”, „mare pocitanie de om”; la porunca acestuia, care a primit ordin de la boss, corpul lui Jenea „a fost aruncat de mâncare la nutrii”; c) osetinul Ruslan, şofer, „rusofil până în măduva oaselor”, „din el nu scoţi nimic nici cu cârligul”; d) Lioşa, „ursuzul”, îngrijitorul de nutrii, care ştia ce „hrană” primeau nutriile; e) paznicul Arkaşa, căruia Jenea prefera să-i zică „Alkaşa”; f) zootehnicianul Leonid, un bătrânel bielorus, poreclit „Brejnev”; g) Ostap, al doilea paznic, „o enigmă pentru Valeriu”, „straniu om, cosmopolit fără naţiune şi patrie”, care totuşi a avut grijă de osemintele cecenilor din teama de a nu fi pedepsit de Dumnezeu; h) doi lucrători noi: Iuri (poreclit Van Damme) şi Igor (Terminator), oameni stranii (lucrători din Osetia de Nord – Kasâm şi Rasul), care au făcut ravagii în Osetia de Sud. Au devastat case şi au ucis oameni paşnici, iar aici, s-au ascuns, „ca nu cumva să fie prinşi şi deferiţi justiţiei pentru crimele săvârşite”; i) la complex (la cele trei obiecte), se aflau „batraci” musulmani, budişti, taoişti, hinduişti, iehovişti. Acesta era anturajul în care cei doi intelectuali învăţau, pe propria lor piele, ororile „sclavagismului contemporan rus”. În afară de Valeriu şi „încă vreo câteva suflete nevinovate”, după părerea Nadiei, „toţi sunt nenormali într-un fel: fie că se trag din contingente afgane, fie din bande criminale din Osetia, Abhazia, Cecenia, Inguşetia sau Karabah”, teritorii capturate în păinjenişul unui imperiu. Printre puţinii oameni „de treabă” de aici era şi Alina („mamă a doi copii, femeie rămasă văduvă la 32 de ani”), care le mai trimitea, prin kazahul Amin, „câte o porţie de mâncare „omenească” – terci de ovăz cu jumări de porc”. Acelaşi Amin, şoferul, e văzut de narator ca „un kazah de treabă”, pentru că le împărţea lucrătorilor de la fermă terciul pregătit de Alina (nişte cocoloşi – „un amestec de furaje ce conţinea păsat de mei, grâu, orz, ovăz, secară...”).
Drumul spre dezrobire al profesorului de istorie a fost unul lung, umilitor şi chinuitor: călătoria suspectă spre infernul sclaviei, deposedarea de paşapoarte, lanţul de 100 de metri, prins de glezna piciorului, care îl priponea de un vagon, curăţarea grajdului, căratul gunoaielor, înfulecarea lăturilor, dormitul de-a valma cu porcii, spaima în faţa rozătoarelor, ameninţările bossului, jurământul impus de acesta, suferinţa pentru pierderea identităţii, dar şi povara vocii interioare a lui Jenea, care i-a dedublat personalitatea – toate adunate în cei şapte ani, în care nu şi-a mai văzut măcar cu un ochi carnetul bancar, pe care, chipurile, ar fi fost depuşi banii promişi. Acesta a fost preţul naivităţii în faţa unor utopice averi adunate printre străini, naivitate care a umbrit luciditatea minţii şi fericirea de a fi alături de cei dragi, chiar cu mai puţină bunăstare. Oare de câte lecţii au nevoie compatrioţii noştri, ca să nu lase copii orfani?! Oare de câte sacrificii e nevoie, ca guvernanţii să le asigure tuturor un trai îndestulat, pentru a evita catastrofa unei risipiri / extenuări / exterminări a neamului?!
Pe Valeriu nu l-au eliberat de sclavie nici privilegiul de a fi numit şeful echipei de la crescătorie, nici sărbătorirea Paştelui în doi cu Nadia (scăpat de lanţul metalic, s-a pomenit legat de „lanţul iubirii”), nici logodna cu Nadia, nici căsătoria cu nume străin, pentru că aşa a hotărât bossul, nici copilul care avea să se nască, nici castelul personal din Ialta, cu şofer, paznic, livădar şi servitor (care, la primul ordin primit de la Mikola, va trebui să-l împuşte), nici propriul hotel, nici vaporul personal, pentru că, mai mult decât orice, suferea pentru faptul că, la „moara de măcinat destine” a complexului animalier, i s-a luat identitatea în momentul înregistrării căsătoriei cu Nadia: moldoveanul Valeriu Crudu va deveni... ucraineanul Evghen Sklearenko. Pe lângă povara pierderii identităţii, V. Crudu mai trece printr-o dedublare a personalităţii sale, „găzduind” vocea interioară a tovarăşului său de robie, care ba îi citea lecţii de istorie, ba îl cicălea, ba îl dojenea, nemulţumit de apelativul „şeful” din partea tătarului Ghiray: e un detaliu psihologic esenţial, prin care eroul capătă curajul de a expulza, din interiorul său, „umbra” lui Jenea, pentru a se debarasa de „psihologia de rob” şi a-şi cultiva „psihologia de stăpân” (ceea ce n-a îndrăznit neamul nostru de secole!). Dialogul imaginar, ca tehnică narativă, pe lângă memoria involuntară (mai mult impusă de circumstanţe!) şi alternanţa planurilor temporale amplifică dramatismul personajului Valeriu-Evghen, hărţuit de „scindarea personalităţii sale prin dedublarea fiinţei şi apariţia a două euri diferite”. Ipostaza insolită a dedublării personajului conferă multă originalitate romanului. Momentul de emoţie culminantăîl constituie decizia fermă a personajului de a renunţa la starea duală de moldo-ucrainean. Se ambiţionează a-şi recăpăta identitatea: şi cea naţională, şi cea umană. Încercările repetate de a trimite bani acasă (fire nobilă, a expediat bani şi familiei lui Jenea, în Ucraina!) i-au fost răsplătite cu o scrisoare de la tata (deşi părintele era nedumerit de numele care-l purta), ceea ce l-a îndârjit şi mai mult să nu renunţe la ideea plecării în satul natal. Ca o răzbunare a Providenţei, survine „moartea spaimei”: Mikola Budionnâi a fost împuşcat în faţa casei sale din Moscova, în noaptea de 9 spre 10 mai, consecinţă a unei „fabule nevinovate” cu alură zeflemitoare la adresa unui general, a unei invidii, dar şi a unei „reglări de conturi în cadrul găştii”. „Revenirea definitivă” printre ai săi, recăpătarea identităţii cu mita dată ruşilor (care tot ei ţi-au luat-o!) denotă, de fapt, situaţia neamului nostru, care, de secole, stă „la coadă după propria identitate”. Buletinul de identitate nou, paşaportul său, dar şi certificatul de naştere moldovenesc al feciorului Bogdan, care va purta numele Crudu, i-au ajutat personajului să trăiască bucuria de a fi el însuşi, simţindu-se o frunză pe ramul neamului său. Bucuria însă i-a fost scurtă, inima a încetat să mai bată: n-a putut rezista chinului şi oboselii care l-au extenuat de-a lungul calvarului prin care a trecut. Tragismul revenirii lui Valeriu la propria identitate are ca scop să-i trezească, din hibernare identitară, pe rătăciţii neamului nostru (prin mai multe ţări, dar şi prin hăţişurile propriei conştiinţe şi verticalităţi!): fie cei plecaţi peste hotare, fie cei care au rămas aici, ca să poarte umbra incertitudinii naţionale, înstrăinându-se de rădăcinile neamului sau cele ale propriei fiinţe.
Meditaţiile topite în micile poeme (de un lirism profund şi în altă lucrare epică a lui Ion Anton, romanul Foka!) plasate ca un pandant al planului temporal al trecutului (digresiunile despre iubire, dezamăgiri, taina Botezului, esenţa umană şi relaţiile dintre oameni cu referinţe la Jean-Jacques Rousseau, Immanuel Kant şi Friedrich Nietzsche, taina vieţii şi a morţii, menirea omului pe pământ, naşterea perlei) scot în evidenţă latura filozofică a romanului, care e şi unul istoric, social, politic, de dragoste. Ca elemente ale structurii, planurile temporale, alături de scrisoarea tatei, versurile din cântecele actorului Mihai Volontir (ele conferă şi structură inelară textului, amintind de ciclicitatea existenţei umane), parabola despre Lumânarea Speranţei, visul cu nutriile (în care sesizăm un ecou al mitului despre Prometeu: „Nutriile rupeau din el, [...], dar carnea creştea imediat la loc”), dar şi motto-urile alese excelent (divulgă predilecţia autorului de a oscila între trecut, prezent şi viitor) alimentează, încheagă compoziţia romanului şi menţin suspansul emotiv al naraţiunii, picurându-i cititorului nesaţul lecturii şi obligându-l să ia atitudine civică. Autorul se dovedeşte a fi un cunoscător excelent al istoriei. Astfel, prin faţa ochilor, se derulează pagini ale trecutului (situaţia din Cecenia, războaiele cecene, culisele guvernării lui Boris Elţin, domnia expansionistă a împărătesei Ecaterina a II-a, libertatea popoarelor baltice, pseudo-independenţa Moldovei, semnificaţia puciului bolşevic din 1917, putinismul rus ca nou tip de dictatură, funcţionarea comunismului ca religie seculară, istoria cazacilor ca grup multietnic, istoria peninsulei Crimeea şi a împăraţilor Bizanţului, cucerirea Constantinopolului de către turci, căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, istoria tătarilor din Crimeea, comerţul cu sclavi în zona Crimeii, revolta cazacilor sub conducerea lui Bogdan Hmelniţki, dizolvarea Uniunii Sovietice, campania electorală din 2009, guvernarea comunistă de la noi), ca o linie de subiect separată, paralelă, prin care romanul capătă o valoare cognitivă incontestabilă, devenind şi un bun manual de veritabilă istorie, iar autorul, analist politic versat, îşi asumă statutul de cronicar al evenimentelor politice, rău famate, care ne-au însoţit paşii noştri în istorie, conservând, din timpurile de restrişte şi pomină, tentaculele sclaviei pentru secolul considerat modern şi democrat.
Oxigenul ideatic al cărţii e susţinut şi de actualitatea problemelor dureroase ale neamului nostru: căsniciile şubrede, goana după avuţie, exodul spre oaze de bunăstare prin străini, ospitalitatea excesivă şi bunătatea exagerată (paradox: mai mult faţă de străini decât faţă de ai săi!) a neamului românesc, rusificarea (prin cultură, ştiinţă, învăţământ), acceptarea dezinformărilor fabricate de sovietici, drama ignoranţei adolescenţilor, consumerismul excesiv în defavoarea spiritului şi a sufletului, devalorizarea sărbătorilor creştine, lipsa de curaj a conaţionalilor noştri în a-şi apăra drepturile la trecut, limbă maternă, trai normal, decăderea morală a unor moldovence plecate peste hotare, persistenţa mitei la nivel republican, expansiunea ilegalităţilor, acceptarea psihologiei de robi... Putem vorbi, aşadar, şi de o valoare educativă a cărţii, care ar putea schimba mentalitatea rudimentară, priponită în tabieturi, prejudecăţi şi viziune ridicolă asupra sensului hedonic al vieţii.
Meditaţiile despre viaţă şi moarte din finalul romanului atribuie prozei o notă de existenţialism. Pentru existenţialiştii secolului al XX-lea (Albert Camus, Jean-Paul Sartre), omul trăieşte pentru a muri, deci viaţa nu are sens, iar omul depăşeşte absurdul prin creaţie, luptă, revoltă. Pentru neoexistenţialistul Ion Anton, „moartea începe odată cu viaţa”, „naşterea e începutul morţii”, omul e stăpânit de frică în faţa morţii, iar dacă omul trăieşte ca să înveţe a muri, strădania lui s-ar reduce la „a şti cum să ne plecăm capul în faţa Necunoscutului”. Totuşi prozatorul cultivă optimismul existenţei, îndemnându-ne, prin toate instanţele narative, să ne „verificăm” rădăcinile fiinţei, să ne dobândim identitatea, să „devenim responsabili de urma pe care am lăsat-o în timp ca istorie”. Viaţa, în viziunea autorului, succede morţii în sens eminescian („Când unul trece, altul vine / În astă lume a-l urma, / Precum când soarele apune, / El şi răsare undeva”, poezia Cu mâine zilele-ţi adaogi...). Astfel, durerea pierderii unui fiu e atenuată de apariţia „fiului neştiut” al lui badea Ion Crudu, Bogdan, venit pe lume în urma unei „aventuri amoroase cu o tânără studentă, Raia”, pe când a participat „din partea Moldovei la campania de ajutorare a Ucrainei la seceriş”, ceea ce ne face să conchidem că aventurile amoroase nu sunt întotdeauna condamnabile. Legătura dintre generaţii şi şansa viitorului e susţinută prin acelaşi nume pe care-l poartă şi noul fecior al lui Ion Crudu (care seamănă uimitor cu răposatul Valeriu), şi nepotul, fiul lui Valeriu şi al Nadiei – Bogdan, „amintirea cea mai frumoasă a vieţii lui Valeriu”. În acest fel, lacrimile care au stropit finalul romanului fac loc speranţei că vom extirpa răul şi ura dintre noi.
În ansamblu, romanul se constituie ca elogiu adus timpuluitupilat între prezent, trecut şi viitor. O atitudine corectă faţă de aceste faţete ale timpului are impact deosebit asupra karmei umane şi poate condiţiona destinul urmaşilor. În acest sens, finalul face o punte cu titlul romanului, descifrându-i semnificaţiile: „Noi toţi trăim în amintire şi prin amintire. Şi viaţa nu este decât strădania amintirii noastre de a persevera, de a deveni speranţă; efortul făcut de trecutul nostru, pentru a ajunge viitor. În final, lăsăm viaţa noastră ca amintire urmaşilor. Viaţa pe care noi am trăit-o ca pe un vis al strămoşilor noştri, amintindu-ne vag cine suntem, de unde venim şi încotro mergem”.
Nu ne rămâne decât să afirmăm, cu toată certitudinea, că e un final apoteotic din punctul de vedere al mesajului lansat de romanul aureolat de metafore şi sensuri filozofice.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog