Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LEXIC, FRAZEOLOGIE ȘI SEMANTICĂ

Corelaţia sintaxă – semantică în viziunea profesorului A. Ciobanu

Emilia OGLINDĂ

Galina PĂDURARU

Alte articole de
Emilia OGLINDĂ
Galina PĂDURARU
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Paradigma de cercetare funcţională a limbii are ca premisă de bază ideea că limba nu există în sine şi pentru sine, ea este folosită în interacţiunea socială dintre fiinţele umane. Profesorul A. Ciobanu integrează semantica cognitivă în paradigma funcţională, devenind promotorul gramaticilor funcţional-cognitive. În opinia savantului, gramatica trebuie să fie înţeleasă ca un exponent al culturii, în general, şi al culturii vorbirii, în particular. Ea (gramatica) nu poate fi privită în afara sensului propriilor elemente componente, deoarece anume ele comportă însemnele civilizaţiei [3, p. 23].
La ora actuală, a devenit un adevăr axiomatic afirmaţia potrivit căreia „sintaxa unei limbi naturale este totdeauna conţinutală, unităţile ei structurale aflându-se într-o indestructibilă legătură cu semantica” [3, p. 3]. Astfel, se propune o modificare fundamentală a perspectivei de abordare a relaţiei de exprimare, a raportului dintre limbă şi gândire. Morfologizarea excesivă a raporturilor sintactice, ignorarea înţelesului atribuit unităţilor de limbă sunt inadmisibile, întrucât denaturează sensul global al enunţului.
În accepţia savantului, interpretarea eminamente ştiinţifică a fenomenelor sintactice are ca suport triada semanticălogică naturalăsintaxă consituativă. Aceasta ar însemna că, în perspectiva funcţională a limbii, factorul uman ocupă un loc central. Vorbitorul posedă nu numai capacitatea de a forma reprezentări mentale structurate („competenţă conceptuală”) şi abilitatea de a construi, de a interpreta unităţile lingvistice („competenţă lingvistică”), ci şi capacitatea de a folosi aceste unităţi în mod adecvat şi eficient în raport cu contextul situaţional şi convenţiile unei anumite comunităţi („competenţă comunicaţională). Ancorate într-un micro- sau macrocontext, enunţurile contribuie la desfăşurarea procesului cognitiv şi comunicativ.
Fiecare locutor posedă un grad diferit de competenţă elocuţională, mânuind cu pricepere sau, dimpotrivă, defectuos mijloacele lingvistice disponibile. O asemenea competenţă nu se transmite prin ereditate, dar se constituie treptat, într-un mediu social. De menţionat că profesorul A. Ciobanu a anticipat dihotomia: competenţă lingvistică vs competenţă comunicaţională, despre care actualmente se polemizează atât de mult.
În domeniul semnalat, se manifestă pregnant interdependenţa limbii şi a gândirii. Gândirea – sistem „permeabil la noi informaţii” – cunoaşte o dezvoltare continuă spre infinit; limba, prin intermediul unor mijloace potrivite, o alimentează, o materializează, „mecanismele intime ale gândirii” găsindu-şi exteriorizare graţie cuvântului [4, p. 10]. Se impune o abordare dinamică a limbii, recurgându-se la criteriul valorii practice şi al veridicităţii, care solicită exprimarea coerentă şi adecvată a ideilor, respectarea logicii, îmbinarea armonioasă a caracteristicilor formale şi semantice în cadrul unităţilor lingvistice.
Pe parcursul dezvoltării limbii, unităţile ei referitoare la categoriile logice sunt indispensabile pentru a reda plenar gândirea, a reflecta experienţa de viaţă a membrilor comunităţii, a dezvălui conexiunea dintre modus cogitandi (modul de a gândi) şi modus exprimandi (modul de a se exprima) al oamenilor.
Accentuând pertinenţa principiului saussurian de analiză în sistem a faptelor de limbă, conform căruia „un sistem lingvistic este o serie de diferenţe de sunete combinate cu o serie de diferenţe de idei” [8, p. 133], reputatul lingvist contrapune două concepţii diferite – mentalistă şi mecanicistă. Cea din urmă, promovată de L. Bloomfield, L. Hjelmslev, N. Chomsky ş.a., subestimează semnificaţia elementelor între care se stabilesc anumite raporturi şi recunoaşte drept obiect al descrierii ştiinţifice doar partea formală a acestora. Adepţii structuralismului „postulează existenţa sistemului sau/ şi a structurii, consideră faptele în perspectiva totalităţii, în relaţie unele cu altele şi cu unităţile sub- şi supraordonate” [7, p. 84].
O atare abordare sugerează ideea că limba ar fi o „reţea de relaţii pure”, o schemă lipsită de realizare materială şi socială, iar substanţa ei nu este esenţială. Un studiu al „lingvisticii asemantice” preconizează N. Chomsky, care formulează regulile generative ale sistemului imuabil al limbii [6, p. 53-58].
Profesorul A. Ciobanu demonstrează concludent inconsistenţa argumentelor invocate de către mecanicişti, remarcând: „...antimentalismul exagerat şi cel extremal n-au putut să conducă sensu stricto la rezultatele scontate în descrierea limbilor naturale, deoarece a înlătura pe deplin sensul din caracteristica semnului lingvistic, a spune că el (sensul) nu se referă la semnul lingvistic, înseamnă a elimina completamente chiar esenţa semnului însuşi” [5, p. 57].
Corelaţia dintre formă şi substanţă, dintre expresie şi conţinut este examinată prin prisma caracterului arbitrar vs motivat al semnului lingvistic. Odată definit drept reunire a semnificantului şi a semnificatului, acesta nu poate fi totalmente nemotivat, fapt subliniat de către Ch. Bally, discipol al lui F. de Saussure, şi numeroşi exegeţi din perioada postsaussuriană – E. Benveniste, R. Jakobson, E. Coşeriu, V. Zveghinţev, R. Budagov ş.a. Legătura dintre laturile semnului este necesară, consideră E. Benveniste, întrucât conceptul se identifică în conştiinţa locutorului cu imaginea acustică [1]. Astfel, sensul este o parte inerentă a unităţilor biplane semnificative ale limbii.
Împărtăşind, în principiu, viziunea contemporanilor săi, profesorul A. Ciobanu recurge la termenii signum şi signatum, dintre care primul „reprezintă semnul lingvistic în general, inclusiv substanţa lui sonoră şi forma (extensionalul)” [3, p. 47], iar signatum sau intensionalul desemnează substanţa semantică. Între cele două dimensiuni ale semnului se atestă un raport neunivoc, ceea ce probează, cu prisosinţă, polisemia, omonimia ş.a. Semnul lingvistic aparţine limbii naturale care, graţie caracterului deschis, echilibrului instabil, perturbat de noi fenomene şi tendinţe, oferă cu generozitate „un inepuizabil registru de posibilităţi de exprimare” [3, p. 39].
O altă problemă interpretată judicios de către profesorul A. Ciobanu este corelaţia dintre semantică şi raportul gramatical. Diminuarea factorilor semantici duce la deformarea corelaţiei dintre gândire şi limbă, dintre unităţile lingvistice şi categoriile logice. Nu ne vom limita doar la relaţiile gramaticale private de substanţă, ci vom analiza aptitudinile funcţionale ale elementelor limbii, în strânsă legătură cu proprietăţile lor semantice. Din acest punct de vedere, sunt edificatoare următoarele două postulate: „A respecta tradiţia în cercetările lingvistice”; „A examina fenomenele de limbă nu numai pe plan teoretic, ci şi pe cel aplicativ (practic)” [4, p. 30-31].
Cele enunţate sunt aplicate în sintaxă, unde factorii semantici au o pondere deosebită şi se preconizează „unităţile limbii în perpetuă mişcare, în virtuală combinatorică, în continuă intenţie spre realizarea cât mai fericită a mesajului informativ” [3, p. 71]. Dintre cele două aspecte ale sintaxei – activ şi pasiv – prioritatea o posedă cel dintâi, care cere ca cercetarea categoriilor sintactice să pornească de la conţinut la formă şi să se elucideze mijloacele de exprimare a componentelor propoziţiei în anumite situaţii comunicative.
Profesorul A. Ciobanu emite argumente peremptorii – adevărate principii metodologice ale concepţiei vizate: nu este suficient să identificăm, pur şi simplu, unităţile sintactice, ar mai fi important a indica „ce loc ocupă în cadrul emiterii lui, în cadrul întregului context al propoziţiei”. Părţile de propoziţie, construcţiile sintactice, ca elemente ale întregului, vor fi corelate cu sistemul dinamic al limbii, în ansamblu, exteriorizându-şi „potenţa gramatical-funcţională numai în relaţie cu altele, deci numai în dinamică” [3, p. 70-71].
Este evident că principiile elaborate de profesorul A. Ciobanu sunt în totală concordanţă cu cele ale gramaticii funcţionale. E vorba de trei dimensiuni ale unităţilor lingvistice:
– dimensiunea semantică (relaţia dintre expresia lingvistică şi reprezentarea mentală la care se referă expresia);
– dimensiunea sintactică (referitoare la structura expresiei);
– dimensiunea pragmatică (care priveşte scopul constituirii expresiei: transmiterea de informaţie, de reacţii, obţinerea unui răspuns, declanşarea unei acţiuni etc.).
Aprofundând trihotomia coşeriană desemnare – semnificaţie – sens [5], profesorul A. Ciobanu distinge multiple semantici: lexicală, gramaticală, denotativă, noţională, pragmatică, raportate la propriile sfere de exteriorizare în planul conţinutului. Se aplică principiul onomasiologic sau mentalist, ce sugerează efectuarea analizei gramaticale de la substanţă semantică (funcţie) spre formă: [S (f) > F]. La nivelul propoziţiei şi al frazei, acest principiu este eficient la delimitarea subiectului de obiectul direct (mai cu seamă, în enunţurile cu topica remaniată), a unor tipuri de predicate angrenate şi de complemente circumstanţiale, la descrierea frazei ca unitate complexă a sintaxei, la relevarea unor subordonate etc.
În anumite contexte, are loc desemantizarea unor componente ale structurilor sintactice, fapt care înlesneşte modificări de ordin poziţional-funcţional. Este cazul să amintim unele verbe ale mişcării, ale acţiunii ş.a., care îşi pot schimba rangul (predicativ – semiauxiliar – auxiliar – semicopulativ – copulativ). Sintagmele a luat şi s-a dus, ia şi sapă, s-a apucat şi a prăşit etc. sunt considerate de profesorul A. Ciobanu şi de alţi cercetători drept predicate verbale simple angrenate, fiecare element asigurând integritatea funcţional-semantică şi structurală a acestora [3, 97-106; 2, p. 79-176].
În prestigioasa monografie „Sintaxa verbelor semicopulative în limba moldovenească”, publicată în limba rusă, sunt descrise minuţios variate semicopulative, indicându-li-se particularităţile semantico-funcţionale, fundamentându-se legătura dintre verbele semnalate şi categoria diatezei şi cea a tranzitivităţii. În baza analizei distributiv-semantice, poziţional-reprezentative şi contrastive, cele 64 de verbe semicopulative din limba română au fost repartizate în 15 grupuri tematice: deveniendi, constandi, transformandi, nominandi, considerandi, declarandi, finali, angajandi etc. [10].
Diverse lucrări ale reputatului profesor abundă în exemple selectate din diferite limbi romanice, mai ales din franceză. Este semnificativ faptul că unii specialişti în materie, de exemplu, hispaniştii G. V. Stepanov şi O. K. Vasilieva-Şvede au recurs la clasificarea promovată de profesorul A. Ciobanu în studiul semicopulativelor din limba spaniolă [9, p. 133-134].
Ne asociem părerii profesorului A. Ciobanu, care demonstrează convingător simbioza premiselor lingvistice (formal-gramaticale, categoriale) şi extralingvistice (logico-semantice, funcţionale) la efectuarea analizei sintactice. Nu trebuie trecute cu vederea nici particularităţile structural-tipologice ale limbii române, în care corelaţia dintre sintetism şi analitism atestă unele deosebiri, în comparaţie cu idiomurile romanice occidentale, dar şi cu cele germanice, ca engleza.
Se ştie că în idiomurile în care predomină formele analitice şi, ca urmare, topica fixă, „deplasările elementelor componente ale propoziţiei implică valenţe majore” [3, p. 122]. Iată de ce criteriile semnalate supra vor fi folosite cu discernământ, spre a evita confundarea unor părţi de propoziţie. Astfel, în variate contexte cu o topică neobişnuită, subiectul suscită dificultăţi de analiză, relevându-se subiectul simplu cu topica inversată, subiectul simplu „îmbrăţişat”, blocuri sintactice ale subiectului etc., în componenţa unor modele structurale: NP + Cop. (Scop.) + S; Od + Pron. (pers. aton) + P + S; NP + S + Cop. (Scop.) ş.a.
Remarcabile sunt consideraţiile profesorului A. Ciobanu axate pe unele tipuri de complemente circumstanţiale, diferenţiate, mai cu seamă, în baza criteriilor extralingvistice şi a întrebărilor logice. Ne referim la tangenţele de ordin funcţional-semantic între circumstanţialul final vs circumstanţialul de loc, circumstanţialul final vs complementul indirect, circumstanţialul modal vs complementul indirect etc. Savantul este de părerea că substanţa limbii implică raporturile logico-gramaticale între unităţile propoziţiei, iar semantica lexicală şi denotativă „ne ajută să delimităm just complementele circumstanţiale de cele indirecte şi invers, când forma (structura) unor asemenea complemente e una şi aceeaşi” [3, p. 141].
În legătură cu cele relatate, trebuie de semnalat teoria despre blocurile sintactice, calificate de profesorul A. Ciobanu drept îmbinări libere de cuvinte, „în care într-un anume microcontext se „topesc” frontierele semantice între constituenţii lor, substanţa ca şi cum sudându-se şi creându-ne imaginea unui tot întreg semantic, noţional şi, desigur, funcţional” [3, p. 72].
La elaborarea teoriei vizate, profesorul A. Ciobanu se sprijină pe preceptele lingvisticii funcţionale, emise de A. Martinet, E. Benveniste ş.a., care pun în lumină perspectiva funcţională a enunţului, dinamismul comunicaţional şi o serie de principii valoroase [6, p. 34-39].
Deşi sunt numite „îmbinări de cuvinte”, entităţile menţionate sunt demarcate de sintagme, de segmente intonaţionale, urmărindu-se a echilibra conţinutul şi forma, întru exteriorizarea ireproşabilă a mesajului. În enunţuri de tipul: „Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii întregi” (M. Eminescu); „În părul tău, mamă, albeşte / Sarea lacrimilor mele” (Gr. Vieru), citate de autorul lucrării „Sintaxa şi semantica”, structurile evidenţiate sunt nişte blocuri sintactice, disociate în temeiul criteriului întrebărilor logice şi al formei gramaticale. O eventuală eliminare sau dezmembrare a unităţilor componente ar diminua integritatea informaţională a enunţului: „Căci vis ... este viaţa (?)”; „În părul tău, mamă, albeşte sarea (?)”.
În opinia profesorului A. Ciobanu, îmbinările în discuţie – bimembre şi polimembre – comportă multiple trăsături: modificarea funcţiilor primare şi secundare ale elementelor structurale, topica virtual inversată, întrebuinţarea cu sens figurat a unor părţi ale blocurilor sintactice, întrepătrunderea semantică a elementelor lor constructive ş.a. Premisele menţionate servesc pentru a corela formaţiunile în cauză cu părţile de propoziţie simple, compuse, angrenate, complexe, câmpuri semantico-funcţionale etc., al căror volum denotă o mare varietate.
Din acest punct de vedere, prezintă interes demarcarea blocurilor sintactice de cele semantice. Cele dintâi formează o integritate logico-semantică şi funcţională, pe când blocurile semantice sunt nişte îmbinări ce includ predicatul şi alte părţi de propoziţie, privite ca un tot întreg semantic, nu şi funcţional. În cadrul formaţiunilor date, părţile secundare ale propoziţiei sunt nişte actualizatori semantici, care generează blocurile semantice ale predicatului.
„Pe linie centrifugă” în raport cu predicatul sunt plasate părţile secundare care nu sunt indispensabile pentru integritatea semantică a enunţului. Savantul distinge mai multe ranguri ale blocurilor menţionate ce denotă modelele: P + Od + Atr.; P + (S) + Circ.; P + Circ. + Oi; P (neg.) + Od + (S); P + Circ. + Od; P + Circ. + Circ.; P + Oi + (S) + Circ. P + Oi + Od + Circ.; P + Circ. + Circ. + Prop. subord. etc.
În frază, unitate comunicativă de rang superior, cu un volum mai mare de informaţie comparativ cu propoziţia, rolul factorilor semantici este deosebit. Constituind o integritate semantică, structurală, intonaţională, entitatea în cauză comportă multiple însuşiri: propoziţiile sale sunt interdependente, iar subordonatele, pierzându-şi parţial autonomia, nu încetează să fie unităţi predicative şi beneficiază de plenitudine gramaticală. La identificarea subordonatelor, sunt binevenite întrebările logice, adresate cuvântului determinat din propoziţia principală / regentă. Profesorul A. Ciobanu subliniază rolul verbului ca nucleu, centru organizaţional al propoziţiei, atenţionând asupra faptului că, în anumite contexte, verbul predicat este sinsemantic, inapt să primească întrebarea logică, pentru a preciza tipul subordonatei.
Identificarea acestei unităţi solicită adesea un macrocontext, întrucât „în limbile naturale semnele lingvistice conlucrează la toate nivelele”, spre a reda adecvat conţinutul de idei. Iată de ce trebuie ţinut cont de rolul de actualizatoare al subordonatelor raportate la regentele sinsemantice, bunăoară: „Rusanda s-a întors cu faţa în partea de unde bătea vântul, ca tot el să i-o aşeze la loc” (I. Druţă). Eruditul savant subliniază în mod pregnant că: „întrebarea logică nu se poate adresa decât la o unitate sintactică impregnată de sens, de semantică lexicală şi denotativă” [3, p. 170].
În domeniul sintaxei, prin intermediul analizei transformaţionale, este specificat statutul unităţilor sintactice, sunt diferenţiate structurile identice, la prima vedere, sunt scoase la iveală diverse structuri de adâncime, care ne oferă posibilitatea să apreciem raporturile logico-semantice între părţile frazei. Din perspectiva menţionată, profesorul A. Ciobanu contrapune sistemul punctuaţional românesc, fondat pe principiul logico-semantic, şi sistemele punctuaţionale din alte limbi (de exemplu, rusa) în care prevalează cel formal.
Diverse probleme de sintaxă sunt investigate în sistem, în interdependenţă cu fenomenele de la alte niveluri. Suscită atenţia postulatul ce recomandă „a cerceta fenomenele de limbă în plan sistemic” şi „a examina fenomenele de limbă în plan sincronic şi diacronic pe axă orizontală şi pe axă verticală” [4, p. 13-20].
Limba, fenomen complex, întruneşte nu numai elemente sistemice, dar şi pe cele asistemice, care coexistă în procesul funcţionării şi al evoluţiei acesteia, astfel încât „orice limbă naturală este sistemică şi asistemică, în sensul că tolerează elemente ce se abat de la regula generală” [4, p. 16]. Faptele de limbă considerate asistemice pot să ţină atât de centru (de adâncime), cât şi de periferie (de suprafaţă). Uneori, formaţiunile asistemice / antisistemice reprezintă reminiscenţe ale unor unităţi ce au funcţionat cândva în limba respectivă sau în cea de origine.
În sintaxă, unde semantica este deosebit de importantă, se observă coeziunea celor două planuri – sincronic şi diacronic. Dacă am renunţa la principiul vizat, nu am fi capabili să distingem schimbările evolutive de adâncime de schimbările evolutive de suprafaţă, să evaluăm fenomenele ce ar fi în stare să afecteze sistemul limbii, delimitându-le de faptele periferice, care exercită o anumită influenţă asupra funcţionării limbii în cauză.
După părerea profesorului A. Ciobanu, aspectele comunicative ale sintaxei solicită imperios a concorda conţinutul enunţurilor emise în vorbire cu realitatea extralingvistică. Asemenea entităţi comportă plenitudine semantică, gramaticală, referenţială, situativă, conotativă şi presupoziţională care, în ultimă instanţă, condiţionează autenticitatea mesajului [4, p. 30], dezvăluind postulatul veridicităţii. Chiar dacă enunţul este impecabil din punctul de vedere al corectitudinii, faptul în sine nu justifică informaţional cele enunţate, nu asigură exhaustiv concordanţa cu sfera extralingvistică, această funcţie revenindu-i logicii naturale.
În concluzie, subliniem că ideile expuse de către profesorul A. Ciobanu în monografiile şi studiile de specialitate conţin o serie de principii şi postulate metodologice, orientate spre o analiză minuţioasă şi competentă a faptelor de limbă, spre disocierea unor însuşiri inalienabile ale acesteia şi spre descoperirea performanţelor ei expresive şi funcţionale. În limbă coexistă elementele sistemice şi cele asistemice, demarcându-se fenomenele care ţin de centrul sistemului şi cele periferice. La nivel sintactic, este pertinentă triada semanticălogică naturalăsintaxă consituativă, indispensabilă pentru cercetarea obiectivă a categoriilor sintactice. Substanţa limbii implică raporturile logico-gramaticale dintre unităţile propoziţiei, iar semantica lexicală şi denotativă serveşte pentru a realiza delimitările de rigoare.
 
Bibliografie
1. E. Benveniste, Probleme de lingvistică generală, Bucureşti, 2000.
2. Petru Butuc, Predicatul verbal angrenat în limba română, Editura Iulian, Chişinău, 2004.
3. Anatol Ciobanu, Sintaxa şi semantica (Studiu de lingvistică generală), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1987.
4. Anatol Ciobanu, Probleme de metodologie în lingvistică, în Cursuri şi Seminare speciale, CE USM, Chişinău, 2002.
5. Eugen Coşeriu, Lingvistica: starea ei actuală, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, Chişinău, nr. 1, 1993.
6. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.
7. Maria Manoliu-Manea, Structuralismul lingvistic. Lecturi critice, Bucureşti, 1973.
8. Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998.
9. О. К. Васильева-Шведе, Г. В. Степанов, Теоретическая грамматика испанского языка. Синтаксис предложения, Москва, 1981.
10. Анатолий Чобану, Синтаксис полусвязочных глаголов в молдавском языке, Кишинев, 1976 (I), 1978 (II).


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog