Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Categoria semantică animat / inanimat şi reflexele ei în gramatică

Alexandra GHERASIM

Alte articole de
Alexandra GHERASIM
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Categoria animat / inanimat se studiază tangenţial în şcoală, deşi reflexele acesteia în procesul comunicării se manifestă la nivelul selecţiei şi al combinării, iar nerespectarea regulilor de subcategorizare selecţională, a formativelor verbale, adjectivale, pronominale etc., din această perspectivă, conduce la grave greşeli de exprimare. În articolul de faţă ne propunem să sintetizăm câteva aspecte teoretico-aplicative referitoare la sus-numita trăsătură semantică distinctivă a substantivului. Manifestarea categoriei date poate fi examinată la nivel sistemic, întrucât afectează atât grupul nominal (realizând structuri sintactice cu dativ şi acuzativ prepoziţional vs dativ şi acuzativ neprepoziţional), cât şi grupul verbal (actualizând opoziţiile tranzitiv / intranzitiv vs. activ / pasiv). Reflexele multiple în planul expresiei şi în cel al conţinutului în diferite limbi îi conferă caracter universal.
Ana-Maria Iorga Mihail în articolul Relevanţa tipologică a trăsăturii [± animat]în realizarea prepoziţională a dativuluidin construcţia ditranzitivăciteazăcea mai cunoscută ierarhie extinsă a animatului, formulată de Dixon,în1979 şi preluată şi de alți lingviști: pronumele personale, pers. I şi II < pronumele de pers. III < numele proprii < substantivele comune [+ uman] < substantivele comune [– uman] [+ animat] < substantivele comune [– animat] [2].
În Dicţionarul General de Știinţe. Știinţe ale limbii se menţionează că limba română aparţine grupului de limbi sensibile faţă de categoria animatului, ceea ce se manifestă gramatical prin construcţia specială a obiectului direct cu pe, în cazul coexistenţei, pentru nominalul obiect, a trăsăturilor lexico-semantice [+ Personal], [+ Definit]; prin selecţia unor forme pronominale speciale; prin semne de comportament diferit al numelor de rudenie (selecţia cliticelor posesive: casa maică-sii) şi al numelor umane proprii (declinarea numelor proprii de bărbaţi, care la genitiv-dativ primesc articolul proclitic lui: lui Ion) [1, p. 53].
Referindu-se la categoriile gramaticale clasificatoare, cercetătorul Alexandru Dârul menţionează că: „o serie de alte opoziţii gramaticale, care se manifestă doar în planul conţinutului (e vorba de opoziţii de tip «tranzitiv / intranzitiv», «animat / inanimat», «personal / impersonal») nu sunt recunoscute drept categorii gramaticale, deşi ele sunt comensurabile, sub aspectul comportării în text, cu categoriile gramaticale clasificatoare acceptate ca atare de tradiţia gramaticală”. În continuarea demersului său, savantul le include pe acestea în subclasa categoriilor gramaticale neexplicite, specificând că: „opoziţia dintre elementele opozitive se manifestă numai în planul conţinutului (la acestea urmează să fie trecute opoziţiile «animat / inanimat», «tranzitiv / intranzitiv», «personal / impersonal» ş.a.” [3].
În acest sens, la etapa actuală de descriere şi tipologizare a faptelor de limbă, categoria clasificatoare implicită a animatului ne permite să identificăm o subclasă a substantivelor epicene (girafă, rinocer, ştiucă, rudă, victimă, decan etc.), care denumesc generic referenţi cu trăsătura semantică [+ Animat], indiferent de sexul acestora. O alta subclasă subordonată mărcilor [+ Animat] şi [+ Personal] este cea a substantivelor cu gen comun de tip: pierde-vară, gură-cască, nătăfleaţă etc.
Într-o ipostază similară de selecţie se află şi substantivele cu realizare flexionară pentru cazul vocativ, care, pe lângă trăsătura semantică [+ Animat] reclamă şi marca [+ Personal]. Nerespectarea acestei reguli de selecţie conduce la disfuncţionalitate între planul expresiei şi cel al conţinutului, manifestată, de regulă, în limbajul artistic, iar figura de stil, obţinută printr-o astfel de deviere, poartă numele de personificare (cf.: codrule, codruţule).
În gramatica actuală, pentru categoria gramaticală a genului substantivului, a fost identificat aşa-numitul gen personal, cu tendinţă de gramaticalizare, axat anume pe reacţia limbii la parametrul animatului. În Dicţionarul General de Știinţe, Știinţe ale limbii acesta este descris astfel: „Subgenul personal desemnează o subclasă lexicală de substantive, cea a numelor de persoană, adică de distingere din mulţimea substantivelor non-animate şi prin particularităţi morfosintactice. Cum particularităţile morfosintactice nu se manifestă omogen (unele sunt de tip flexionar, altele de construcţie; una caracterizează subspecia numelor de rudenie, alta, subspecia numelor proprii masculine de persoană, alta priveşte substantivele personale definite etc.), constituirea gramaticală a genului personal este în stadiul de tendinţă. Genul / subgenul personal este subordonat genurilor masculin şi feminin, substantivele având dublă caracterizare: fie [+ Masculin, + Personal], fie [+ Feminin, + Personal] [1, p. 363].
Marcarea genitivului şi a dativului cu lui în poziţie proclitică s-a gramaticalizat în cazul numelui propriu masculin de persoană (ex.: atitudinea lui Ion), extinzându-se şi la cele feminine, a căror terminaţie consonantică sau vocalică (alta decât a), nu permite asocierea terminaţiei -ei (cf.: lui Carmen, lui Meri etc.). Aceeaşi legitate se aplică şi în combinarea cu nume de rudenie, feminine sau masculine (ex.: lui nenea, badea, tanti), şi atunci când însoţesc denumirile lunilor anului (ex.: capriciile lui martie), primele opt luni, având la origine nume proprii masculine.
În acest context este cazul să menţionăm că e greşit să utilizăm lui proclitic în asociere cu substantive feminine proprii, care nu sunt vizate în situaţiile descrise mai sus, cu atât mai mult, în prepoziţia substantivelor comune feminine (greşit: i-am spus lui Ana, lui mama, lui colega; corect: i-am spus Anei, mamei, colegei).
Din perspectiva demersului nostru, referitor la opoziţia categorială animat / inanimat se caracterizează şi construcţia specială a obiectului direct (OD) cu prepoziţia morfem pe. Selecţia obligatorie a structurii prepoziţionale se atestă atunci când OD este exprimat prin:
a) nume propriu cu marca [+ Animat] şi [+ Personal] (ex.: L-am chemat pe Ion, pe Grivei);
b) substantive relaţionale (ex.: am chemat-o pe mama, l-am rugat pe nenea);
c) substantiv apelativ generic urmat de nume propriu sau comun (ex.: L-am rugat pe domnul Moraru, pe domnul rector Ciobanu).
Vorbind despre greşelile curente în exprimarea OD, cercetătoarea V. Guţu Romalo consideră că „acestea derivă din existenţa a două modalităţi de construcţie a acestei părţi de propoziţie în limba română: OD poate fi reprezentat printr-un substantiv sau pronume în acuzativ (Aşteaptă trenul / Îl aşteaptă) sau printr-un substantiv sau pronume precedat de prepoziţia pe. (Îl aşteaptă pe Ion / O aşteaptă pe mama). Sunt situaţii când oricare dintre cele două construcţii sunt posibile: Mama îngrijeşte copilul/Mama îl îngrijeşte pe copil. În alte situaţii nu este corectă decât una din cele două construcţii: Aşteaptă trenul nu Îl aşteaptă pe tren [5, p. 51].
Argumentul care impune structura cu pe şi repriza complementului în prepoziţia verbului predicat este că în primul caz substantivul OD poartă marca [+ Animat] şi [+ Personal], în cel de-al doilea acesta lipseşte.
Marca opozitivă animat / inanimat se poate manifesta şi în registrul de seme al altor clase lexico-gramaticale, cum ar fi verbele, adjectivele, numeralele etc. Astfel, în urma analizelor distinctive au putut fi identificate clase de verbe caracterizate prin trăsăturile:
• [+ Animat]: a plânge, a respira, a râde, a dormi etc. (la acestea mai putem adăuga şi trăsătura [+ Uman];
• [- Animat]: a se evapora, a se coagula etc.;
• [± Animat]: a sta, a cădea, a se mişca etc. Examinate din punctul de vedere al sintaxei, aceste trăsături generează opoziţia subiect / obiect al acţiunii.
O atare stare de lucruri are reflexe clare în procesul de clasificare semantică, realizat în funcţie de matricea de roluri a verbului. Inventarul de roluri tematice cuprinde roluri marcate de trăsătura [+ Animat], caracterizate în gramaticile actuale astfel:
a) Agent – entitate animată, mai ales umană, iniţiatoare voliţională a procesului sau care are capacitatea de a controla procesul (ex.: Copilul aleargă, scrie, vorbeşte);
b) Comutativ – entitate care se asociază Agentului, participând, alături de acesta, la realizarea acţiunii (ex.: Maria colaborează cu Ion);
c) Beneficiar – entitate, de obicei animată, în beneficiul sau în detrimentul căreia se realizează acţiunea (ex.: Medicamentul i-a folosit bolnavului);
d) Experimentator – entitate animată, implicată într-un proces afectiv, exprimând fiinţa afectată de o stare psihică sau fizică, fără a o fi declanşat şi fără a o controla (ex.: Pe Ion îl îngrijorează starea de lucruri actuală) [4, p. 280-281].
Celelalte roluri tematice – pacient, temă, rezultat, instrument, stimul, ţintă, sursă, parcurs – nu vizează neapărat o entitate animată. Distincţia se sprijină şi pe opoziţia entitate activă vs entitate inactivă.
Reflexele categoriei semantice [+ Animat] pot fi identificate şi în raţiunea modului imperativ – un mod al injoncţiunii, prin ale cărui forme se exprimă un ordin, o rugăminte, un sfat etc. Criteriul selecţiei acţionează aici în virtutea faptului că verbele al căror sens este incompatibil cu ideea de schimbare prin voinţă umană nu au forme de imperativ (ex.: a durea, a tuna etc.).
O clasificare analogică se poate efectua şi atunci când analizăm adjectivele. Astfel, adjectivele cu trăsăturile [+ Animat] [+ Uman] se referă la caracteristicile fizice, intelectuale şi morale ale persoanelor, la temperament şi manifestări ale voinţei: talentat, deştept, flegmatic, dolofan, orb, mişel, fricos etc. Cele cu marca [- Animat] vizează trăsături spaţio-temporale, materiale, calităţi gustative şi caracteristici proprii obiectelor: lichid, rar, adânc, ceţos, riveran, terestru, picant, dur, dulce, des etc. Adjectivele cu trăsătura [± Animat] indică însuşiri care pot fi atribuite atât substantivelor animate, cât şi celor inanimate: mic, mare, bun, alb, roşu, greu etc.
Opoziţia animat / inanimat raportată la clasa pronumelui oferă diverse modalităţi de abordare:
a) din perspectivă discursivă, pronumele personal pentru persoanele întâi şi a doua (aici se include şi cel de politeţe) sunt, prin definiţie, marcate [+ Uman], reprezentând locutorul şi interlocutorul în procesul discursiv (vezi supra).
b) în cazul pronumelui posesiv este posibilă exprimarea pronominală a posesorului în contextul haina fetei / haina sa / haina ei – unde posesorul are trăsăturile [+ Uman, + Animat], iar obiectul posedat, inanimat, obiect concret, între cele două elemente stabilindu-se o relaţie de posesie inalienabilă, iar contextul fata hainei / fata sa / fata ei nu este gramatical. Asimetria rezultă şi din existenţa unei relaţii semantice apriorice între cele două entităţi [6].
c) din perspectiva selecţiei, e de remarcat că există o serie de pronume ce substituie doar substantive caracterizate prin marca [+ Animat, + Uman]. Este cazul pronumelui interogativ /relativ cine şi a pronumelui negativ nimeni, în opoziţie cu ce şi nimic, care preiau trăsătura semantică [- Animat] de la substantivele pe care le înlocuiesc.
În cazul numeralului, prin marca [+ Animat, + Uman] se caracterizează subclasa numeralelor colective: ambii / ambele cu varianta amândoi, amândouă, tustrei, tuspatru etc. Acestea, de regulă, în comunicare, selectează un determinat ce vizează persoane.
În concluzie, constatăm că semnificaţia animat / inanimat, raportată la clasa lexico-gramaticală a substantivului, impune reguli de selecţie şi de restricţie privind îmbinarea cu alte elemente lexicale contextuale, marcate şi ele de semele însufleţit, activ, dinamic vs. neînsufleţit, pasiv, static. Depăşind cadrul acestor legităţi combinatorii, ne aflăm în faţa unor abateri care generează greşeli de exprimare, sau, în cazuri fericite, sensuri figurate şi o exprimare metaforică.
 
Bibliografie
1. Dicţionar General de Știinţe. Știinţe ale limbii, coord. A. Bidu-Vrânceanu, Bucureşti, 1997.
2. R. M. W. Dixon, Ergativity, Language 55, 59-168. Apud: Ana-Maria Iorga Mihail, Relevanţa tipologică a trăsăturii [± animat] în realizarea prepoziţională a dativului din construcţia ditranzitivă, 1979, http://www.academia.edu/3611663/Relevanta_tipologica_a_trasaturii_animat_in_realizarea_prepozitionala_a_dativului_in_ditranzitive.
3. Alexandru Dârul, Note privind categoriile gramaticale clasificatoare, în „Limba Română”, Chişinău, nr. 11, anul XV, 2005.
4. Gramatica de bază a limbii române, coord. G. Pană Dindelegan, Bucureşti, 2010.
5. V. Guţu-Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Bucureşti, 2002.
6. Dana Niculescu, Observaţii privind statutul cuplului „său”/ „lui” în limba română actuală, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/14.pdf.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog