Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Modele semantico-structurale ale replicii de acceptare

Ina GALOUZA

Alte articole de
Ina GALOUZA
Revista Limba Română
Nr. 2, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

O clasificare presupune, în general, categorisirea, repartizarea pe grupe sau pe clase a unor fenomene, lucruri. În acest articol intenţionăm să analizăm mijloacele de comunicare ce redau acceptarea şi funcţionarea acestora în plan semantic. Acceptarea nu se rezumă doar la a spune simplu „da”, aceasta nu este unica variantă de a accepta ceva. Acceptarea poate prelua diferite forme semantice, ascunzându-se uneori chiar în spatele unui refuz. Scriitorii şi dramaturgii recurg la astfel de interpretări echivoce pentru a crea un efect stilistic impresionant.
Procesul de comunicare presupune interacţiunea reciprocă a vorbitorilor, fiecare persoană fiind capabilă de a transmite şi recepţiona o serie de mesaje pe diverse registre. Mesajele sunt percepute şi înţelese de receptor, în funcţie de caracterul, de aşteptările şi de zonele lui de intoleranţă, înainte de a da (transmite) răspunsul sau reacţia la mesajul primit.
Interpretarea unui set discursiv depinde, în mare măsură, de poziţia pe care o ocupă comunicanţii în interiorul secvenţei conversaţionale. Un enunţ de tipul bună ziua e o formă de salut atunci când deschide o conversaţie şi proiectează o acţiune pe care interlocutorul este invitat s-o efectueze, dar desemnează şi o formă de răspuns la salut atunci când apare în replică la primul enunţ. În felul acesta, actele de limbaj sunt analizate în virtutea apartenenţei lor la perechea de enunţuri.
Perechile de adiacenţă reprezintă „o tehnică de selectare a emiţătorului” [3, p.29]. Aceste perechi sunt grupuri de două enunţuri consecutive, produse de emiţători, diferite, ordonate ca succesiune de părţi şi structurate în aşa fel încât prima replică cere, în mod necesar, anumite replici următoare (de exemplu, salut – salut, întrebare – răspuns, ofertă – acceptare / refuz, invitaţie – acceptare / refuz etc.) Acţiunea desemnată în primul enunţ proiectează o reacţie corespunzătoare din partea destinatarului. Selectarea unei perechi adiacente depinde, în esență, de contextul conversaţional, de emoţia receptorului. Reacţia emotivă, de cele mai multe ori, ce se caracterizează prin „semn (emoţii pozitive sau negative), prin influenţă asupra comportamentului şi activităţii (stimulatoare sau inhibitoare), intensitate (profunzimea emoţiilor şi mărimea modificărilor fiziologice), durata fluxului (scurtă sau lungă), obiectivitate (gradul de conştientizare şi de legătură cu motivul)” [10, p. 13]. În articolul de faţă ne propunem să urmărim clasificarea replicii de acceptare şi funcţionarea acesteia în plan semantic.
A accepta sau nu? Aceasta ar fi întrebarea pe care şi-o pun majoritatea oamenilor în situaţiile în care li se oferă ceva sau sunt invitaţi să meargă undeva. De ce ne este greu uneori să acceptăm sau să refuzăm, în timp ce altădată o facem cu uşurinţă? Omul e o fiinţă cugetătoare şi toate perspectivele sale le prevede din start, asemenea unei partide de şah în care fiecare pas prevesteşte altul.
Conform Dicţionarului Explicativ, a accepta înseamnă: „a fi de acord cu..., a primi să..., a suporta, a tolera” [1, p. 13]; „a primi ceva ce ţi se oferă, a deveni posesorul unui obiect, a permite participarea cuiva la ceva, a fi de acord cu ceva, a avea o atitudine pozitivă faţă de ceva” [12, p. 585]; „a primi cu dorinţă, a fi în stare de a deţine ceva aplicat sau adăugat, a suferi fără protest sau reacţie, a recunoaşte ca adevărat, a crede, a se face receptiv la ceva, a fi de acord sau a avea obligaţia” [4, p. 7]; „a consimţi să...” [6, p. 8]; „a spune «da» la o ofertă, invitaţie etc., a primi ceva (pe cineva) ca adecvat sau corespunzător, a fi de acord sau a susţine pe cineva, a admite, a trata ceva / pe cineva ca binevenit” [5, p. 7].
A răspunde „da” este cea mai simplă formă de a accepta. A. Dârul, I. Eţcu, T. Cotelnic, în îndrumarul de conversaţie rus-român, propun o serie de răspunsuri-acceptări la invitație, ofertă ş.a. Acestea sunt următoarele: întocmai aşa, cu siguranţă, la sigur, fără nicio îndoială, neapărat, negreşit, numaidecât, indiscutabil, incontestabil, nu încape îndoială, de acord, nu sunt împotrivă, aveţi dreptate, e drept, e just, foarte bine, desigur, se poate, pozitiv, vă rog, cu plăcere, bineînţeles ş.a.” [9, p. 33].
Aderarea, asentimentul la replica partenerului se exprimă, în primul rând, prin mijloacele de afirmaţie obişnuite: adverbul „da” sau substitutul lui în limbajul familiar şi popular, întâlnit frecvent la copii, „Îhî”: „Andrei, 7 ani (Despre casetofon): Ia-l!
– Doina, 6 ani: Îhî...” [8, p. 115].
De obicei, copiii simt nevoia să întărească această afirmaţie prin diverse mijloace, fie strict fonice – prin intonaţie sau prin lungirea vocalei (daa!), fie, îndeosebi, la copiii mai mari, prin repetarea afirmaţiei (da, da), fie printr-un adaus oarecare (o motivare) şi, în special, prin adăugarea unui lexem de accentuare. Afirmarea sau adeziunea la replica partenerului se mai face însă, preponderent la copiii mai mari, şi prin diverse alte mijloace lexicale, în general „mai expresive şi mai puternice decât da” [2, p. 47]. Astfel, copiii înţeleg că zâmbetul lor ar transmite mesajul că sunt mulţumiţi.
În procesul analizei faptelor de limbă, am stabilit următoarele modele semantico-structurale ale replicii de acceptare.
A. Stabilirea consensului. Consensul într-o discuţie înseamnă o participare activă la actul comunicării. În dialogul dintre doi îndrăgostiţi, consensul nu poate lipsi: Afirm. + N(voc.) + Pron.(nom.) + Expr. verb.
– Sandule, noi la nimeni rău n-am făcut? Şi dacă soarta ne-a împins la drum şi drumul ne-a unit, cine poate să aibă ceva cu noi?
Da, Jenico, tu ai dreptate şi eu sunt de acord cu părerile tale (Al. Usatiuc-Bulgăr).
D. Ioneţ, în culegerea de nuvele O vânătoare ciudată, prezintă schimbul de replici dintre o fetiţă şi un băiat. Acesta, la început, ezită, dar, în final, este de acord cu propunerea fetei: Interj.+Interj.
– Ce-ar fi ca tu să-mi scrii socotelile la aritmetică, iar eu citesc povestea. La urmă, eu îţi povestesc şi am scăpat de treabă. A stat Vasile o clipă, să se dumerească, apoi a fost de consens: Ei, hai!.. (D. Ioneţ).
În alt exemplu, consensul e simplu: Expr. verb.
– Dar ce-ai zice să ne aşezăm câteva clipe aici, pe terasă?
– Sunt de consens! (M. Marian)
Această formulă se poate completa: V(ind.) + Expr. verb. + Pron.(ac.)
– Ioanide e un om eminent, un exemplar neobişnuit, nu-i aşa?
Sunt de consens cu dumneata (G. Călinescu).
Aici se manifestă solidaritatea în afirmaţiile interlocutorului.
Serviescu, un personaj al comediei lui V. Alecsandri, este de acord să-şi citească versurile pentru Millo, renumitul regizor teatral: Adj.+N(voc.)
Millo: Nu aţi avea bunătatea să-mi recitaţi versurile?
Serviescu: Bucuros, dle director... nu am nimica a vă refuza. Ascultaţi... (V. Alecsandri).
Pentru a sugera consensul şi acceptarea, este esenţială locuţiunea „a avea dreptate”. De exemplu, M. Ştefănescu o foloseşte în romanul său în următorul enunţ, constituit din: Loc. verb.(ind.)+Adv.
Bădia: În freamătul de azi al lumii, nu mai ajunge ca teatrul să fie doar izvorul plăcerilor nevinovate... pentru că prea s-a umplut paharul.
Tânărul: Dreptate sigur că aveţi (M. Ştefănescu).
Tânărul este de acord cu afirmaţia bătrânului actor că valorile moderne s-au schimbat, iar arta autentică nu se mai preţuieşte.
B. Susţinerea spuselor interlocutorului. O susţinere e sugestivă în cazul în care oamenii manifestă empatie faţă de interlocutor, având „atitudine favorabilă faţă de o cauză etc.; a sprijini, a apăra” [1, p. 920]. În romanul Desculţ de Z. Stancu, oamenii aderă la afirmaţia unei persoane, potrivit căreia ei ar trebui să se răscoale împotriva nedreptăţilor: Adv.
– Nu ne lăsăm mai prejos decât ăştia din Mândra...
Aşa. Chiar aşa... (Z. Stancu).
Sultana îşi susţine bărbatul când acesta doreşte să se sfătuiască cu ea, susţinerea deseori fiind însoţită şi de gestul specific, de exemplu strângerea mâinii:
Ioniţă: Vreau şi eu o dată să mă sfătuiesc cu nevasta, să-i povestesc o supărare.
Sultana: Mă rog dumitale (L. Demetrius).
C. Încuviinţarea. A încuviinţa înseamnă a da voie, a permite realizarea unui anumit lucru. Iustin, un personaj al lui M. Daneliuc, încuviinţează să dea autografe trecătorilor: Adv.
– Îmi puteţi da un autograf?
Sigur, încuviinţă Iustin (M. Daneliuc).
La M. Sadoveanu încuviinţarea reprezintă forma cea mai frecventă a acceptării. Marenne încuviinţează plecarea grăbită, pentru a ajunge cât mai curând la palat: Expr. impers.+Adv.
– Ajungem la vreme în astă seară.
E bine aşa (M. Sadoveanu).
Expr. impers.
– Domnia sa are nevoie să-ţi ceară un sfat.
Se poate, încuviinţă Donie, cu inimă curată (M. Sadoveanu).
D. Supunerea. În accepţiunea militară ordinele nu se discută, ci se execută. Acest principiu este preluat şi în viaţa cotidiană de către unii oameni care preferă să manipuleze pe cineva. Poruncile acestor persoane sunt acceptate de ceilalţi, care nu au voinţă să protesteze: V (ind. Oblic.) / V (ind.)
– Du-te şi adă alt ulcior, dar să fie din butoiul cel din fund, care voi ziceţi că-i „al preşedintelui”. Fuga marş!
Înţeles! Mă supun. Of, păcatele mele cele grele! (P. Cărare).
Deşi manifestă nedorinţă, cârciumarul se supune şi aduce un vin din cele mai bune.
Asistenta medicală îl informează pe medic că l-a căutat iubita lui. Acesta se supune insistenţelor ei de a o suna imediat: V (ind.)
– Dle Efim, sunteţi căutat cu insistenţă, iar Lilia mi-a poruncit să vă găsesc din pământ şi să-i telefonaţi urgent.
Am înţeles! Se supune el voios (N. Ursu).
A fi supus unui domn dovedeşte calitatea de preţuit într-un palat domnesc, iar boierii care respectau acest principiu căpătau agrementul domnitorului. D. Matcovschi demonstrează acest fapt în următoarele replici:
V1(ind.)+Conj.(precum)+V2(ind.)
Ion Vodă: În cortul meu să pună un leagăn te-ngrijeşte... / Condu pe ei încolo pe prunc şi pe măicuţă..
Ieremie: Voi face precum zice Măria Voastră (D. Matcovschi).
E. Permisiunea. Permisiunea se cere de la cineva pentru a realiza anumite acţiuni ce nu depind de voinţa proprie, aşteptând, în final, acordul celui care permite.
La aceeaşi întrebare (prin coincidenţă) adresată de către anumite persoane, pentru a li se permite retragerea, se utilizează propoziţii imperative. Aceste răspunsuri sunt următoarele:
1. Adv.+Pron.(dat.)+Expr. verb.
– Bine. Acum îţi dau voie să mergi acasă (Al. Usatiuc-Bulgăr).
2. V(imper.) Cerchez: Du-te (Al. Mirodan).
3. V(ind.)+V(conj.)
Poţi să te duci, puiule! Sigur! Se poate să te refuz pe tine? (L. Rebreanu).
4. Afirm.+Cuvânt incident+V(ind.)+Adj.
Da, bineînţeles, sunteţi liber... (M. Marian).
5. Adv.+N(voc.)+Pron.(dat.)+Expr.verb.
Teofil Augustinovici: Astăzi, Nae, îţi dau voie (D. Matcovschi).
F. Alte forme ale acceptării:
1. Oferta prin folosirea cuvântului „poftim”:
Zamfira: D-ta eşti, Her Franţ? Dă-mi braţul să sui scările.
Franţ: Poftim pe cel din stânga că-i din partea inimii (V. Alecsandri).
2. Împăcarea: Pron.(ac.)+V(ind.)+N(voc.)+Fraz.
Nae: Millo!.. Mă iertaţi, dacă am fost cam iute mai adinioarea...
Millo: Vă iert, domnule, din toată inima (V. Alecsandri).
V(ind.)/¹ Neg.+V(ind.)+Prep.(pentru)+Pron. inter./²
Dudula: O! Excusez, madame! (Îi sărută mâna).
Safta: Mă rog/¹ n-aveţi pentru ce! /² (G. M. Zamfirescu).
3. Promisiunea: Adv.(bine)+Neg.+V(ind.)+Adv(mai)+adv.(deloc)
– De ce nu te laşi de băutură?
Bine, dragă, n-am să mai beau deloc. Am terminat şi cu asta, îţi promit (M. Daneliuc).
V(ind.)
Urlea: De ce nu vii şi pe la noi o dată? Că eşti singur?
Alexandru: Am să vin, zău că am să vin... (P. Everac).
– Dacă te întreb ceva, îmi răspunzi sincer?
Promit! (N. Popa).
4. Recunoştinţa: Pron.(ac.)+V(ind.)+Loc.adv.
– Te însoţesc pe orice cale, rugându-te să primeşti tovărăşia mea.
O primesc cu recunoştinţă, că o preţuiesc şi o ştiu fără interes (M. Sadoveanu).
5. Asigurarea: Fraz. (imper.)
– Să nu spui la nimeni că scriu poezii.
N-ai nicio grijă! (M. Sadoveanu).
6. Consimţământul: V(conj.)+Pron.(ac.)+Adv.
– Să-l luăm şi pe Felix cu trăsura! strigă Otilia.
Să-l luăm, fireşte, de ce nu? consimţi Pascalopol cu amabilitate, deşi puţin contrariat (G. Călinescu).
7. Porunca: Conj.(dar)+Adv.
– Să mai bem o cafea.
Dar repede! porunci colonelul să nu ne-apuce ziua... (M. Eliade).
V(conj.)+Adj.+V(conj.)
– Măria ta, mai multă lume, muieri, bătrâni, copii bat la porţile cetăţii să intre, au auzit că Măria Ta eşti aici şi vor să-ţi vorbească.
Să fie lăsaţi să intre! (N. Dabija).
8. Asentimentul: Adv.+V(ind.)
– Ce-a fost, a fost, morţii din groapă nu se mai scoală. Să venerăm şi să avem ochii aţintiţi spre noua generaţie care se ridică.
– Cuvinte înţelepte! Drept ai grăit! aprobă părintele (G. Călinescu).
9. Binecuvântarea, printr-o propoziţie optativă:
– Vreau să mă pregătesc sufleteşte, ca să devin creştin adevărat, nu aşa numai de formă.
Să-ţi ajute Dumnezeu! aprobă părintele (G. Călinescu).
10. Recunoaşterea unui fapt: Adv.
– Sperai să nu fi fost acasă, nu-i aşa?
Exact, aşa am sperat, recunoscu fără să vrea unchiul Alfons (M. Marian).
11. Accentuarea (afirmaţiei interlocutorului): V(ind.)
– Eşti deci în stare a mă înţelege şi poţi să mă compătimeşti!
– Pot! întări abatele (M. Sadoveanu).
12. Concesia, însoţită deseori şi de gestul ridicării mâinilor: V(ind.)+Pron. nehot.
– Opăritule, spune cine mă-ta te-a trimis? Cine? Adică taci, gagelule? Atunci te vedem cum ai să taci fără limba ceea spurcată?
– Spun!... spun tot!... Nu trebuie... (A. Busuioc).
Poftim+V(imper.)+Pron.(ac.)
– Te arestez şi te pun la zdup, canalie ce eşti!
Poftim, arestaţi-mă. Acesta-i visul meu din urmă, cum a spus poetul (P. Cărare).
13. Resemnarea: Adv.+Conj.(dacă)+Neg.+Constr. impers.+Adv.
Valter: Dacă te crezi irezistibil, s-o chemăm pe Mioara, să-i spunem fiecare c-o iubim şi s-o rugăm să aleagă. De consens?
Ion (nenorocit): Sigur, dacă nu se poate altfel... (Se resemnează) (G. M. Zamfirescu).
14. Confirmarea: Adv. afirmativ
– Mergi la poştă?
Da! confirmă ea imediat (G. Ibrăileanu).
15. Încercarea: V(ind.)+Adj.+Conj.(cu)+Pron.(ac.)
Ştefaniu: Te rog să mergi la bal.
Madona: Bine, fac ultima încercare cu tine (G. M. Zamfirescu).
16. Jurământul: Adv.+Neg.+V(ind.)+V(ind.)
– Dacă-ţi arăt locul ăla al meu, juri că nu spui la nimeni?
Bine, nu spun, jur (E. Barbu).
17. Învoiala: Constr. impers.
– Măi Ignate, n-ai vrea să-mi duci tu desaga asta acasă?
Se poate, bade Grigore, se învoi acela şi-i luă desaga (G. Gheorghiu).
18. Avertizarea, atenţionarea: Adv.+Conj.(dar) +Loc. verb.(ind.)
Marcela: Mă duc eu.
Cerchez: Bine, dar ai grijă, fii atent ce faci (Al. Mirodan).
19. Admitere: V(conj.)
– Încep să devin bătrân.
– Ce vorbeşti? protestă Indolenta, eşti mai tânăr ca alţii.
Să admitem, dacă vrei tu, primi Pomponescu complimentul nu fără a fi măgulit (G. Călinescu).
„Pentru un compliment chiar dezacordul destinatarului cu vorbitorul nu înseamnă un eşec” [11, p. 179] al mesajului, am completa, iar „acceptarea complimentelor le arată celorlalţi că cel care le acceptă are o bună imagine despre sine însuşi. „Respingerea unui compliment este interpretată, de obicei, ca o respingere personală a celui care îl face” [7, p. 20].
20. Protestul la prima replică negativă: Adv.
– Nu iei ceaiul? Se răceşte. Poate ai altceva de făcut?
Dimpotrivă, protestă Nory (H. Papadat-Bengescu).
21. Rugămintea: Fraz.+Pron.(dat.)
– Vrei să-ţi recitesc ceva din Coşbuc?
Fă-mi un bine! (Al. Marinat).
22. Scuza: Interj. +Adj. nehot.+N(ac.)
Lavinia: Servim câte un aperitiv, da?!
Elena: Vai, atâta deranj... (serveşte) (A. Busuioc).
23. Complimentul: V(ind.) +Adj.
Toma: Liza, ia loc.
Liza: Mersi, eşti foarte atent (A. Busuioc).
24. Invitaţia: V(conj.)
– Domnule Pomponescu vrea să te vadă, să vină la ceai.
Să poftească, cu plăcere! (G. Călinescu).
În urma investigaţiei realizate, putem afirma că replica de acceptare, fiind parte componentă a perechii de adiacenţă, este cercetată într-o variantă posibilă de răspuns la prima replică, constituind un veritabil mijloc de comunicare. Acceptarea este expresia vie a interacţiunii verbale şi are un rol dialogic, prin excelenţă.
Examinând terenul vast al fenomenului acceptării, ajungem la concluzia că această replică dispune de variate forme de expresie, ceea ce o face să se situeze printre replicile cele mai importante din comunicarea interpersonală.
 
Referinţe bibliografice
1. Dicţionar enciclopedic ilustrat, ediţia a V-a, revizuită şi actualizată, Cartier, Chişinău, 1999.
2. Gramatica limbii române, vol. II, Bucureşti, 1953.
3. L. Ionescu-Ruxăndoiu, Naraţiune şi dialog în proza românească, Editura Academiei, Bucureşti, 1991.
4. Merriam-Webster’s Collegiate Dictionary, eleventh edition, Merriam-Webster Incorporated, Sprinfield, Massachusets, U.S.A., 2003.
5. Oxford Advanced Learner’s Dictionary of Current English, Oxford, 1995.
6. Al. Palii, Dicţionar explicativ pentru toţi, Epigraf, Chişinău, 2000.
7. Barbara și Allan Pease, Abilităţi de comunicare, Сurtea Veche Publishing, București, 2007.
8. T. Slama-Cazacu, Dialogul la copii, Editura Academiei, Bucureşti, 1961.
9. A. Дырул, И. Ецко, Русско-молдавский разговорник, Кишинев, 1987.
10. Е. П. Ильин, Эмоции и чувства, Санкт-Петербург, Москва – Харьков – Минск, 2001.
11. О. С. Иссерс, Речевая тактика комплимента в разговорной речи, în Речь города. Тезисы докладов Всероссийской межвузовской научной Конференции, Омск, 1995.
12. С. И. Ожегов, Словарь русского языка, Советская энциклопедия, Moсква, 1970.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog