Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBĂ, COMUNICARE ŞI EDUCAŢIE

Reconsiderări privind obiectivele educației estetice

Constantin CUCOŞ

Alte articole de
Constantin CUCOŞ
Revista Limba Română
Nr. 3, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Educația estetică este acea dimensiune a formării care urmărește pregătirea persoanei pentru a recepta, interpreta, interioriza și crea valori estetice concretizate în diferite suporturi sau situații (artă, natură, conduita umană, comunitate etc.), în perspectiva sporirii împlinirii spirituale și a imprimării unui sens superior existenței persoanei. Valoarea centrală vizată este cea de frumos, dar în corelație sau completitudine cu alte categorii / stări care generează trăiri estetice (sublimul, comicul, tragicul, graţiosul, urâtul, ironicul, grotescul, fantasticul, absurdul etc.). Educația estetică presupune un demers metodic de integrare a individului într-un dispozitiv de influențe atât formale, școlare, prin intermediul unor discipline cu specific artistic, cât și extra-curriculare, prin valorificarea unor prilejuri speciale ce se situează dincolo de școală, dar care, independent sau corelativ cu aceasta, sensibilizează ființa față de frumos, potențează trăirile artistice, formează și consolidează gustul estetic autentic.
În mod tradițional, se consideră că educația estetică vizează atingerea a două mari obiective: pregătirea persoanei pentru a recepta frumosul și formarea ei pentru a crea sau extinde această valoare. Credem însă că finalitățile se pot multiplica și nuanța, de aceea în continuare vom detalia șase ipostaze ale obiectivelor acestei laturi a educației. Vom sintetiza obiectivele educației estetice plecând de la mai mulți autori (Hubert, 1965; Bârsănescu, 1935; Văideanu, 1967; Duvignaud, 1979; Moise, 1996; Salade, 1998), dar și cercetând mai atent fenomenologia situațiilor estetice. Considerăm că educația estetică trebuie să-și propună atingerea următoarelor obiective:
a) Formarea capacității de receptare a valorilor estetice;
b) Potențarea competenței de valorizare, apreciere, judecare a obiectelor sau situațiilor estetice;
c) Dezvoltarea trebuințelor de valorificare și integrare a esteticului în viața proprie;
d) Formarea capacității de a crea sau genera esteticul;
e) Sporirea capacității de conturare a propriei identități culturale;
f) Integrarea în umanitate prin cunoașterea și interiorizarea valorilor estetice universale.
Le vom detalia și actualiza mai jos, într-un mod personal, prin raportare la specificitate, importanță, competențe vizate, contexte de manifestare, grad de intenționalitate etc.
Formarea capacității de receptare
Acest obiectiv general ținteşte capacitățile de „primire” și „întâmpinare” a frumosului, pornind de la palierele de „jos” ale psihicului uman (senzații, percepții) și până la etajele mai complexe ale receptivității (în care sunt antrenate afectele, capacitățile proiective). Aici se includ obiectivele referitoare la valorificarea, din perspectiva teoretică şi practică, a valorilor estetice şi ele se înscriu într-o ierarhie de componente în conformitate cu planurile comportamentale adiacente. Astfel, un prim moment în dezvoltarea receptivităţii estetice îl reprezintă formarea senzorialităţii estetice, adecvate limbajului artistic, ce urmează a fi asimilat, adică „ascuţirea” acelor receptori prin intermediul cărora vor fi sesizate conformaţiile cromatice, acustice, gestuale etc. etalate de opera de artă. Antrenarea și punerea la treabă a aparatului receptiv constituie un preambul pentru însușiri ulterioare. Urmează apoi (nu numaidecât într-o ordine genetică) un set de exigenţe orientate spre stimularea emoţiilor estetice, a acelor răspunsuri afective ce îşi au sorgintea în structurile de profunzime ale personalităţii umane şi care catalizează recepţia. Alimentarea trăirilor afective estetice cu tensiunile şi opoziţiile complexe (plăcere – neplăcere, personal – impersonal, interesat – dezinteresat, realizat – nerealizat, prezenţă – absenţă, original – originar etc. [7, p. 21-22]) este presupusă, de asemenea, în această activitate. Receptivitatea estetică trebuie să fie îndreptată şi spre noile valori estetice care se impun prin condiţiile lor sinestezice de afectare a senzorialităţii. Caracterul tot mai sincretic al unor arte (ca, de pildă , unele genuri şi stiluri ale muzicii tinere sau artei spectacolului, ce înglobează non-verbalul, gestualitatea, vestimentaţia, muzicalul, comportamentul spectatorilor etc.), dar și lărgirea evidentă a sferei artisticului, reclamă o re-învăţare și o lărgire a senzorialităţii (în măsura posibilului, căci şi aici sunt nişte praguri!), în acord cu o parte a noilor stimuli culturali.
Potențarea competenței de valorizare, apreciere, judecare a obiectelor sau situațiilor estetice
Educația estetică trebuie să creeze exerciții de apreciere și emitere de judecăți de valoare, în mod dirijat, dar și autonom, cu privire la obiectele sau actele artistice. Aceasta presupune formarea și interiorizarea unor criterii valorice în concordanță cu care să fie apreciate produsele artistice. Formarea gustului estetic reprezintă o sarcină de prim ordin. Acesta se referă la reacţia în cunoștință de cauză și pe baza unei experiențe estetice prealabile, printr-un sentiment de satisfacţie sau insatisfacţie, în raport cu obiectul estetic. Bunul gust nu este doar o chestiune de predispoziție spontană, nativă, interioară, ci și un însemn sau rezultat al unui bagaj cultural, al nivelului aspirațional, al vizării unor trebuințe înalte. Se cere a fi vizată judecata estetică, adică acel act de deliberare şi de ierarhizare, într-un câmp axiologic, a obiectelor estetice, pe baza unor criterii. Din acest punct de vedere, însușirea unor grile evaluative și operarea în mod autonom a unor ierarhizări constituie un comportament care atestă o anumită maturizare spirituală. Desigur că în materie de artă se instituie comandamente sau dispozitive speciale de validare (critica literară, critica de artă, premiile pentru diferite performanţe artistice etc.), dar până la astfel de rezultate (care și ele pot fi discutate, interpretate) este bine ca persoana să ajungă la o competență valorizatoare și la o autoapreciere în cunoștință de cauză, ce se pot manifesta independent. Formarea unui crez ideatic, stabil, ce caracterizează o personalitate iubitoare de frumosul autentic, va marca realizarea unor convingeri estetice. Toate aceste componente se vor circumscrie idealului estetic, acelui complex ideatic general spre care se tinde şi care fiinţează la un moment dat (la nivel individual sau grupal), orientând şi influenţând întreaga experienţă estetică.
Dezvoltarea trebuințelor de valorificare și integrare a esteticului în viața proprie
O bună educație trebuie să aibă ca țintă creșterea apetitului pentru experiența estetică și a dorinței de apropriere a faptelor artistice, statuarea unor interese stabile și nevoi permanente de intrare în contact direct sau mediat cu opera de artă, de a o achiziționa, când este posibil (cazul unei cărți) sau de a o cunoaște, aprecia, re-edita în moduri care țin de nevoi, dorințe, posibilități. Efectul evident al unei culturalizări estetice rezidă atât în a fi informat, în legătură cu specificul și dinamica spirituală, cât și în a încorpora arta în fapte de viață, în a o susține sau promova. În ultimă instanță, sensul creației este dat de re-trăirea sau re-producerea unor valori, idei, stări – cuprinse în opera de artă – în modul nostru concret de a fi sau de a face. Dezvoltarea unui stil estetic de viaţă precum şi crearea unui spaţiu intim, a unui microclimat estetic autentic, purificator şi compensator, pot constitui obiective actuale care să contracareze tehnologismul invadator, ideologiile masificatoare sau consumiste, presiunile de de-personalizare sau de-spiritualizare, cărora trebuie să le facem față prin strategii adecvate.
Formarea capacității de a crea sau genera esteticul
Creativitatea în plan estetic poate îmbrăca atât un caracter general, cât şi unul particular. Desigur, ar fi bine ca toţi oamenii să fie creativi până la un anume punct, aşa şi stau lucrurile. Unii autori încearcă să ridice sintagma „creativitate estetică” la rangul de categorie teoretică distinctă, atotcuprinzătoare. De pildă, un autor francez – precum Jean-Claude Fourguin – o defineşte astfel: „Prin creativitate estetică înţelegem aptitudinea de a produce într-o manieră specifică (neutilitară) şi diferenţiată (funcție de indivizi şi situaţii) evenimente, forme, obiecte susceptibile de cristalizare estetică, mai bine zis capabile de a mobiliza virtualităţile senzoriale şi emoţionale, rezervele de imagini ale spaţiului intim după o logică a jubilării şi comunicării, şi nu una de calcul sau de furie” [3, p. 30]. Fiecare individ îşi creează un ambient axiologic format, dacă nu din obiecte confecţionate de noi înşine, cel puţin din asamblări, conexări de obiecte gata-făcute, într-o concepţie inedită. Orice persoană, care se respectă, tinde spre un comportament estetic care este individual şi propriu, promovează o „stilistică” de ordin comportamental în raport cu valorile estetice. O anumită uzanţă a unui obiect, un anumit mod de viaţă, particular şi inconfundabil, trădează această creativitate funciară, această descoperire (inventare?) pe cont propriu a frumuseţii lumii întregi, de către fiecare dintre noi. Creativitatea estetică, înțeleasă în sens particular, se manifestă în planul creativității artistice, într-o perspectivă concretă, aplicată, tehnică. De aceea, grupa de obiective referitoare la dezvoltarea capacităţilor artistice cuprinde măsurile de depistare a aptitudinilor şi de formare a deprinderilor şi abilităţilor cerute de specificul creaţiei fiecărei arte în parte. Aceste obiective se adresează tuturor elevilor, dar ele vor fi operaţionalizate diferit, în funcţie de individualităţile cărora li se adresează: elevi fără performanţe artistice deosebite, elevi talentați pentru anumite arte. Toți copiii ar trebuie să fie introduși în chestiuni tehnice de primă instanță (de pildă, cum se desenează o natură statică, cum se obține efectul de perspectivă, cum se generează o gamă cromatică, cum se citește sau interpretează o partitură muzicală, cum se edifică un text literar etc.), în scopul dobândirii unei manevrabilități, deprinderi sau sensibilități generale într-o direcție sau alta, fie și pentru a experimenta dificultățile, rateurile, reușitele. Elevii, care probează anumite disponibilități într-o zonă artistică, trebuie să fie orientați către acele rute sau ocazii educaționale care să le potențeze talentele pe care le anunță.
Întărirea capacității de conturare a propriei identități culturale
Într-o lume din ce în ce mai parcelată și mai împrăștiată, e nevoie de ratașarea persoanelor la complexe spirituale întremătoare, tonifiante, unificatoare. Inițierea în arte conduce și la racordarea individului la tradițiile spirituale ale comunității din care face parte, la delimitarea și conștientizarea unui anumit specific ce ține de istoria și tradițiile grupale, comunitare, naționale. Educația estetică conduce la o descoperire a unui bagaj cultural latent, ce poate propensa o anumită distinctivitate sau pregnanță spirituală a persoanei. Identitatea nu este o dimensiune ce se cere a fi minimizată sau camuflată ci, dimpotrivă, trebuie să devină o „pecete”, promovată fără emfază, dar în mod deschis și demn. Demarcările sunt necesare în societatea prezentă, pentru că astfel individul se regăsește într-o „matcă” sau „carcasă” culturală, se recunoaște în și prin alții, descoperă că este racordat la un ansamblu spiritual concret (prin literatura, pictura, muzica etc. create în spațiul cultural de apartenență), că ține de un predeterminat spiritual, că este așezat pe o „axă” culturală particulară, câștigând, astfel, sub aspectul congruenței și împlinirii existențiale. Bucuria artistică este dată și de această ocazie de conturare sau descoperire a interiorului cultural pe care îl purtăm.
Integrarea în umanitate prin cunoașterea și interiorizarea valorilor estetice universale
Educația pentru frumosul artistic deschide calea cunoașterii și respectării alterității spirituale. Cu acest prilej, aflăm multe despre alții, despre fondul ideatic, aspirațional sau comportamental al unor comunități din alte spații sau timpuri istorice. Educația estetică potențează comunicarea între civilizații și generații, pe o axă diacronică, dar și sincronică, conducând la statuarea unei solidarități umane prin raportarea la un nucleu peren de valori universale. Limbajul artistic decantează și mediază constante valorice care dau seama de unitatea spirituală a umanității. Dincolo de multitudinea de forme și expresii, ce variază de la un context socio-istoric la altul, de la o perioadă la alta, de la un artist sau altul, se poate descoperi un fundament comun de valori și opțiuni care conduc la o mai bună integrare a individului în umanitate. Pornind de la un astfel de fundament spiritual, se pot preveni neînțelegeri, se netezesc căile bunei înțelegeri, se dezamorsează conflicte, se pun bazele unei armonii și păci universale. Arta, ca intenționalitate și tematizare, aduce în atenție preocupări și întrebări fundamentale care au traversat și animă umanitatea de peste tot și dintotdeauna.
Desigur, obiectivele de mai sus sunt vizate în mod corelat și integrat, și nicidecum izolat sau autarhic. Fiecare context de învățare a valorilor estetice potențează atingerea mai multor obiective, existând posibilitatea ca într-un context anume să fie privilegiate doar unele, cu dominanță. Important este ca aceste obiective să se sprijine pe conținuturi adecvate, autentice, care să sporească interesul și puterea lor de influențare în conturarea unei culturi estetice veritabile.
 
Bibliografie
1. Ştefan Bârsănescu, Curs de Pedagogie generală, predat în anii 1933-1934 şi 1934-1935, ed. a II-a, Lit., C. Ionescu, Bucureşti, 1935.
2. Jean Duvignaud și colab., L’éducation esthétique à l’école et hors l’école, UNESCO, Paris, 1979.
3. Jean-Claude Forquin, Pourquoi l’éducation esthétique?, în Louis Porcher (coord.), L’Education Esthétique, Armand Collin, Paris, 1973.
4. René Hubert, Traité de pédagogie générale, PUF, Paris, 1965.
5. Constantin Moise, Educația estetică, în C. Moise, T. Cozma, Reconstrucție pedagogică, Editura Ankarom, Iași, 1996.
6. Dumitru Salade, Dimensiuni ale educației, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1998.
7. Jean-Paul Weber, La psychologie de l’art, PUF, Paris, 1972.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog